Votul şi voia lui Dumnezeu

Dincolo de înverşunarea cu care unii insistă să voteze de mai multe ori, ca şi cum ar reuşi să sporească şansele candidatului lor (evident dacă nu sunt prinşi), sau de nesimţirea cu care un lider de partid face troc cu voturile susţinătorilor săi, democraţia este construită pe principiul că cetăţenii sunt egali în drepturi. Fiecare îşi poate exprima opţiunea prin unul şi numai un singur vot. Tocmai aici rezidă şi slăbiciunea sistemului, pentru că unii cetăţeni sunt uşor de manipulat, îşi pot da votul pentru mici avantaje materiale, alţii sunt vizionari şi înţeleg mersul ţării în contextul lumii. Indiferent de probitatea sa morală, percepţia asupra societăţii şi concepţia sa despre lume şi viaţă, fiecare cetăţean se exprimă prin votul său, unul singur. Aşa imperfectă cum este ea, situaţia noastră este de preferat oricărei alte orânduiri dintre câte a cunoscut umanitatea şi cu siguranţă pseudodemocraţiei în care ne-au ţinut comuniştii cu voia lui Dumnezeu timp de 50 de ani.

Poate Dumnezeu să vorbească prin voturile noastre? Nu cred că Îl putem surprinde pe Dumnezeu cu vreuna dintre invenţiile noastre, nici măcar cu vreo alianţă politică, sau orânduire politică. Toate sunt cunoscute de Dumnezeu şi orânduite de El înainte de a veni în fiinţă. Prin urmare cred că urmează ca şi la aceste alegeri prezidenţiale să se întâmple exact ceea ce Dumnezeu a hotărât deja. Doar că unii dintre noi aşteptăm cu sufletul la gură deznodământul pentru că există cel puţin 50% şanse ca opţiunea Domnului să contravină opţiunii noastre. Să nu uităm că numai în condiţii vitrege se şlefuieşte caracterul şi, pentru că lui Dumnezeu îi pasă de noi, este natural să primim ceea ce nu dorim sau chiar ceea ce nu este confortabil pentru noi.

În statul teocratic al lui Israel, Dumnezeu le pusese în vedere evreilor procesul prin care urma să fie desemnat un lider naţional. Textul relevant în această privinţă provine din Deuteronomul 17:14-20. Aici se face referire la o dimensiune supraistorică a procesului de alegere şi la una istorică. „Să-l încoronaţi pe acela pe care Domnul, Dumnezeul vostru, îl va alege din mijlocul poporului vostru”, spune v. 15, pentru ca imediat după aceea să se continue cu cuvintele „nu veţi putea pune ca rege un străin … să nu aibă mulţi cai … să nu-şi ia multe soţii … să nu strângă mult aur … să scrie o copie a Legii” (vv. 16-18).

De observat că acest paragraf privitor la alegerea suveranului este plasat între alte paragrafe care vorbesc despre călăuzirea spirituală a poporului prin intermediul profetului şi interzicerea practicilor păgâne de aflare a voii lui Dumnezeu. În plus, textul reglementează o situaţie care nu era relevantă pentru Israelul condus de Moise, anticipând o situaţie politică ce urma să aibă loc peste câteva sute de ani.

Cum urma să afle Israel care era voinţa Domnului cu privire la monarhul lor decât prin profet? Profetul era omul căruia Dumnezeu îi descoperea intenţiile Sale cu privire la poporul Său şi umanitate (Amos 3:7-8). Profetul Samuel primeşte misiunea de a-l alege pe primul rege al lui Israel, după ce poporul a hotărât într-un glas că doresc un rege (1 Samuel 8-10). Profetul Samuel îl desemnează la porunca lui Dumnezeu pe tânărul David ca viitorul rege al lui Israel în momentul în care regele în exerciţiu era încă plin de vigoare şi dornic să-şi exercite funcţia (1 Samuel 16). Profetul Natan îl pune pe tron pe Solomon, dintre toţi contracandidaţii din familia regală (2 Regi 1).

