Update „Sinuciderea şi Revelaţia”
Scris de statu pe iunie 18, 2009
Biblia relatează despre mai multe cazuri de sinucidere (îi mulţumesc lui Marius Cruceru pentru a-mi fi atras atenţia asupra acestui fapt): Abimelek (sinucidere asistată), Samson (sinucidere gen „kamikaze”), scutierul lui Saul, Ahitofel, Zimri. Ţin să remarc trei chestiuni importante cu privire la aceste situaţii. În primul rând, cazurile de suicid din Vechiul Testament menţionate aici zugrăveau „victima” în postura de a încerca să-şi protejeze demnitatea, evitând prin suicid o situaţie ulterioară intuită a se complica şi având grave repercursiuni asupra sa. Poate că nici cazul lui Iuda Iscarioteanul nu este departe de o asemenea interpretare, dat fiind că el însuşi avea convingerea că a trădat un nevinovat şi se temea, probabil, că va avea de înfruntat şi oprobiul colectiv.
În al doilea rând, limba ebraică nu posedă un termen distinct pentru „suicid”, sau oricare dintre termenii din familia sa (sinucidere, sinucigaş). Se preferă, în schimb, perifraza. Abimelek a fost omorât de scutierul său (Jud. 9:54). Samson cere Domnului: „să moară sufletul meu!” (Jud. 16:30), după care autorul evită să descrie moartea lui Samson. Saul „a căzut pe sabie şi a murit” (1 Sam. 31:5). La fel a făcut şi scutierul său (1 Sam. 31:5). Zimri „a incendiat palatul peste sine” (1 Regi 16:18). Cea mai transparentă exprimare cu privire la intenţiile criminale ale unui individ asupra sa însuşi este redată de verbul „s-a sugrumat”, care descrie situaţia lui Ahitofel (2 Sam. 17:23). Acelaşi verb grecesc este folosit în NT pentru a descrie moartea violentă a lui Iuda Iscarioteanul în Evanghelia după Matei (Mt. 27:5). Marcu şi Luca nu înregistrează acest incident. Ioan este criptic („Era noapte” – In 13:30), iar în Faptele apostolilor Luca aminteşte de o manieră piezişă de sinuciderea lui Iuda.
În al treilea rând, faptul cel mai miezos dintre toate, naraţiunile biblice nu emit sentinţe morale vizavi de gestul radical al luării propriei vieţi, decât în cazul lui Iuda, care a împlinit astfel planul lui Dumnezeu şi blestemul anunţat prin Psalmi (F. ap. 1:20). Relatând aceste naraţiuni de o manieră mai puţin dogmatică, autorii inspiraţi de Duhul Domnului, au permis audienţei să dezbată şi să ajungă la un consens pe baza raţionamentului şi a dialogului, luând în discuţie standardul Legii lui Dumnezeu.
Câteva exemple suplimentare ne vor ajuta să înţelegem această chestiune. Cum a ajuns şarpele să conspire împotriva lui Dumnezeu? A greşit Noe când s-a dezgolit în cortul său (în privat)? Au greşit fiicele lui Lot pentru că şi-au făcut urmaşi din tatăl lor îmbătat în prealabil? Au greşit Avram şi Isaac atunci când au ascuns natura relaţiei lor cu soţiile lor faţă de Faraon, respectiv Abimelek? A greşit Iuda când s-a bucurat de serviciile prostituatei din Timna, dovedită a fi nora sa incognito? A greşit Iosif când ducea tatălui său rapoarte despre fraţii săi? A greşit Iosif când i-a pus la încercare pe fraţii săi, ascunzându-şi adevărata identitate? A greşit Moise când l-a ucis pe supraveghetorul egiptean? A greşit Moise când şi-a luat de soţie o etiopiancă?
Exemplele ar putea continua până în NT. Clasicul exemplu este următorul: a greşit Pavel când l-a refuzat pe Ioan Marcu în echipa sa misionară şi s-a despărţit de Barnaba din această cauză (F. ap. 15:36-41). Deşi toate aceste situaţii de conflict necesită discuţie şi frământare, ele nu înseamnă că nu există principii sau că standardul biblic este lax. Deliberarea se face numai în urma dezbaterii. Probabil că tocmai această calitate au făcut naraţiunile canonice şi, prin extensie, naraţiunile necanonice care urmează acest tipar să impresioneze mintea omului şi să reziste timpului.
