Ghid de artă creştină

Arta a existat chiar şi în condiţiile religiei iconoclaste a Vechiului Testament. Motivele geometrice şi florale au împodobit obiectele de cult şi îmbrăcăminte preoţească. Reprezentări de animale reale şi fantastice erau adesea zugrăvite în spaţiile sacre şi decorau revelaţiile uluitoare ale profeţilor despre Divinitate.

Volumul de faţă este o trecere în revistă de natură diacronică a curentelor artistice care au preluat şi prelucrat teme de inspiraţie biblică sau din tradiţia creştină. Survolul acoperă tot ce este reprezentativ în arta creştină de la începuturile sale timpurii până în contemporaneitate. Michelle P. Brown, editorul acestui volum, a invitat un colectiv de specialişti să contribuie la realizarea acestei colecţii de eseuri. Nu a fost pierdut din vedere nimic din ceea ce înseamnă artă în creştinism: sculpturi, mozaicuri, decoraţiuni murale, basoreliefuri, panouri, tapiserii, fresce, manuscrise anluminate, crucifixuri, icoane, obiecte de podoabă şi de uz cultic, capiteluri, vitralii, catedrale, baptisterii şi alte spaţii cultice, etc. Din Africa până în Nordul Europei, de pe continentul american până în Asia, toate tradiţiile creştine îşi găsesc locul pe paginile acestei lucrări. Ocazional sunt alocate articole scurte unor chestiuni semnificative pentru fenomenul artei creştine. Surprinde în mod plăcut discursul echidistant, nedogmatic al comentatorilor. Pentru convenienţa cititorilor redau aici conţinutul volumului:

Ce este arta creştină?

1. Arta primilor creştini: rădăcini iudaice şi greco-romane.

2. Sub semnul crucii: Constantin şi pătrunderea creştinismului în curentul social predominant.

3. Martiri şi mozaicuri: bisericile timpurii din Italia.

4. Răsăritul creştin: arta creştină în Palestina, Armenia, Georgia şi Siria.

5. Africa: arta bisericilor copte din Egipt, Ethiopia şi Nubia.

6. Noua Romă: Împăratul Iustinian şi arta bizantină timpurie.

7. Arta ortodoxiei: Bizanţul şi tradiţia iconografică. Suplimentar: Icoanele din perspectiva unui scriitor de icoane (pr. Regan O’Callaghan).

8. Ascensiunea islamului: islamul şi arta creştină. Suplimentar: Arta creştină în contextele musulmane (prof. Sheila S. Blair şi Jonathan M. Bloom).

9. Barbarii! Arta şi reconvertirea Apusului.

10. Arta imperială: arta în Imperiul Carolingian şi în Imperiul Ottonian. Suplimentar: „Cuvinte transmise posterităţii”: picturi carolingiene ale tălmăcirii şi transmiterii (prof. Herbert L. Kessler).

11. Crucifixuri, ritualuri şi rânduiala creştină: arta anglo-saxonă târzie şi reforma benedictină.

12. Arta romanică: pelerini, cruciaţi şi stilul european. Suplimentar: Estetica monastică şi ascensiunea artei gotice (prof. Conrad Rudolph).

13. Arta gotică: catedralele, universităţile şi urbanizarea. Suplimentar: Vitralii medievale: protectori şi scopuri.

14. Goticul italian: arta şi germenii Renaşterii. Suplimentar: Arta creştină şi oraşul-stat italian (dr. Griffith Mann).

15. Viaţa culturală a oraşelor-stat italiene: umanişti, artişti şi ascensiunea Renaşterii. Suplimentar: Manuscrise, umanism şi patronaj în Florenţa renascentistă (dr. Mark Evans).

16. Apogeul Renaşterii italiene: Madone, papi şi prinţi. Suplimentar: Imagini de bronz şi aramă sunătoare. Semnificaţia şi utilizarea bronzului în contexte creştine (dr. Victoria Avery).

17. Renaşterea septentrională: comercianţi şi meşteşuguri.

18. Stăpânirea de sine în vremuri tulburi: Reformă, opoziţie şi ascensiunea protestantismului. Suplimentar: Controversa asupra imaginilor în timpul Reformei şi Contrareformei (prof. Iole Carlettini).

19. Serenisima Republică veneţiană: meditaţia mercantilă şi preţul artei sublime. Suplimentar: De la Contrareformă la baroc: aspecte ale artei Romei (prof. Daniela Gallavotti Cavallero).

20. Protestantismul şi Contrareforma catolică: pietate cotidiană, manierism şi caracterul teatral al barocului. Suplimentar: Rubens şi teatrul Contrareformei: imaginarul biblic întrupat (prof. Michelle P. Brown).

21. Epoca Iluminismului: raţionalismul, neoclasicismul şi noul imperialism. Suplimentar: Apariţia studiului istoriei artei creştine (prof. Nancy Netzer).

22. Renaşterea misticii şi a romantismului: Blake, anticii şi arta nonconformistă. Suplimentar: Îngăduinţă, prohibiţie, mecenat şi metodism. Relaţia unei denominaţii cu arta (dr. Peter Forsaith).

23. Credinţa şi originile artei nord-americane: Un nou Eden. Suplimentar: Arta populară religioasă (prof. Virginia Raguin).

24. Inovaţia industrială, nostalgia estetică: romantism, prerafaelitism şi redescoperirea spiritului medieval.

25. Artă pentru o eră nouă: realiştii, impresioniştii şi simboliştii.

26. Şocul noului: mecanizare, expresionism, realism spiritual şi originile abstracţionismului. Suplimentar: Artişti evrei, teme creştine (Emily D. Bilski).

27. Impactul modernismului: distrugere, creaţie, abstracţionism.

28. Impactul celui de-al Doilea Război Mondial: suprarealism, simbolism şi renaşterea artei figurative. Suplimentar: Mileniul şi mai departe. O expoziţie de artă creştină contemporană în Marea Britanie (Meryl Doney).