Uzurpatorul Absalom nu are parte de rostire şi ungere profetică, motiv pentru care nu este de mirare că îşi încheie conspiraţia în ruină. Totuşi, au fost alţi uzurpatori care au fost desemnaţi de Dumnezeu prin rostire şi ungere profetică: Ieroboam de către profetul Ahia (1 Regi 11:29-39), Başa a împlinit faţă de Ieroboam profeţia lui Ahia din Şilo (1 Regi 15:27-30), Zimri a împlinit faţă de dinastia lui Baaşa profeţia lui Iehu, fiul lui Hanani (1 Regi 16), Iehu a împlinit faţă de dinastia lui Ahab profeţia lui Elisei (2 Regi 9-10). Aşadar, ungerea viitorului rege era datoria profetului inspirat de Dumnezeu, deşi aceasta putea fi şi contrafăcută.

Cât de bine ar fi fost să avem călăuzirea unui profet în situaţia deloc de invidiat în care ne aflăm? În lipsa unei rostiri clare din partea lui Dumnezeu cu privire la candidatul pe care El îl doreşte la conducerea României pentru următorii cinci ani, singurul lucru care ne rămâne este să mergem la urne pentru a ne exprima votul. Este adevărat că alegem doar dintre doi şi nu reprezintă cele mai bune opţiuni. Totuşi, nu avem dreptul să ne plângem pentru că ne întâlnim cu indiferenţa pe care am manifestat-o pe parcursul anilor trecuţi. Degeaba bocim acum că alegem între doi foşti comunişti (poate chiar nomenclaturişti), dacă nu am mişcat niciun deget pentru a promova Legea lustraţiei. Degeaba ne văicărim acum dacă nu am avut timp în rugăciune pentru conducerea ţării.

Desigur putem opta să refuzăm a vota. Nu vom impresiona pe nimeni cu dezinteresul nostru sau cu ingenioasa noastră modalitate de a sancţiona clasa politică. Politicienilor nu le va păsa de noi. Din contră, chiar ar dori aşa ceva. Să-i lăsăm noi în pace pe ei şi pe membrii lor de partid să facă cum vor în ţara aceasta. Să-şi dea salariile şi pensiile care vor. Să se protejeze cu imunitatea parlamentară de toate relele pe care le fac. Să acumuleze funcţii şi posturi cât mai multe, chiar dacă aceasta înseamnă absenteism în Parlament. Lupta împotriva unei clase politice corupte şi aservite nu se face decât propunând alternative. În loc să deschidă ei înşişi noi drumuri, creştinii care au intrat în politică şi-au aservit interesele unor partide-mamut. Unii chiar au migrat de la un partid la altul. Şi nu au realizat nimic. Este poate timpul ca minoritatea evanghelică să propună în mod unitar o alternativă.

De data aceasta timpul ne-a expirat. Vom fi noi în stare să ne facem auzit glasul în viitor? Mă tem că împrăştiaţi şi divizaţi cum sunt, însăşi ideea unui partid creştin este o nebuloasă printre evanghelici. Practic, arareori găsim puncte comune în doctrină, exprimarea în închinare, forma de conducere a bisericii, relaţia statului cu biserică. Deocamdată evanghelicii din România îşi merită soarta: să aleagă dintre două rele, rugându-se cu inocenţă pentru călăuzirea Domnului când tot ce am făcut în aceşti 20 de ani a fost să asistăm cu mâinile în sân cum se degradează situaţia din ţară. Zbaterile clasei politice ne-au oferit doar subiecte de şuetă şi nu de rugăciune, de blogărit şi nu de post, de dezbatere şi nu de intervenţie prin memorii.

Prin lipsa mea de interes pentru România nu sunt cu nimic mai bun decât ciobanul mioritic. Ca şi mine, poate şi alţii s-au retras în munca lor, în slujirea lor, în familia lor şi s-au bucurat de binele de care au avut parte. În fond şi la urma-urmei nu am suferit de foame, deşi nici de prea mult bine nu ne putem plânge. Ne-am izolat în lumea noastră şi ne-am străduit să ne vedem de ale noastre cu cât mai puţine costuri şi implicare în jur. Tocmai de aceea am primit ceea ce avem şi la aceste alegeri prezidenţiale.

