David Pawson la Bucureşti, ziua a doua

A doua zi a conferinţei a fost consacrată discuţiei despre lucrarea Duhului Sfânt în credincios în contextul mântuirii. Învăţătura cea mai utilă este interpretarea holistică a mântuirii. Astfel, mântuirea este înţeleasă ca o realitate care afectează întreaga personalitate umană, începând cu gândirea, continuând cu vorbirea şi cu fapta. Mântuirea este un proces început prin experienţa convertirii, continuat prin procesul sfinţirii şi desăvârşit prin glorificare. Fiind un proces neîncheiat, Pawson opinează că mântuirea POATE fi pierdută prin lipsa perseverenţei în dezvoltarea unui caracter cristic.

Cu toate acestea, privind din perspectiva lui Dumnezeu, mântuirea este un proces încheiat şi El îl vede pe cel ales înainte de întemeierea lumii în Împărăţia Sa veşnică. La interfaţa dintre cele două perspective se află vieţile noastre mărunte, adesea lipsite de perspectiva cerului şi de profunzimea gândirii lui Dumnezeu şi, cel mai adesea, omul, chiar şi credinciosul, sfârşeşte speculând asupra rolului pe care umanitatea îl joacă în planul desăvârşit al lui Dumnezeu.

Deşi Pawson este de acord că Duhul Sfânt este Cel Căruia I se datorează cu prisosinţă sfinţirea noastră, el consideră că omul are un rol preeminent în primirea mântuirii. Ca şi cum omul ar fi un naufragiat pe mare care acceptă colacul de salvare aruncat de Dumnezeu. Desigur, ar putea să fie aşa dacă naufragiatul nostru ar fi în căutare disperată după ajutor şi ar accepta ajutorul oferit de Dumnezeu. Imaginea naufragiului care nu este folosită în Biblie pentru a descrie mântuirea (a se vedea arca lui Noe, unde parametri imaginii sunt cu totul alţii), îndrumă pe un făgaş interpretativ inacceptabil din punct de vedere teologic. Pavel vorbeşte despre un om mort în păcatele lui şi care, sub stăpânirea diavolului fiind (nu există decât doi stăpâni: Dumnezeu şi Satan, deşi cel din urmă este sub controlul celui dintâi), se simte bine în situaţia în care se află (mersul lumii acesteia), pentru că este tiparul general acceptat în societate. Fără de intervenţia suverană a lui Dumnezeu de a deschide mintea şi de a vindeca de orbire spirituală, un act realizat tot de Duhul Sfânt, nu văd cum întemniţatul nostru ar accepta ideea că există o altă lume mai bună decât a lui şi că Dumnezeu există şi îi doreşte binele.

Vorbind despre Duhul Sfânt Pawson constată că odată ce omul şi-a făcut partea care îi revine în exclusivitate: pocăinţa, credinţa şi botezul în apă, Dumnezeu intervine cu partea sa – botezul cu Duh Sfânt, însă doar pentru cei care îl cer. Scufundarea în Duh Sfânt (subliniază că nu este articulat în contextele NT specifice acestei învăţături) presupune cu umplere până la refuz, care generează o revărsare din prea-plin prin vorbire în limbi, sau profeţie, sau laudă, sau vindecări, sau alte manifestări supranaturale de acest tip. În mod intenţionat nu s-a amintit faptul că manifestarea Duhului Sfânt în eroii VT răbufnea din preaplin cu mânie, vitejie în luptă şi eroism. Se pare că Duhul se manifestă de o manieră relevantă contextului în care recipientul uman este chemat să lucreze pentru Dumnezeu şi în conformitate cu planul lui Dumnezeu avut pentru persoana în cauză. Să nu uităm, însă, că ceea ce pare la evanghelistul Luca a fi o manifestare a plinătăţii Duhului Sfânt, este la autorul epistolei către Evrei o manifestare a credinţei. Tocmai această percepţie a paternităţii umane a cărţilor biblice a lipsit cu desăvârşire la Pawson. Pentru dânsul Biblia este o colecţie de cărţi, un fel de amalgam unitar sincronic monobloc. Probabil o reacţie prea radicală la criticismul biblic intoxicant din anii studenţiei la Cambridge. Spre deosebire de Quran, Biblia este o carte în care Duhul Sfânt i-a inspirat pe autorii umani (fiecare cu personalitatea proprie) a transmite Cuvântul lui Dumneuezeu dintr-un context specific, adesea distinct şi diferit de ale altor autori.

În fine, am avut parte şi de nararea convertirii sale  de la credinţa şi slujirea baptistă la carismatism. Nu se poate să nu constaţi o anumită notă de predeterminare în experienţa sa cu Duhul Sfânt, pentru că Pawson mărturiseşte că a avut parte de o atragere şi o călăuzire providenţială în această privinţă. Dacă este aşa cu privire la acest aspect al vieţii de credinţă de ce nu ar fi aşa şi în alte etape ale ei sau cu alţi oameni? Predominanţa experienţei personale în învăţătura lui Pawson este o marcă distinctivă a stilului său homiletic. Deşi experienţele personale înlesnesc raportarea predicatorului la audienţa sa, intoxicarea audienţei cu experienţa personală poate avea efectul exact invers. Cel puţin acesta l-a avut în cazul meu. Recomandarea mea pentru predicatori este să exceleze în ilustraţii din viaţa altor eroi ai credinţei, după ce tiparele biblice au fost epuizate. Vieţile noastre nu sunt vrednice a fi luate exemplu decât după dovedirea lor printr-un final consonant cu convingerile predicate şi trăite timp de o viaţă. “Uitaţi-vă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le exemplul” spunea Apostolul. Prea adesea nu avem timp pentru a ilustra corespunzător o predică şi recurgem la amintiri sau experienţe personale recente. Patetic! Există, sau ar trebui să existe, în închinarea bisericii şi un timp pentru mărturii. Acolo e locul pentru experienţe de felul acesta. În predică avem datoria, mai presus de orice să aducem Cuvântul lui Dumnezeu. De poveşti e plină lumea şi încă mai bune decât ale noastre. Să nu confundăm amvonul cu târgul!