29. Călătoria continuă: Arta pământului (earth art): peisaj, artă şi eco-teologie.

30. Inovare şi tradiţie: căutarea spiritualului în arta contemporană. Suplimentar: Vorbeşte scribul. Realizarea Bibliei Sf. Ioan (Donald Jackson).

31. Quo Vadis? Şi acum, încotro? Suplimentar: Creştinismul şi arta contemporană în America de Nord. Studiul de caz CIVA (dr. James Romaine).

32. Câteva gânduri de încheiere.

Lucrarea, bogat ilustrată, a fost realizată în condiţii grafice excepţionale. Traducerea (Antonela Buligă), corectura (Claudia Dudaş) şi editarea (Daniel Fărcaş) textului românesc este excepţională. Glosarul de termeni şi Indexul de nume facilitează călătoria cititorului prin mileniile de artă creştină.

Prin tot ceea ce este Ghidul îşi merită cu prisosinţă locul printre cărţile de referinţă din biblioteca personală a oricărui român şi în biblioteca oricărei instituţii din România. În plină recesiune economică, editura Casa Cărţii a reuşit din nou să îşi depăşească limitele şi să ofere publicului român o carte memorabilă. Cu siguranţă Ghidul de artă creştină se califică a fi ales drept cadou pentru orice suflet sensibil. Volumul este disponibil în librăriile Humanitas şi librăriile creştine din ţară. Alternativ poate fi achiziţionat direct de la Editura Casa Cărţii din Oradea (contact aici).

„Cuvântul în obiectiv” şi la Antenă

Emisiunea „Cuvântul în obiectiv”, mă informează fr pastor Ghiţă Mocanu, realizatorul emisiunii, a început să fie difuzată la Antena 1 regional în fiecare sâmbătă de la orele 11 şi în reluare joia următoare de la orele 16. Primul episod, unul despre consilierea maritală, a fost deja difuzat. Dacă se păstrează ordinea înregistrărilor, mai urmează un episod pe consiliere, două pe istoria bisericii, şi abia apoi cele realizate împreună pe profetismul israelit.

Dr Seuss’ Horton Hears a Who

Filmul de animaţie realizat după cartea americanului Dr Seuss oferă o deconectare binevenită pentru copii şi tineri deopotrivă. Aliteraţia din spatele titlului, la fel ca şi versificaţia contribuţiilor naratorului conservă contribuţia autorului  originar. Aceasta este creativ îmbinată cu replicile gândite de Ken Daurio şi Cinco Paul.  Regizorii Jimmz Hayward şi Steve Martino reuşesc să creeze o lume exotică dar, totuşi, atât de familiară. Jim Carrey se întrece pe sine în rolul elefantului Horton.

Intriga ne înfăţişează un elefant fericit trăind de unul singur (nerealist desigur) mentorând odraslele câtorva vieţuitoare din junglă. De fapt, realismul nu este preocuparea regizorilor care păstrează natura fantezistă a lucrării lui Dr Seuss spre satisfacţia copiilor. Fericirea este curmată de întâlnirea cu o civilizaţie miniaturală găzduită de un fir de praf aflată în pericol a fi distrusă pentru că şi-a părăsit locul unde fusese găzduită în siguranţă. Odată ce a primit confirmarea că strigătul de ajutor auzit este într-adevăr emis de omuleţii (who) ce populau orăşelul (Whosville) de pe firul de praf, fapt realizat prin intrarea în contact cu primarul acestora, Horton nu îşi va găsi liniştea până când nu va duce firul de praf în cel mai sigur şi inaccesibil loc.

Misiunea lui Horton este complicată de o canguriţă care controlează populaţia junglei cu principiile şcientismului: “Există doar ceea ce putem atinge” şi înclinaţia locuitorilor junglei înspre credulitate motivată de raţiunea de a crede în ceva sublim şi emoţionant. Nici ameninţările, nici prietenul său şoricelul Morton, nici asasinul plătit Vlad, nici chiar gloata violentă nu reuşesc să-l deturneze pe bravul Horton de la misiunea lui. În cele din urmă principiul lui Horton: “O persoană rămâne o persoană oricât de mică ar fi ea”, evident şi morala cărţii şi a animaţiei, se impune când micuţii din Whosville reuşesc să se facă auziţi şi însuşi fiul canguriţei este convins, spre marea dezamăgire a mamei sale, de existenţei unei civilizaţii pe firul de praf.

Criza este dublată de cele petrecute în lumea paralelă din Whosville acolo unde primarul are dificultăţi în a convinge prezbiterii oraşului de situaţia precară a microuniversului lor ce depinde de abilitatea elefantului din cealaltă lume de a-i proteja şi de a le găsi un loc sigur. Civilizaţia acestor whos este ciudată pentru preocuparea pe care o aveau pentru sunet în ciuda aglomerării care le complică situaţia locativă. Soluţia supravieţuirii le vine de la cea mai neaşteptată sursă, singurul băiat al primarului, pe nume JoJo, al 97-lea născut al familiei, care lucra în secret la o foarte neobişnuită invenţie de făcut zgomot (poate chiar muzică).

În cele din urmă piticii din Whosville se fac auziţi graţie contribuţie fără pereche al lui JoJo, Horton scapă de linşare, iar canguriţa cu filozofia ei cu tot este făcută de râs. Firul de praf ajunge în cel mai sigur loc din junglă, iar piticii îşi continuă existenţa netulburaţi. Argumentul lui Horton cu privire la posibilitatea existenţei acestei civilizaţii pe firul de praf susţinut în faţa canguriţei refractare, extinde dezbaterea înspre o şi mai complicată realitate: Poate că şi noi trăim într-o lume la fel de mică în comparaţie cu alta deasupra noastră, care priveşte spre noi cum privim noi la firul de praf. Comunicarea dintre cele două civilizaţii a făcut posibilă supravieţuirea civilizaţiei mai vulnerabile şi o mai împlinită vieţuire a civilizaţiei superioare.