Mă duc la vot să votez un fost comunist, dar care a avut curajul să înfiereze comunismul în huiduielile corului de foşti-comunişti din Parlament şi în ciuda lor. Mă duc să votez răul mai mic pentru că nu vreau să mă conducă socialiştii. Mă duc la vot pentru că mă înspăimântă partidul roşu care defilează cu aroganţă cu nişte oameni vinovaţi de crime împotriva umanităţii şi care este interesat să nu tragă la răspundere pe vinovaţii din decembrie 1989 şi mineriadele din anii următori. Aceasta este tot ce mai pot să fac acum. Cel puţin deocamdată. Deşteaptă-te, române!

Alegerea (este) imorală: cripto-comunismul PSD-ist

Unele dintre cele mai cerebrale articole cu privire la alegerile prezidenţiale din România le-am citit pe ziare.com, când profesorul Ştefan Vlaston, preşedinte EDU CER, şi-a publicat opinia în două episoade la mai mult de o lună distanţă unul de celălalt, mai precis în 3 octombrie (aici) şi în 18 noiembrie (aici). Nutresc speranţa că vor fi (re)citite cu alţi ochi acum când gongul alegerilor stă să bată a doua oară. Îngăduiţi-mi cu această ocazie o expunere asupra principiilor biblice care trebuie să stea la baza opţiunii noastre politice. Este adevărat că votul fiecărui creştin contează la fel de mult ca şi votul oricărui alt cetăţean, indiferent de opţiunea lui religioasă. Constat că până şi creştinii se pot înverşuna în susţinerea candidatului lor. Ceea ce voi căuta să demonstrez aici este faptul că socialismul cu variantele sale (inclusiv cel promovat de PSD) este profund anticreştin pentru că contrazice principiile biblice şi concepţia creştină despre lume şi viaţă.

(1) Întâi de toate învăţ din Scriptură că PROPRIETATEA ESTE PRIVATĂ, nu de stat. Conceptul de stat, aşa cum îl înţeleg comuniştii, este cu totul străin de Biblie. Conform Scripturii fiecare persoană este stăpână peste proprietăţile sale, iar proprietăţile familiei îi revin acesteia chiar şi după o înstrăinare temporară. Monarhul are şi el proprietăţi ca oricare alt om, iar familia regală are aceleaşi drepturi ca şi oricare altă familie. Chiar şi episodul din Biserica primară în care se puneau în comun proprietăţile private pentru folosinţa comună, este un incident irepetabil chiar şi în acea perioadă cu atât mai mult în istoria ulterioară. Renunţarea la bunurile lor (surplusul) pentru ajutorarea celor lipsiţi este mai degrabă opţiunea unor persoane şi familii. După ce, vreme de 42 de ani (1947-1989), am fost destituiţi de proprietăţi şi intoxicaţi cu ideea că e mai bine să avem toţi la fel şi bunurile să fie ale tuturor, prezidenţiabilul Geoană propune din nou soluţii care amintesc de economia centralizată şi de proprietatea statului asupra tuturor „mijloacelor de producţie”. După domnia sa salvarea României ar veni din soluţii de felul centralizarea industriei şi cooperativizarea agriculturii.