(S-a făcut corecutra şi adăugirea corespunzătoare şi în articolul „Sinuciderea şi Revelaţia”.)
anonim spus
Interpretez aceasta adaugare ca pe o completare stiintifica, sau ca pe un detaliu hermeneutic, care are de a face cu evenimentul recent doar in masura in care acesta a lansat nevoia dezbaterii unei teme delicate, cum e cea a sinuciderii. Mai departe nu cred ca e facuta cu scopul de a diminua gravitatea sinuciderii, sau de a relativiza argumentele pe care le aduce Biblia, sau chiar pe cele ale autorului insusi.
marius spus
Dacă-mi permiteți, aș face o referire la un fapt extra biblic. Oare a greșit pastorul R. Wurmbrand când arestat fiind s-a pregătit de suicid ? Se știe că și-a adunat o cantitate însemnată de medicamente în acest scop, pentru că era mânat de frica trădării și a colaboraționismului impus sub tortură. Oare putem să acuzăm gestul lui, ca fiind unul iresponsabil ? Alternativa cealaltă, a colaborării (pe care au ales-o mulți), este mai puțin condamnabilă pentru un slujitor al lui Christos ?
statu spus
Fratele Wurmbrand, cum este cunoscut printre evanghelici deşi nu este membru al vreunei adunări din alianţa evanghelică, este adeptul eticii situaţioniste (cel puţin aşa l-am regăsit în rezolvările propuse pentru mai multe cazuri frecvent disputate în etică). Cu siguranţă, dacă este să ne comparăm între noi vom ajunge să identificăm pe unul mai mare decât celălalt, dar exerciţiul acesta nu este folositor nimănui şi nici nu cred că este biblic. Noi avem datoria să ne comparăm cu Domnul, sau cu tiparul pe care vrea El să Îl atingem. Pericolul care ne paşte este ca să considerăm că un argument este mai bun doar pentru că îl foloseşte o persoană cu credit mai mare. Aşa se face că unii „mai mari fraţi ai noştri” ajung să ne spună: „Comanda la mine! Tu ascultă ce-ţi spun eu!” Ştim cu toţii că o asemenea abordare nu este suficientă nici pentru copii (bineînţeles dacă au parte de o creştere normală).
Faptul că fratele Wurmbrand a ajuns să recurgă la acest gest este o dovadă a vulnerabilităţii sale ca om şi, prin extensie, a noastră ca oameni. Faptul că nu s-a folosit de această soluţie extremă este o dovadă a harului lui Dumnezeu care este mare pentru el şi, prin extensie, şi pentru noi. Ştiu că Scriptura ne învaţă că un rău gândit este ca şi făcut, dar cel puţin sunt rele care mai pot fi îndreptate. Chemarea noastră este să ajungem să ne curăţăm şi mintea de păcat şi influenţele lui. Dar mai avem de lucru, nu-i aşa?
Personal îi mulţumesc Domnului că noi nu a trebuit să trecem prin încercarea credinţei noastre ca şi înaintaşii noştri şi avem parte, deocamdată, de vremuri de pace şi de libertate în exprimare. Cine ştie până când? Cred că aceste vremuri sunt benefice pentru noi să acumulăm cât putem de mult, să ne smerim sufletele cât mai bine, să ne deprindem cu cele mai alese abilităţi şi să ne învăţăm mintea să gândească corect şi principial. Un om care nu are principii va trece prin circumstanţele vieţii ca meduza prin apă, unduindu-se. Cristos a lăsat în Biserică slujitori ca să ne deprindem a nu ne mai undui sub orice vânt de învăţătură (Efeseni 4).
Care sunt principiile care se aplică într-o astfel de situaţie? Întâi, dacă cred într-un Dumnezeu suveran pe care nu numai că nu Îl surprinde nimic, ci El Însuşi hotărăşte totul, nu voi reacţiona la disconfort şi suferinţă personală ca evreul care anunţă în mijlocul pogromului: „Am încetat să mai cred în Dumnezeu!” Credinţa mea nu este condiţionată de împrejurări (vezi Habacuc). Apoi, dacă Dumnezeu nu îngăduie nicio ispită care să mă descumpănească în credinţă ci, mai mult, a pregătit împreună cu ea mijlocul de a ieşi din ispită (1 Cor. 10:12-13), cum pot ajunge eu să-L ispitesc pe Dumnezeu prin necredinţa mea? Cum mă pot înfăţişa înaintea lui Dumnezeu cu întrebarea ucenicilor: „Doamne, nu-Ţi pasă că pier?” Convingerile mele trebuie consolidate nu subimate în vremuri de încercare. Cel puţin aceasta este intenţia lui Dumnezeu. Totul se schimbă când laşi uşa din spate deschisă umanismului omniprezent în societate şi agenda lui ajunge să-ţi informeze modul de gândire şi de viaţă. Despre aceasta prefer să nu vorbesc pentru că toţi îl cunoaştem într-o mai mică sau mai mare măsură. Oricum, martorii – acei necunoscuţi cu cinstire de erou – sunt mari nu pentru că ce au făcut pentru Cristos şi pentru măsura grozăviei morţii de care au avut parte, ci pentru că, asemenea lui Cristos, au îmbrăţişat moartea hotărâtă de Dumnezeu cu convingerea că Dumnezeu este bun şi drept nealterată. Sper să am şi eu onoarea să le strâng mâna în cer şi să mă bucur de părtăşia lor.