Poate că Dr Seuss nu a avut în minte o altă civilizaţie decât pe cea a … “copiilor” ce îşi desfăşoară existenţa în paralel cu a adulţilor. Persoana rămâne persoană indiferent cât de mică este ea şi trebuie tratată cu demnitate şi consideraţie. Biblia, însă, ne spune că într-adevăr există o civilizaţie superioară nouă, care ne tratează cu toată consideraţia în ciuda diferenţelor de scară. Şi în acest caz cele două civilizaţii au reuşit să intre în contact la iniţiativa celei superioare. Totuşi, în acest caz comunicarea s-a desăvârşit prin întruparea celui mai de seamă reprezentant al civilizaţiei superioare într-o cât mai naturală formă specifică civilizaţiei inferioare, deschizând astfel orizontul înspre recuperarea definitivă a acesteia din urmă prin integrarea ei în cea dintâi. Contactele dintre relatarea fantezistă a Dr Seuss şi relatarea biblică sunt mult mai numeroase şi vă las pe voi să le descoperiţi. Poate că doar din pricina faptului că naraţiunea mântuirii este cea mai superbă relatarea dintre câte s-au spus vreodată pentru că strânge într-un sâmbure tot ce este mai sublim de anticipat şi de dorit.

„Cuvântul în obiectiv”

După experienţa din 2007 cu Cristian Ţepeş nu am mai avut prilejul de a media mesajul biblic prin camera de filmat până zilele acestea când, graţie insistenţei lui Ghiţă Mocan, fost coleg de catedră la I.T.P. Bucureşti şi pastor la Biserica Penticostală Filadelfia din Oradea, am ajuns din nou în studio. De data aceasta pentru nişte înregistrări ca episoade ale emisiunii „Cuvântul în obiectiv” ce vor fi difuzate pe canalul CREDO. Studioul Ancora vieţii de curând deschis în Oradea are intenţia de a produce programe TV cu orientare creştină. Cele două înregistrări au avut subiecte de interes contemporan, deşi au izvorât din lumea Vechiului Testament: Chipurile Cuvântului divin şi Tentaţiile idolatriei în Vechiul Testament. Experienţa a fost pozitivă, conţinutul prelegerii nu a fost foarte sofisticat. Dacă se va dovedi şi folositor voi fi deschis pentru continuarea colaborării. Deocamdată sunt mulţumit pentru răbdarea realizatorului cu mine şi bucuros că am reuşit să-mi depăşesc tracul.

Déjà vu

Cine nu s-a gândit niciodată că dacă ar exista posibilitatea călătoriei în timp şi a modificării evenimentelor, ar investi oricât pentru a se întoarce acolo unde a greşit pentru a îndrepta unele lucruri. Filmul Deja vu al regizorului Tony Scott (2006) speculează pe marginea acestei teme încă o dată. Denzel Washington joacă din nou (şi cât de bine!) rolul unui poliţist care investighează un dezastru provocat de un terorist american. De data aceasta agentul Doug Carlin (Denzel W.) face parte din brigada ATF (Arme, droguri, explozibili) ajunge la locul dezastrului acolo unde un bac cu câteva sute de persoane la bord a fost dinamitat în timp ce traversa fluviul Mississippi.

Prima surpriză apare când apa aduce la mal trupul unei femei tinere care poartă semne de traumatism nedatorate exploziei, iar legistul a stabilit că moartea a survenit înainte de ora exploziei cu cel puţin două ore. În acelaşi timp se anunţă dispariţia unei tinere, Claire Kuchever, identificată de tatăl fetei chiar cu trupul găsit. Aceste date fac din Claire candidatul cel mai potrivit pentru o investigaţie specială pe care FBI o poate performa cu ajutorul unor maşini superperformante. Tehnologia este găzduită de o bază militară şi reprezintă o tehnică top secret. Informaţiile oferite de toate camerele de supraveghere, sunet şi imagine, triangulate de câţiva sateliţi, sunt prelucrate de un program numit „Snow White”. Se stabileşte un punct de plecare în timp şi spaţiu şi se supraveghează ceea ce este considerat semnificativ pentru rezolvarea cazului.

Situaţia se complică atunci când vizitând casei lui Claire, Doug îşi descoperă vocea pe robotul telefonului la al cărui număr sunase în cursul dimineţii. Numărul fusese primit la sediul ATF de către un coleg de birou. Mai mult, la o investigaţie mai atentă poliţia descoperă o mulţime de amprente prin casă şi chiar bandaje şi cârpe murdare cu sângele lui Doug. Aceste evenimente sugerează ideea că ceva nu este în regulă. Petrecând timp cu echipa de specialişti FBI, agentul Doug începe să înţeleagă cum funcţionează jucăria din dotare. Criminalul este identificat în persoana individului care intenţiona să cumpere SUV-ul lui Claire.

A doua surpriză apare când Doug realizează că cercetătorii de la FBI au dezvoltat şi o tehnică, netestată încă, prin care pot efectua călătorii în timp. Scenele începând cu minutul 48 sunt de-a dreptul incredibile, din punct de vedere pedagogic. L-am mai văzut pe Denzel Washington într-o scenă asemănătoare ca avocat în filmul Philadelphia. În Deja vu are loc o discuţie ştiinţifică şi teologică. Temerea oamenilor de ştiinţă este că folosind această maşină de călătorie în timp, neverificată încă, se interferează cu destinul şi anumite evenimente pot fi oprite. Într-o încercare ultimativă, Doug reuşeşte să obţină autorizaţia de strecura un bilet de avertisment pe biroul său din departamentul ATF. Biletul este observat, dar poliţistul care încearcă să confrunte criminalul, însuşi colegul lui Doug, este ucis cu sânge rece în doi timpi, astfel încât criminalul îşi continuă misiunea, iar intriga rămâne vie.

La un moment dat echipa de observatori constată că criminalul iese din zona de acoperire a înregistrărilor şi este necesar ca cineva să preia vehiculul supraperformant care permite extinderea zonei de supraveghere. Dotările sunt de-a dreptul uluitoare, iar urmărirea este, într-adevăr, „ca-n filme”. Astfel, Doug ajunge să constate că vinovatul are o viziună retrasă de unde îşi lansează atacurile teroriste, iar în maşină are trupul neînsufleţit al poliţistului ucis. Poliţia tocmai încheia verificarea fotografiilor cu cele existente în baza de date, criminalul fiind identificat cu Carroll Oerstadt, un tip refuzat a se înrola în armata SUA în repetate rânduri şi care se răzbuna prin acte teroriste pe guvernul SUA. Criminalul este găsit, arestat, şi anchetat de Doug pentru a determina pe vinovat să-şi recunoască vinovăţia. Odată ce a reuşit acest lucru, poliţia federală opreşte investigaţiile şi clasează dosarul.