(2) ASISTENŢA SOCIALĂ ESTE DATORIA PRIN EXCELENŢĂ A ORGANIZAŢIILOR NEGUVERNAMENTALE. Scriptura arată că asistarea categoriilor defavorizate este responsabilitatea comunităţii locale. Fiecare localitate trebuia să se îngrijească de orfanii, văduvele, emigranţii şi săracii din zona ei. Regele era responsabil în egală măsură de împlinirea acestei datorii. Printre documentele păstrate din perioada antică şi medievală a comunităţilor evreieşti se numără şi o mulţime de tabele de întrajutorare la nivelul comunităţii locale. Apostolii au promovat principiul întrajutorării şi la nivelul bazinului Mării Mediterane, prin strângerea de ajutoare de la creştinii din diverse zone ale Imperiul roman pentru creştinii săraci din Palestina. Practica a fost perpetuată pe parcursul istoriei creştine. După ce vreme de 42 de ani am fost dezvăţaţi să mai facem bine semenilor noştri şi, în schimb, să ne suspectăm şi să ne încriminăm unii pe alţii pentru surplusul pe care îl au semenii noştri, prezidenţiabilul Geoană promite tuturor categoriilor defavorizate ajutoare suplimentare. Vădit intenţionat lacrimogen, exemplul oferit de domnia sa în confruntarea televizată din 20 noiembrie de a se fi îngrijit de soacra sa la întrebarea privitoare la cel mai mare bine făcut în viaţă, este în fapt soluţia pe care o văd pentru România. Întrajutorarea este o calitate a fiinţei şi comunităţii umane care trebuie redescoperită de toţi românii care mai au o fărâme de umanitate în ei înşişi, cu atât mai mult de creştinii care urmează exemplul lui Cristos.

(3) IMPOZITUL PENTRU ÎNTREŢINEREA INSTITUŢIILOR STATULUI TREBUIE SĂ FIE DE DOAR 10%. Scriptura ne învaţă să plătim statului ce suntem datori. Deşi sunt creştini în alte ţări ale lumii care promovează lupta deschisă cu statul care nu se achită de datoriile sale faţă de cetăţenii săi, cred că o astfel de soluţie este deplasată într-o ţară democratică. Principiul este că nu putem să dăm statului mai mult decât îi oferim lui Dumnezeu (zeciuiala în Legea VT). Dacă viaţa de dărnicie a creştinilor este una ce depăşeşte această limită nu ar trebui să existe probleme de acceptare a impozitelor mai mari de acest cuantum. Consider, totuşi, că un stat sănătos care vrea binele cetăţenilor săi şi cultivă iniţiativă privată ar trebui să-i vămuiască pe cetăţeni mai puţin decât o face statul român acum. După ce am petrecut  42 de ani într-o economie centralizată timp în care am fost deprinşi să primim ceea ce ni se oferă şi să permitem statului să ia cât vrea de la noi, prezidenţiabilul Geoană vrea să dea mai mult tuturora şi chiar şi să reducă TVA-ul. Ar fi o măsură bună, dacă nu ne-ar fi luat gura pe dinainte să încheiem înţelegerea cu FMI pentru împrumuturi condiţionate de tot felul de obligaţii şi restricţii. Totuşi, dacă reducem impozitele şi nu se mai strâng atâtea dări, de unde va avea guvernul să împartă bani tuturor angajaţilor din aparatul birocratic atât de numeros al statului. Numai la Metrorex sunt peste patru mii de angajaţi. Întâi trebuie să se vorbească despre reducerea numărului de personal şi de eficientizarea muncii în aparatul birocratic.

(4) Scriptura pune mare preţ pe CALITATEA MORALĂ A LIDERULUI. Cea mai bună opţiune dintre toate câte există este omul care îl cunoaşte şi îl iubeşte pe Dumnezeu şi îşi ia ca datorie de căpetenie să-şi motiveze poporul la o moralitate înaltă. Biblia oferă suficiente exemple de lideri care s-au opus lui Dumnezeu şi au pierit ca nişte nenorociţi şi, uneori, au tras după ei şi poporul lor. După ce vreme de 42 de ani, tipul de lider propus a fost cel eliberat de sentimente „retrograde” de tip religios, omul nou cu o concepţie atee despre lume şi viaţă, PSD-ul nu oferă garanţii că agenda ateistă nu continuă a motiva acest partid şi, prin urmare, pe candidatul acestuia. Este adevărat că politicienii indiferent de culoare politică sunt specialişti în travesti şi cameleonism religios. În ultimă instanţă, doar Dumnezeu cunoaşte inima fiecărui om. Cu toate acestea, câtă vreme zăresc rânjetul sinistru al ex-preşedintelui Iliescu şi a ex-prim-ministrului Adrian Năstase în spatele prezidenţiabilului Geoană nu-mi pot reţin un fior existenţial care mă face să pun la îndoială capacitatea de a împlini bune intenţii ale domniei sale. Ce să mai spunem că modelul de lider (prim-ministru în speţă) preferat de Mircea Geoană este labouristul Tony Blair. Din păcate nu ştiu dacă se are în vedere modelul său înainte sau după de convertirea la catolicism.

