Principii sau context?

Filmul The Last Confession of Alexander Pearce (regia: Michael James Rowland) aduce în discuţie o problemă extrem de serioasă prin intermediul unei conjuncturi reale: este canibalismul justificat în condiţii extreme de viaţă şi de moarte?

Alexander Pearce a fost unul dintre miile de britanici deportaţi în Australia ca puşcăriaş pentru a ispăşi o detenţie de 7 ani pentru furt. Cazul său este special pentru că el a suferit cu stoicism pedepse mai mari decât vina sa, acumulând amărăciune la adresa autorităţilor britanice. Viaţa în regim militarizat şi de detenţie în Van Diemens Land l-a înăsprit într-atât încât Pearce nu mai găseşte resurse pentru a reveni printre oamenii normali.

Este exilat pe insula Sarah, unde suferinţa i se multiplică. În cele din urmă organizează o evadare împreună cu un fost marinar Greenhill, la care subscriu alţi şase puşcăriaşi. Fără a fi urmăriţi de soldaţii britanici, ei îşi croiesc drum prin pădurea tropicală înspre Tasmania, fără alte resurse decât un toporaş şi un cuţit. Puţinele provizii pe care le aveau se consumă repede, iar foamea îi împinge la gestul extrem al sacrificării unuia dintre tovarăşi şi la canibalism. Pe parcursul săptămânilor următoare de marş continuu, întrucât nu cunosc tehnica supravieţuirii în asemenea circumstanţe vitrege, liderul grupului – Greenhill – recurge în mod repetat la această sursă, decimând întregul grup, până când rămâne singur cu Pearce. Convins că îi vine şi lui rândul, Pearce ia iniţiativa şi îl ucide pe Greenhill. 

După două luni de la evadare, Pearce se predă autorităţilor care, în lipsa corpurilor delict, nu îl cred de toate de cele mărturisite şi îl internează din nou în lagărul de pe insula Sarah, pentru a-şi ispăşi pedeapsa. Pearce evadează din nou, de data aceasta împreună cu un singur tovarăş Thomas Cox. Fără să fi reuşit să ajungă prea departe, imobilizaţi de foame, Pearce îl ucide pe Cox. Britanicii îl vor găsi pe Pearce cu corpul delict, trupul tânărului Cox din care Pearce începuse să mănânce. 

Judecat şi condamnat, în aşteptarea execuţiei, Pearce este întemniţat în puşcăria Hobart Gaol. Aici este vizitate de preotul catolic Phillip Connolly. Lui i se destăinuie, iar preotul notează pentru posteritate istoria incredibilă a unor oameni împinşi la canibalism de foame. Pearce este executat prin spânzurare pe 19 iulie 1824, iar trupul lui este supus autopsiei, la data aceea o procedură aplicată doar în cazuri cu totul speciale.

Surprinzător, preotul este imaginat meditând la cuvintele: „A full belly is prerequisite to all manner of good. Without that no man knows what hunger will make him do.” În româneşte: „Un stomac plin este premisa oricărei forme de bine. În lipsa lui nimeni nu poate şti ce îl poate împinge foamea să facă.” Sunt de acord cu valoarea de adevăr a unei asemenea informaţii pentru un om care a trăit numai pentru stomacul său. În ciuda faptului că învăţăm să apreciem arta sub diversele ei forme şi cultura, niciuna dintre ele nu garantează o transformare irevocabilă a sufletului omenesc şi îndepărtarea definitivă de animalism. Din contră, aşa cum arată şi această tulburătoare biografie, oamenii se ţin la un pas de animalitate atunci când trăiesc doar pentru confortul dat de stomacul plin.

Cunoaşterea de Dumnezeu, în schimb, mărturisesc exemplele extreme din istoriile părinţilor pustiei şi exemplele personale ale creştinilor de rând care au învăţat să-şi înfrâneze trupul, inclusiv stomacul, aduce noutatea desprinderii de animalism şi îndreptării ferme pe calea îndumnezeirii. Dumnezeu ne este partener pe acest drum nou, aşa că putem mărturisi împreună cu profetul Habacuc: „Chiar dacă smochinul nu înfloreşte, în vii nu mai este rod, chiar dacă lipseşte rodul din măslin şi ogoarele nu mai dau hrană, chiar dacă turma din ţarc este nimicită şi nu mai sunt vite în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul şi mă voi veseli în Dumnezeul mântuirii mele!” (Hab. 3:17-18)

În ce priveşte canibalismul ca soluţie de supravieţuire în condiţii limită trebuie să mai subliniem următoarele lucruri: (1) canibalismul nu este permis în Biblie. După potop, omul primeşte îngăduinţa de a consuma carne de animal (nu de om) cu condiţia ca să fie scurs de sânge.(2) canibalismul poate urma crimei, cum este cazul în acest film, sau poate face uz de cadavre. Aici vina canibalismului se adaugă crimei de a fi luat viaţa altui om. 

Pendularea între soluţii extreme este cunoscută şi în Biblie. Unele personaje ajung chiar să recurgă la soluţii improprii. Cele care atrag prin frumuseţea lor interioară, însă, rămân cele care au rămas ferme în principiile lor sau, dacă au căzut, s-au căit de eşecurile lor. Un om care trăieşte pe baza principiilor rămâne ferm, indiferent de circumstanţele prin care trece. Salvarea vieţii unui om este mai importantă decât principiile, ar sugera repede cineva. Vedeţi, însă, şi acesta este un principiu. Eu sunt convins că Dumnezeu nu se delectează în a-şi pune aleşii în circumstanţe fără ieşire, sau în situaţii în care singurele ieşiri sunt prin păcat. Până când voi găsi acele situaţii rămân la cele enunţate aici.

Oare este soldatul care ia viaţa altor combatanţi cu ceva mai puţin vinovat decât criminalul care ucide cu sânge rece şi cu premeditare? Ar merita să discutăm despre aceasta într-o altă ocazie.