Doug nu este mulţumit şi doreşte să intervină în firul evenimentelor pentru a preveni moartea Clarei, de care se pare că s-a ataşat. Este trimis înapoi cu ajutorul tehnologiei superavansate şi ajunge pe masa de rezervă a unei săli de operaţie, şocând cu prezenţa sa pe medicii din teatrul de operaţie. Întrucât era în stare de inconştienţă, medicii îl resuscitează. Când îşi revine mai erau ore până la ora la care urma să aibă loc deflagraţia. Rechiziţionează o maşină a SMUR şi ajunge la bârlogul lui Oerstadt tocmai când criminalul se pregătea să taie degetele victimei sale, după ce o impregnase cu motorină. Intervenţia sa este oportună, Doug salvând viaţa lui Claire, în ciuda faptului că Carroll era convins că amândoi muriseră în explozia pe care el o declanşase.

În drum spre ponton, Doug şi Claire se opresc acasă unde îşi pansează rana primită de la Oerstadt şi trec printr-un moment de clarificare absolut necesar lui Claire, deoarece Doug dovedeşte că ştie în avans prea multe informaţii. Convinsă că are de a face cu un superpoliţist, Claire îi face jocul lui Doug şi îl însoţeşte, conform dorinţei sale, la docuri. Aici situaţia se complică atunci când Carroll constată că „victimele” sale sunt în viaţă. El reuşeşte chiar să o prindă pe Claire pe care o încătuşează de volanul SUV-ul său încărcat cu dinamită. Cu o inteligenţă ieşită din comun, Doug îl scoate pe Carroll din scenă cu ajutorul lui Claire, însă agenţii de poliţie de pe vas îl împiedică în lupta contra cronometru să mai reuşească dezamorsarea bombei, motiv pentru care, cu Claire încă încătuşată de volan, sar cu maşina peste parapet în apă pentru a evita dezastrul cunoscut. În clipele precedente deflagraţiei, Doug reuşeşte să smulgă volanul şi să o elibereze pe Claire din vehiculul care se scufunda grăbit, pentru ca el însuşi să piară în explozia declanşată la ora programată.

Adusă pe mal de o şalupă a poliţiei, Claire îl regăseşte pe Doug, poliţistul ATF, care tocmai sosise la locul accidentului. Aici evenimentele se reconectează. Este rândul lui Doug să fie ignorantul care se minunează de detaliile cunoscute de Claire. Filmul se încheie în acordurile melodiei „Don’t worry, baby!” şi cu sugestia că relaţia profesională între un poliţist şi supravieţuitoarea unui atentat se va continua de o manieră ceva mai profundă emoţional.

Există diverse întrebări care sunt aruncate în luptă de scenariştii Bill Marsilii şi Terry Rossio printre care şi dreptul statului de a interveni în viaţa privată a individului pentru a preveni o crimă ca şi, mult mai profunda problemă a legitimităţii din punct de vedere etic a unor tehnici de intervenţie în remodelarea istoriei (evident, dacă acestea ar fi posibile). Convingerea mea este că în momentul în care omul va ajunge la abilitatea de a interveni în curgerea timpului şi modifica evenimentelor în oricât de mică măsură, omul a încetat să mai fie om şi a luat locul lui Dumnezeu.

Filmul este recomandabil pentru calitatea cascadoriilor, a muzicii semnate de Harry Gregson-Williams, cât şi pentru calitatea interpretării actriţei Paula Patton (Claire K.).

Principii sau context?

Filmul The Last Confession of Alexander Pearce (regia: Michael James Rowland) aduce în discuţie o problemă extrem de serioasă prin intermediul unei conjuncturi reale: este canibalismul justificat în condiţii extreme de viaţă şi de moarte?

Alexander Pearce a fost unul dintre miile de britanici deportaţi în Australia ca puşcăriaş pentru a ispăşi o detenţie de 7 ani pentru furt. Cazul său este special pentru că el a suferit cu stoicism pedepse mai mari decât vina sa, acumulând amărăciune la adresa autorităţilor britanice. Viaţa în regim militarizat şi de detenţie în Van Diemens Land l-a înăsprit într-atât încât Pearce nu mai găseşte resurse pentru a reveni printre oamenii normali.

Este exilat pe insula Sarah, unde suferinţa i se multiplică. În cele din urmă organizează o evadare împreună cu un fost marinar Greenhill, la care subscriu alţi şase puşcăriaşi. Fără a fi urmăriţi de soldaţii britanici, ei îşi croiesc drum prin pădurea tropicală înspre Tasmania, fără alte resurse decât un toporaş şi un cuţit. Puţinele provizii pe care le aveau se consumă repede, iar foamea îi împinge la gestul extrem al sacrificării unuia dintre tovarăşi şi la canibalism. Pe parcursul săptămânilor următoare de marş continuu, întrucât nu cunosc tehnica supravieţuirii în asemenea circumstanţe vitrege, liderul grupului – Greenhill – recurge în mod repetat la această sursă, decimând întregul grup, până când rămâne singur cu Pearce. Convins că îi vine şi lui rândul, Pearce ia iniţiativa şi îl ucide pe Greenhill. 

După două luni de la evadare, Pearce se predă autorităţilor care, în lipsa corpurilor delict, nu îl cred de toate de cele mărturisite şi îl internează din nou în lagărul de pe insula Sarah, pentru a-şi ispăşi pedeapsa. Pearce evadează din nou, de data aceasta împreună cu un singur tovarăş Thomas Cox. Fără să fi reuşit să ajungă prea departe, imobilizaţi de foame, Pearce îl ucide pe Cox. Britanicii îl vor găsi pe Pearce cu corpul delict, trupul tânărului Cox din care Pearce începuse să mănânce. 