(5) VINOVAŢII SUNT SANCŢIONABILI. La nivel interpersonal vina se rezolvă prin pocăinţă şi iertare, pocăinţă din partea vinovatului, iertare din partea victimei. Totuşi, la nivelul societăţii ofensatorii sunt sancţionabili, iar răul este înfierat şi descurajat pentru a fi limitat. După 42 de ani de dictatură comunistă, afară de iniţiativă irosită a Legii lustraţiei de către senatorul Ticu Dumitrescu  şi Condamnarea comunismului din 18 decembrie 2006 de către Preşedintele Traian Băsescu, rămasă fără urmări, nu s-a făcut nimic pentru sancţionarea lipitorilor comuniste. Prezidenţiabilul Băsescu defilează cu aceleaşi fosile vii şi se aliază cu altele asemenea lor infiltrate în aparatul de stat şi mai în tot locul la căldurică, în loc să se întâlnească cu dreapta judecată. Din această cauză răufăcătorii nu ştiu de frică în ţara noastră, suntem cunoscuţi în lume ca o ţară coruptă dar care nu sancţionează mai pe nimeni din această pricină şi nu există frică de lege ci mai degrabă frică de călcătorii de lege. Îmi doresc un Preşedinte care să ne conducă în direcţia asanării ţării de mediurile propice dezvoltării paraziţilor. Până una-alta comuniştii sunt vinovaţii de întemniţarea creştinilor, exterminarea lor prin muncă, defavorizarea lor în societate şi segregarea societăţii pe criteriul ideologic, promovarea mediocrităţii şi servilismului în societate ca mijloace de obţinere a promovării.

(6) LIDERUL SE VALIDEAZĂ PRIN ASUMAREA RESPONSABILITĂŢILOR. În Scriptură, principiul promovării unui individ ca lider ţine cont de validarea acestuia în prealabil pentru sarcini cu dificultate în creştere. De regulă oamenilor cu o anumită experienţă de viaţă li se delegă autoritate de comunitate. Este adevărat, Dumnezeu a folosit şi tineri, oameni cu totul nepregătiţi pentru responsabilitatea conducerii unui popor, dar era Duhul lui Dumnezeu prezent acolo ca să îi asiste, astfel încât slava să-i fie adusă de o manieră inconfundabilă lui Dumnezeu. Noul Testament promovează în conducerea bisericii ca păstori oameni care s-au validat mai întâi cel puţin în familie (adesea gospodăria/familia presupunea multe suflete). Când vine vorba să-mi exprim votul şi să încredinţez responsabilităţi atât de mari precum cele ale Preşedintelui României unui om (ce păcat că nu este asistat de Duhul lui Dumnezeu ca liderii israeliţi din vechime!), mă uit de mai multe ori înainte să decid şi vreau să văd şi să înţeleg în ce fel s-a validat candidatul în cauză în alte proiecte. Să-mi fie cu iertare, dar nu am văzut în Crin Antonescu mai mult decât un trubadur, tipul acela de individ care în facultate a pierdut vremea prin chefuri, a citit ce i-a plăcut nu ce i s-a cerut, s-a plimbat din greu şi nu în interes de studii. Activitatea profesională extrem de ştearsă (profesor, muzeograf) şi absenteismul din Parlament nu poate decât să susţină această posibilă interpretare. După ce vreme de 42 de ani am fost învăţaţi să votăm pe cine trebuie nu pe cine doresc, prezidenţiabilul Geoană vine cu tupeu să rupă gura târgului cu un doctorat obţinut la ASE în perioada în care ambasador al României în S.U.A. şi cu două licenţe obţinute în România în perioada comunistă (politehnică şi drept), în condiţii în care numai nomenclaturişti puteau să acceadă la Facultatea de drept. Nu ştiu ce alte responsabilităţi a primit de care să se fi achitat, dar nu-i aşa că e suspectă liniştea care învăluie contribuţiile sale la binele României şi a românilor?