Pawson a mai făcut distincţia între “botezul cu Duh Sfânt” (nu ştiu dacă această elucubraţie este permisă de textul grecesc; mie îmi face impresia că interpretarea Îl depersonalizează pe Dumnezeu, făcând din El un obiect) şi umplerile ulterioare, care pot fi oricât de multe până când credinciosul ajunge “plin”, aşa cum erau de exemplu diaconii aleşi la Ierusalim. Din nou, limbajul plinătăţii ridică chestiuni interpretative care necesită mai mult spaţiu şi la care sper să pot reveni. Oricum, cum se poate să beneficiezi doar de fragmente sau porţiuni din Duhul Sfânt care este o persoană şi membru al Trinităţii, rămâne o ciudăţenie la care poate conduce numai insistenţa în folosirea unei imagini. Este adevărat că manifestarea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt poate să fie deplină în anumite persoane în anumite ocazii, în funcţie de deschiderea omului pentru prezenţa Sa. Este adevărat că prin modul nostru de a fi (incluzând aici prejudecăţile, convingerile şi practica curentă, tot ce ne dă un anumit confort în relaţia cu Dumnezeu) putem ajunge în situaţia de a limita influenţa Duhului în noi şi manifestarea Lui prin noi (vezi îndemnul: “Nu stingeţi Duhul!”, din nou o imagine materială, depersonalizantă). Mai există însă şi un alt pericol. Tot vorbind despre Duhul, credinciosul poate ajunge într-un moment de neveghere să atribuie Duhului propriile sale gânduri, intenţii, dorinţe, planuri, etc., cam cum a făcut “profetul care a avut de la “domnul” intenţia de a se căsători cu soţia altui bărbat!). Tocmai pentru că suntem în lumea spirituală, unde pragmatismul firesc este depăşit trebuie să umblăm cu mai multă atenţie, având ca şi călăuze Scriptura şi comunitatea sfinţilor.

Cât priveşte Roada Duhului, Pawson promova ideea că “creştinul plin de Duhul este omul în care roada Duhului apare în toate cele nouă arome surprinse în Galateni 5″. Se vorbea chiar de arome care privesc relaţia cu Dumnezeu, cu semenii şi cu mine însumi, câte trei pentru fiecare dintre acestea. Sunt de acord cu prezenţa lor concomitentă tocmai din pricina faptului că prezenţa Duhului nu se face în etape sau în valuri de plinătate. Totuşi, faptele firii pământeşti, deşi inerente naturii umane şi potenţial prezente în orice om, ele nu afectează pe toţi oamenii în egală măsură. Tot la fel manifestarea unei “arome” s-ar putea să fie mai pregnantă în cazul unora credincioşi care au suferit de lipsa ei, sau de păcatul care o contrazicea decât un altul. Când omul altădată violent primeşte Duhul şi ne manifestă prin pace este uluire generală (vezi Saul din Tars). Când avarul primeşte bunătate se vede şi oamenii rămân uimiţi (vezi Zacheu). Când un om se pocăieşte şi nu se vede schimbarea, oamenii batjocoresc Numele Domnului.

Cred că Duhul care a început lucrarea de mântuire în omul păcătos şi l-a născut din nou şi l-a regenerat, i-a deschis mintea să priceapă Scripturile şi să accepte cu credinţă faptul că este păcătos şi are nevoie de mântuirea lui Dumnezeu, este acelaşi Duh care ne însoţeşte pe calea credinţei, lucrând în noi sfinţire, luminându-ne conştiinţa cu convingere de orice păcat şi dorinţă de schimbare continuă după chipul lui Cristos, rodind în noi caracterul lui Cristos şi manifestându-se în situaţii speciale ca un torent copleşitor pentru săvârşirea unei lucrări speciale a lui Dumnezeu. El îşi echipează credincioşii cu orice dar considerat folositor pentru motivarea şi creşterea poporul Său în fiecare context istoric dat. Duhul este original în această privinţă şi nu lucrează după tipicuri. Duhul Sfânt este prietenul şi învăţătorul nostru. Pentru cel ales de Domnul, Duhul nu a venit ca să plece, ci să stea. Pentru cel ales, Duhul este singura garanţie că ne vom putea duce mântuirea până la capăt. Imaginile folosite cu privire la Duhul lui Dumnezeu sunt relevante pentru natura personală a percepţiei sale ca şi pentru identificarea Sa cu Dumnezeu: vânt şi respiraţie, pasăre (porumbel), flacără, uleiul pentru ungere, dar şi Avocat şi Învăţător.