Judecat şi condamnat, în aşteptarea execuţiei, Pearce este întemniţat în puşcăria Hobart Gaol. Aici este vizitate de preotul catolic Phillip Connolly. Lui i se destăinuie, iar preotul notează pentru posteritate istoria incredibilă a unor oameni împinşi la canibalism de foame. Pearce este executat prin spânzurare pe 19 iulie 1824, iar trupul lui este supus autopsiei, la data aceea o procedură aplicată doar în cazuri cu totul speciale.

Surprinzător, preotul este imaginat meditând la cuvintele: „A full belly is prerequisite to all manner of good. Without that no man knows what hunger will make him do.” În româneşte: „Un stomac plin este premisa oricărei forme de bine. În lipsa lui nimeni nu poate şti ce îl poate împinge foamea să facă.” Sunt de acord cu valoarea de adevăr a unei asemenea informaţii pentru un om care a trăit numai pentru stomacul său. În ciuda faptului că învăţăm să apreciem arta sub diversele ei forme şi cultura, niciuna dintre ele nu garantează o transformare irevocabilă a sufletului omenesc şi îndepărtarea definitivă de animalism. Din contră, aşa cum arată şi această tulburătoare biografie, oamenii se ţin la un pas de animalitate atunci când trăiesc doar pentru confortul dat de stomacul plin.

Cunoaşterea de Dumnezeu, în schimb, mărturisesc exemplele extreme din istoriile părinţilor pustiei şi exemplele personale ale creştinilor de rând care au învăţat să-şi înfrâneze trupul, inclusiv stomacul, aduce noutatea desprinderii de animalism şi îndreptării ferme pe calea îndumnezeirii. Dumnezeu ne este partener pe acest drum nou, aşa că putem mărturisi împreună cu profetul Habacuc: „Chiar dacă smochinul nu înfloreşte, în vii nu mai este rod, chiar dacă lipseşte rodul din măslin şi ogoarele nu mai dau hrană, chiar dacă turma din ţarc este nimicită şi nu mai sunt vite în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul şi mă voi veseli în Dumnezeul mântuirii mele!” (Hab. 3:17-18)

În ce priveşte canibalismul ca soluţie de supravieţuire în condiţii limită trebuie să mai subliniem următoarele lucruri: (1) canibalismul nu este permis în Biblie. După potop, omul primeşte îngăduinţa de a consuma carne de animal (nu de om) cu condiţia ca să fie scurs de sânge.(2) canibalismul poate urma crimei, cum este cazul în acest film, sau poate face uz de cadavre. Aici vina canibalismului se adaugă crimei de a fi luat viaţa altui om. 

Pendularea între soluţii extreme este cunoscută şi în Biblie. Unele personaje ajung chiar să recurgă la soluţii improprii. Cele care atrag prin frumuseţea lor interioară, însă, rămân cele care au rămas ferme în principiile lor sau, dacă au căzut, s-au căit de eşecurile lor. Un om care trăieşte pe baza principiilor rămâne ferm, indiferent de circumstanţele prin care trece. Salvarea vieţii unui om este mai importantă decât principiile, ar sugera repede cineva. Vedeţi, însă, şi acesta este un principiu. Eu sunt convins că Dumnezeu nu se delectează în a-şi pune aleşii în circumstanţe fără ieşire, sau în situaţii în care singurele ieşiri sunt prin păcat. Până când voi găsi acele situaţii rămân la cele enunţate aici.

Oare este soldatul care ia viaţa altor combatanţi cu ceva mai puţin vinovat decât criminalul care ucide cu sânge rece şi cu premeditare? Ar merita să discutăm despre aceasta într-o altă ocazie.

Amazing Grace

Inevitabil, oricărui om cu o  cultură generală bine pusă la punct asocierea acestor cuvinte îi trezeşte amintirea unei melodii inspirate de comerţul cu sclavi înspre Americile secolului XIX. Michael Apted (regizor) şi-a luat curajul de a da viaţă unor istorisiri incredibile despre oamenii parcă descinşi din legendă al căror destin a fost legat de cântecul lui John Newton. John Newton, un fost căpitan de vas comercial care se ocupa de comerţul cu sclavi, a fost cercetat de Dumnezeu şi a renunţat la această foarte lucrativă afacere, hotărând să-şi petreacă restul anilor în rugăciune şi în post ca semn al penitenţei sale. În această postură îl întâlneşte tânărul William Wilberforce, căruia îi face o puternică şi de lungă durată impresie. Pe parcursul anilor de comerţ cu sclavi peste 11 milioane de africani au fost transbordaţi în Marea Britanie şi  în coloniile britanice peste Atlantic dintre care 1,5 milioane au pierit în cursul acestei inumane călătorii.

Ani mai târziu, ca membru al Parlamentului britanic, Wilberforce trece şi el printr-o experienţă a convertirii (1785) şi începe să militeze pentru drepturile celor năpăstuiţi şi, mai ales, a sclavilor. Vreme de 24 de ani (1783-1807), el militează pentru desfiinţarea sclaviei, apărând  în plenul Parlamentului cu rigurozitatea unui ceas elveţian începând din 1791 în fiecare an cu o propunere de lege pentru desfiinţarea sclaviei, luptând zadarnic cu minţile majorităţii parlamentare direct interesate material de păstrarea ei.

Filmul Amazing Grace (în româneşte apare ca Mai aproape de cer) urmăreşte dramatismul acestei încleştări, cu suişurile şi coborâşurile ei, dar care se sfârşeşte cu succesul comunităţii creştine evanghelice de a vedea promulgată legea desfiinţării sclaviei în Imperiul Britanic. Lupta din cei 24 de ani de promovare a agendei aboliţioniste atinge climaxul în anul în care Wilberforce apare cu o nouă petiţie aducând înaintea plenului parlamentar o listă de semnături a milioanelor de susţinători ai agendei aboliţioniste. Printre inamicii tânărului politician aboliţionist se includ nu numai preopinenţii săi din Parlament, ci şi boala din trup, şi suferinţa mentală cauzată de incapacitatea de a reuşi în remedierea crizei umanitare prin care Imperiul Britanic trecea în această vreme. În tot acest răstimp istoria Europei şi a Imperiului Britanic a cunoscut o mulţime de schimbări, dar Wilberforce a reuşit să-şi păstreze locul din Parlament ca parlamentar independent din partea regiunii Yorkshire.