Aceste principii şi aplicarea lor la prezidenţiabilul Mircea Geoană îmi oferă tot atâtea motive să NU votez cu candidatul PSD la Preşedinţia României.

David Pawson la Bucureşti, ziua a treia

În cea de-a treia zi de conferinţă (nu am luat-o în calcul pe prima cu o singură prelegere şi aceea cu caracter autobiografic), subiectul a fost Israel, poporul istoric al lui Dumnezeu. Prelegerea a păstrat acelaşi caracter biografic, Pawson dezvăluind în faţa audienţei etapele trecerii sale de la un creştin interesat doar de trecutul lui Israel, la cel preocupat de prezentul lui Israel şi la cel de participant activ în vederea împlinirii viitorului promis al lui Israel. Actualmente cunoscut ca unul dintre prietenii statului Israel, Pawson călătoreşte anual cel puţin o dată în Ţara Sfântă, de regulă conducând un grup de turişti. Din pricina vitezei cu care străbate ţara de la nord la sud, adică de la Dan la Beer-Şeba, David Pawson declară că printre ghizii israelieni este cunoscut ca “cel ce aleargă pe unde Isus a umblat”. De apreciat zelul său de a conştientiza opinia publică cu privire la destinul biblic şi istoric lui Israel.

Totuşi, dimineaţa a debutat cu o foarte controversată pretenţie la adresa istoriei României. Fără să fi menţionat sursa informării sale, Pawson a prezentat ca pe un adevăr ştiinţific irefutabil faptul că limba română provine de la evreii deportaţi din tot Imperiul roman pe teritoriul vechii Dacii. Tot la fel, primele state române feudale au fost fondate cu ajutorul valurilor de emigranţi evrei şi ţigani. Primul rege al României, Carol de Hohenzolern, ar fi fost invitat de un grup de bancheri şi industriaşi evrei germani care, şantajându-l cu anularea datoriilor financiare pe care aceste le avea faţă de ei şi promiţând ajutor financiar pentru regatul său, i-au propus să accepte să devină regele României şi să facă din această ţară un loc de refugiu pentru evreii Europei. Lucrul s-a întâmplat întocmai, iar evreii sunt văzuţi responsabili de construirea de căi ferate, universităţi (a fost menţionată specific Universitatea din Iaşi) şi s-au pus bazele industriei româneşti. Astfel, România a atras valuri după valuri de evrei din toată Europa în această perioadă.

Nu pot să fiu de acord cu această istorie criptică şi ezoterică a României. Realizez faptul că istoria este scrisă de oameni şi că, uneori, poate fi cu totul deplasată şi diferită de realitate, din pricina unor maşinaţiuni de natură naţionalistă. Mă tem, însă, că versiunea lui Pawson este cea mai fantezistă dintre câte am auzit în viaţa mea, deşi am mai citit câte ceva din istoria României, disciplină care m-a fascinat o bună parte a copilăriei şi tinereţii mele. Nu sunt nici atât de puritan încât să cred că românii sunt urmaşii direcţi ai veteranilor romani cu frumoasele femei dace. Este demonstrat faptul că pe teritoriul României s-au succedat valuri de migratori (goţi, sarmaţi, huni, avari, slavi, bulgari, unguri, cumani, pecenegi, tătari, etc) şi toţi au contribuit într-o măsură cât de mică la formarea limbii, a culturii şi civilizaţiei române şi a fondului genetic al românilor de astăzi.