În prag de alegeri europarlamentare, comunitatea creştină se află din nou în impasul de a alege oameni pe care fie că nu-i cunoaşte, iar dacă îi cunoaşte să fie convinsă că nu îi reprezintă interesele. Aud că intenţionează să ne reprezinte acolo ca români, ca cetăţeni ai Comunităţii europene şi chiar ca evanghelici (prin candidatul evanghelic, singurul pe care îl avem de fapt, din partea Partidului Liberal, Ben-Oni Ardelean). Păcat că singura nevoie semnificativă pe care ei o găsesc pentru reprezentarea noastră este aceea de imagine. Doresc comunităţii evanghelice din România şi poporului român politicieni asemenea lui Wilberforce care ştiu să permită convingerilor lor creştine să informeze şi să le motiveze implicarea lor politică. Iniţiativele legislative de care avem cu adevărat reprezentare este pentru transformarea localităţilor suburbane astfel încât viaţa la ţară să fie la fel de convenabilă, să nu spun confortabilă, cu cea de la oraş, pentru orice om, indiferent de clasă socială, recuperarea comunităţilor sărace şi integrarea lor în societate, reforma învăţământului care să presupună şi alternative la învăţământul de stat (învăţământul privat şi la domiciliu), depolitizarea instituţiilor statului, etc.

Stăpânul … inelului!

Trilogia lui J.R.R. Tolkien, Stăpânul inelelor, posedă o mulţime de personaje, dintre toate detaşându-se ca principale pentru întreaga lucrare membrii Frăţiei Inelului: un mag, un elf, un gnom, doi oameni şi patru hobbiţi. Fiecare dintre ei sunt reprezentanţi de calibru ai seminţiilor din care provin: Gandalf-cel-Sur este un mag (vrăjitor) cu mare putere şi autoritate recunoscută în tot Pământul-de-Mijloc prin înţelepciunea sa; Legolas, fiul lui Thranduil, prinţul moştenitor al elfilor din Codrul Întunecat de la Miazănoapte, arcaş redutabil; Gimli fiul lui Glóin, gnomul care descinde din eroi, luptător cu securea; Aragorn, fiul lui Arathorn, descendentul lui Isildur, legendarul biruitor al lui Sauron şi moştenitor al regatului din Gondor; Boromir, fiul Majordomului din Gondor, guvernator şi locţiitor al regelui de drept; Frodo Baggins, nepotul venerabilului Bilbo Baggins, descoperitorul inelului în grota lui Gollum; Sam Gamgee cel Înţelept, grădinarul lui Bilbo şi prieten cu Frodo; Meriadoc Brandybuck (zis Merry) şi Peregrin Took (zis Pippin). Principala preocupare care absoarbe toate energiile acestora până aproape de sfârşitul ultimului volum o reprezintă distrugerea unui inel, inelul puterii absolute care submina ordinea firească a lumii. Dominaţia răului risca să atingă proporţii incontrolabile dacă inelul puterii, pierdut cu multă vreme în urmă, ajungea din nou în mâinile artizanului şi stăpânului său: Sauron, întruchiparea răului absolut.

Chiar dacă ecranizarea lui Peter Jackson atribuie calitatea de erou lui Frodo Baggins, Tolkien o împarte între cei patru prieteni hobbiţi, o seminţie ciudată de hibrizi între oameni şi gnomi, „jumătăţi-de-om“ cum le spuneau orcii-uriaşi, slujbaşii lui Saruman-cel-Alb. Până şi preocupările acestora sunt particularizate deoarece gândurile de mărire ale oamenilor le sunt străine, la fel cum şi aroganţa şi îndrăzneala gnomilor nu îi pasc. Spiritul de proprietate, foarte bine conturat, la care se adaugă pasiunea pentru natură şi pentru un trai liniştit, precum şi dezinteresul pentru onoruri publice, îi propulsează pe hobbiţi drept singurele fiinţe capabile a îndeplini misiunea de dactuliofori (purtători de inel). Unii dintre prietenii lor din grupul Frăţiei se invalidează pe rând. Că hobbiţii sunt eroii şi nu alţii este clar şi din faptul că autorul îşi deschide şi închide romanul cu ei, cu civilizaţia creată de aceştia în Hobbiton şi în Ţara Iedului, respectiv cu recuperarea teritoriilor din mâna torţionarilor.

Primul volum însoţeşte grupul de eroi din ţinutul natal până la fruntariile Mordorului, patria Întunericului şi a slujitorilor lui. Până la Vâlceaua Despicată, patria elfilor conduşi de Elrond, călătoria celor patru hobbiţi lipsiţi de călăuzirea lui Gandalf-cel-Sur, nu este lipsită de peripeţii deoarece Călăreţii Negri sunt pe urmele lor pentru a recupera inelul şi a-l asasina pe dactulioforul său. Numai sprijinul de nepreţuit al lui Pas Mare Pribeagul (Aragorn) îi salvează de la moarte sigură, dar nu fără sacrificiul lui Frodo străpuns cu o sabie din Mordor, rană de la care riscă transformarea în fiinţă nestatornică (nici mort, nici viu), asemenea Călăreţilor Negri. Numai harul vindecător al lui Elrond reuşeşte să-l recupereze pe Frodo şi să relanseze misiunea prin alegerea Frăţiei Inelului, menită a proteja pe purtătorul inelului înspre inima ţării Mordor, spre Muntele Nimicirii.

Cu toate acestea, după ce străbat Muntele Moria, Lothlórien şi Râul cel Mare (Alduin), grupul eroilor este înjumătăţit prin prinderea lui Merry şi a lui Pippin de cohortele orcilor uriaşi ai lui Saruman. Între timp şi Frăţia fusese redusă prin pierderea a doi dintre cei mai bravi camarazi: Gandalf şi Boromir. Misiunea distrugerii inelului capătă valenţe dramatice când descoperim că ea rezidă în resursele a doi hobbiţi, porniţi pe cont propriu prin teritoriul duşman înţesat de oşti, străji şi agenţi secreţi. Autorul nu se străduie să ascundă caracterul imposibil al misiunii. Prin urmare, cum este posibil triumful binelui? Şansele de reuşită cresc imediat ce constatăm tehnica decepţiei magistral regizată de Gandalf. Sauron este indus în eroare de moartea magului (Gandalf se va reîntoarce la viaţă, mai puternic ca niciodată) şi de numărul mare de hobbiţi (patru în loc de doi). Tocmai pentru că Merry şi Pippin joacă un rol atât de important pentru decepţionarea inamicului şi precipitarea planurilor sale, Tolkien le alocă secţiuni extinse din volumul doi. În timp ce aceştia evadează din prizonieratul orcilor şi asistă la imobilizarea lui Saruman în fortăreaţa sa din Isengard de către armata enţilor, Frodo şi Sam avansează pe nesimţite în teritoriul inamic cu ajutorul preţios, dar încă suspect, al unui Gollum „îmblânzit“.

Confruntarea dintre forţele binelui şi ale răului are loc, în sfârşit, în volumul trei. Coaliţia antisauronică este coagulată în pripă de apariţia fulminantă a lui Gandalf. Regatul Gondor primeşte sprijinul rohirhimilor, al elfilor şi chiar al Armatei Umbrelor ridicată de Aragorn. Evacuarea ţinutului Mordor, mişcările de trupe, înlesnesc mai degrabă decât să împiedice avansarea hobbiţilor dactuliofori. Pas Mare Pribeagul reprezintă figura mesianică în jurul căruia se coalizează forţele binelui şi izbutesc înfrângerea adversarului. Concomitent cu bătălia finală are loc şi distrugerea inelului în focul veşnic al muntelui unde a fost zămislit, într-o confruntare neaşteptată între Frodo şi Gollum. În finalul trilogiei, suntem înştiinţaţi de începutul unui nou ev predat sub administrare oamenilor, conduşi de Aragorn (regele întors) şi însoţit de Arwen, prinţesa elfilor. Elfii se retrag o dată ce pericolele care  le-a generat civilizaţia elfică au fost eliminate cu sprijinul lor indiscutabil.

În loc de epilog, Tolkien ne oferă ultimele peripeţii ale cvartetului de hobbiţi care, o dată întors acasă, încearcă recuperarea patriei lor din proasta administrare la care a fost supus de oameni de joasă speţă loiali lui Sauron. La nivelul întregii naraţiuni, epilogul funcţionează ca suspans final deoarece întârzie concluziile cu apariţia unui nou conflict, evident la scară mai mică, între hobbiţi şi tâlhari. Interesant, deşi cunoştinţele sale lingvistice, literare şi de bune maniere nu sunt întrecute de nici unul dintre consătenii săi, Frodo se bucură de cele mai puţine onoruri. Sam Gamgee este ales în repetate rânduri primar al Hobbitonului, iar Merry şi Pippin se bucură de privilegiile rangului cavaleresc primit la curţile seniorilor pe unde i-a purtat soarta. Prin finalul de care se bucură viaţa sa, Frodo se apropie o dată în plus de seminţia elfilor, asemenea unchiului şi mentorului său, Bilbo. Înclinaţiile sale înspre limbi şi oralitate îi favorizează accesul în lumea elfilor. Ca semn al cinstirii acestora primeşte o mulţime de instrumente vitale împlinirii mandatului său de dactuliofor: cămaşa de mithril, sabia (prin intermediul lui Bilbo), pelerina, hrana elfică şi piatra incandescentă Erendil (de la Galadriel).  Foarte probabil ca, în percepţia lui Tolkien, Bagginşii să reprezinte condiţia scriitorului în lume, ca un neobosit căutător al adevărului, un inadaptat cetăţean al lumii sale, deşi moralitatea şi inteligenţa (nativă şi educată) îi sunt mai mult decât familiare.

Dincolo de complexitatea lumii create de Tolkien şi de descrierile detaliate ale unei naturi rurale virgine, romanul lui Tolkien impresionează prin complexitatea personajelor sale şi prin intriga unitară, deşi pluristratificată. Multitudinea de seminţii, rupte din legendă, cu elfi şi cu oameni, cu gnomi şi cu hobbiţi, cu orci şi cu demoni, cu căpcăuni şi cu mûmakili,  cu animale şi plante supradimensionate şi inteligente (vezi enţii, vulturii, călăreţii negri, lupii albi), sau cu atipicul Gollum, justifică atributul de lume a basmului şi meritul lui Tolkien de a fi creat o nouă mitologie. Pitorescul peisajelor descrise adesea până la detalii ne permit să vedem în Tolkien un peisagist desăvârşit. Indiscutabil autorul britanic a fost impresionat de natura virgină, complet străină decorului industrialist al marelor centre urbane contemporane. Relaţia dintre natură şi om este un barometru al umanismului personajelor sale. Este adevărat că oamenii nu demonstrează pasiunea hobbiţilor faţă de plante şi animale, dar le este cu totul străin spiritul distructiv al orcilor. Din această perspectivă, gestul lui Aragorn de a resădi un arbore în curtea palatului său este paradigmatic.

În fine, chiar dacă am putea identifica o misiune specifică fiecărui capitol în parte, acestea se subordonează strict misiunii centrale – distrugerea inelului – care o dată săvârşită aduce intriga la final. Din acest motiv, titlul lucrării – Stăpânul inelelor – este mai degrabă ambiguu. Dacă autoritatea asupra celorlalte inele deriva din inelul suprem, atunci un adevărat stăpân al lor lipseşte. E adevărat că intriga se ţese în jurul posedării inelului dar acesta scapă mereu achiziţiei finale, rămânând până la sfârşit în posesia celei mai dezinteresate fiinţe a-l poseda, un hobbit. Sauron este un stăpân legendar al inelului, Gollum şi Bilbo sunt tranzitorii, Frodo şi Sam sunt purtătorii lor vremelnici, iar Saruman şi Boromir sunt doar expresii ale posedării pătimaşe a acestuia. Adevăraţii „stăpâni ai inelelor“ ar fi putut deveni elfi ca Elrond sau Lady Galadriel, oameni ca Aragorn sau magi ca Gandalf, care aveau deja un inel şi au respins ispita posedării inelului suprem atunci când au ajuns în preajma lui.

(Extras din Exegeza naraţiunilor biblice: Analiza literară a Judecătorilor, Silviu Tatu, Editura Metanoia, Oradea, 2004, pp. 121-124)

Deşi spectrul personajelor sale are numeroase puncte de contact cu mitologia nordică, interacţiunea dintre ele are la bază o moralitate autentic creştină. Au fost comentatori care au văzut în trilogia lui Tolkien o alegorie a situaţiei politice din Europa celui de-al doilea război mondial şi, trebuie să recunosc, ideea este mai mult decât plauzibilă. Ar fi probabil mai interesant de discutat şi de gândit la principiile morale care au stat la baza scrierii acestei lucrări, pentru că mai presus de faptul că Tolkien era un autor, el era creştin.

 

Muzică de închinare pe texte biblice

De curând am descoperit grupul american The Sons of Korah (Core în Biblia Cornilescu) care cântă muzică inspirată din Psalmii biblici. Nu este o delectare mai mare pentru un exeget. Ii mulţumesc fratelui Stuart Briscoe pentru că mi-a atras atenţia asupra existenţei lor. Activitatea grupului este evidentă pe situl www.sonsofkorah.com. Se pot verifica pe youtube înregistrările disponibile.

Şapte livre

Titlu original: Seven pounds

Regia: Gabriele Muccino

Scenariul: Grant Nieporte

Distribuţie: Will Smith, Rosario Dawson, Woody Harrelson, Michael Ealy, Barry Pepper.

Şapte livre este povestea unui tânăr, Ben Thomas, copleşit de vină după ce, din propria vină a produs un accident rutier în urma căruia şi-a pierdut viaţa soţia sa şi alte persoane (probabil şase). Disperarea îl conduce la selectarea unui număr de tot atâtea persoane cărora să le facă un mare bine, chiar dacă aceasta presupune pierderea propriei vieţi. De la fratele său, un comisar de finanţe, selectează oameni care s-au împrumutat de la stat şi au şanse mici de a restitui împrumutul. Merge până acolo încât îşi falsifică identitatea cu ajutorul actelor luate de la fratele său. Singura sa dorinţă este să se asigure că beneficiarii sunt oameni buni, de cea mai bună calitate.

La un an de la accident îşi donează un plămân unui alt tânăr afro-american cu cancer pulmonar. După alte şase luni donează o jumătate de ficat unei femei afro-americane în vârstă. Donează măduvă osoasă pentru un copil afro-american ce avea nevoie de ea. Casa de pe malul mării şi-o donează unei familii sărace de hispano-americani, o mamă cu doi copii, terorizaţi de un tată violent. La moarte îşi donează corneea unui pianist evreu orb, iar inima şi-o donează unei femei tinere afro-americane de care s-a şi îndrăgostit. Această ultima paralelă este sublimă. Al şaptelea beneficiar trebuie să fie avocatul care poartă de grijă de toate tranzacţiile şi de partea legală a transplantelor în numele eroului. Scena transplantului inimii este înfiorătoare prin emoţia cu care este încărcată. Scena de final o întrece, totuşi. Acum Emily, cu inima lui Ben în piept, se întâlneşte cu Ezra, care purta ochii lui Ben.

Desigur, morala filmului rezonează bine cu cuvintele Domnului „Nu este dragoste mai mare decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13). Circumstanţele morţii, însă, ridică probleme. Puterea de a primi viaţa şi de a o lua stă în circumstanţe care nu sunt sub controlul nostru direct, ci al Dumnezeu în ultimă instanţă. Opţiunea de a-şi lua viaţa prin contactul cu meduza care îi slujea de animal de companie este una care contrazice principiul enunţat înainte.

Dorinţa de a face bine cu orice preţ unor anumite persoane debordează a umanism. Afirmaţia lui Ben: „Stă în puterea mea să-i schimb drastic circumstanţele, dar nu vreau să-i dăruiesc ceva ce nu merită”, face aluzie la prerogative pe care numai Dumnezeu, ca Judecător imparţial şi drept, le merită cu adevărat. Ca unii care locuim într-o lume care aparţine lui Dumnezeu, lecţia capitală a vieţii noastre este să facem ce putem mai bine cu viaţa noastră aşa cum ne-a dat-o Dumnezeu, în parametri hotărâţi de Dumnezeu. Fiecare om va fi judecat după ceea ce a făcut (incluzând aici vorbirea) cât timp cât a trăit în trup în circumstanţele date în mod suveran de Dumnezeu. De fapt lecţia pe care umanismul niciodată nu a învăţat-o este că sub soare tot Dumnezeu este suveranul. O lecţie tot am primit prin faptul că facerea de bine este completă, Ben nu merge cu jumătăţi de măsură. În cazul lui Emily a reuşit chiar să-i pună pe picioare afacerea, reparându-i tipografia antică pe care o avea în garaj.

Mi-a plăcut filmul pentru calitatea regiei semnată de Gabriele Muccino şi pentru rolul jucat de actorii din distribuţie. Firul narativ este cu totul neaşteptat. Practic ai nevoie să ajungi la sfârşitul filmului ca să înţelegi toate detaliile intrigii. Mai ales momentul incitant este cel care apare abia către finalul filmului şi în câteva flashback-uri care nu spun prea mult la momentul apariţiei lor. Jocul cu flashback-ul şi-a făcut din nou datoria de a destabiliza spectatorul în confortul său şi de a incita la o urmărire atentă. Estetică doar.