Migrarea evreilor în epoca romană pe teritoriul Daciei încă nu este demonstrat după cunoştinţa mea. Migrarea lor în perioada secolului XVIII-XX este atestată prin documente. Academicianul Cajal arată că migraţia evreilor mai ales înspre Moldova a început încă de la sfârşitul sec. XVIII, pentru că în perioada 1787-1804 s-a constat “o dublare a populaţiei evreieşti, atât ca cifre absolute, cât şi ca pondere în cadrul populaţiei totale. Ritmul anunal de creştere se ridică la 6.2%, ceea ce indică un masiv proces de imigrare.” (Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. 3.1., Bucureşti: HAsefer, 1999, p. 27) Următorul val de emigrare masivă are loc între anii 1836-1840, când populaţia evreiască a crescut cu 40,6%. În ciuda acestor creşteri spectaculoase, populaţia evreiască nu a depăşit 2% din populaţia Principatelor Române (idem p.29). În Principatul Transilvaniei situaţia nu este cu mult diferită (p. 31-35). Theodor Mommsen în celebra sa Istorie romană (tradusă şi publicată de Polirom în 2009) nu are nimic de spus despre presupusele valuri migratoare de evrei. Nu este exclus ca emigranţi evrei să fi ajuns şi în Dacia, ca pretutindeni în Imperiu, dar de aici şi până la considerarea lor ca întemeietori ai limbii române este cale de secole lumină.

Cât priveşte invazia ţiganilor, acesta a fost un proces insidios, după părerea ţiganologilor recenţi, care a început în sec. al IX şi a durat până în sec. XIX, cu fluctuenţe. Ţiganii au ajuns în România ca şi în Balcani, fie ca robi ai populaţiei autohtone, fie ca mici meseriaşi arondaţi oraşelor, mai ales fierari. Se cunoaşte doar despre Ştefan Răzvan, domn al Moldovei timp de cinci luni în 1595 că ar fi provenit din rândul robilor ţigani eliberaţi. De aici şi până la susţinerea tezei că ţiganii sunt întemeietori ai ţărilor române sau că au contribuit de o manieră substanţială este cale lungă. Se poate vedea lucrarea Ţiganii în istoria României a lui Viorel Achim (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998) care are şi un rezumat în limba engleză.

În a doua sesiune a urmat o prezentare a 16 surprize din Romani 11 cu privire la Israel. Pentru că l-am tradus pe vorbitor la această sesiune, las pe vreunul dintre studenţii prezenţi să adauge materialul respectiv. Oricum, s-a putut constata că, în accepţiunea lui Pawson, Dumnezeu este strict cu planurile Sale privitoare la Israel şi veghează la împlinirea lor exactă, pe când cu neevreii foloseşte o altă măsură, lăsându-i să răspundă “liber” la invitaţia sa. Cum se face, însă, că se va ajunge la convertirea în masă a evreilor doar după împlinirea numărului deplin al neamurilor nu se ştie. Oricum, Dumnezeu nu ar interveni în această privinţă. Prin urmare, am putea concluziona că, deşi Domnul Isus afirma că nu cunoaşte ceasul întoarcerii Sale, nici Tatăl nu ştie mai mult pentru că încheierea mântuirii neamurilor este un fel de proces neîncheiat al cărui final nu-l ştie nimeni. Oamenii ajung astfel pe poziţii de egalitate cu Tatăl în orânduirea planului mântuirii. Singurul motiv pentru care Dumnezeu se raportează la Israel în acest fel este împlinirea Legământului încheiat cu patriarhii şi cu Israel pe parcursul anilor lor de istorie. Este de înţeles atunci motivul pentru care în doctrina şi interpretarea istoriei pe care o favorizează Pawson, evreii sunt cheia. Toată istoria lumii gravitează în jurul acestui popor special. Mântuirea neevreilor este doar o paranteză în timp, iar scopul lui Dumnezeu de a popula cerul cu oameni din orice seminţie nu este decât o scuză, pentru că, de fapt, evreii sunt cei mai deosebiţi dintre oameni, iar politica lui Dumnezeu este una de evidentă discriminare.

Consider că intenţia lui Dumnezeu a fost dintotdeauna de a răscumpăra omul, care nu a o culoare etnică la început. Procesul răscumpărării a presupus alegerea unui popor care, până la urmă, s-a dovedit la fel de ingrat şi nemeritoriu ca toate celelalte de mântuirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeu va mântui oameni pentru Împărăţia Lui fără nicio deosebire etnică, iar acolo nu se va face nicio discriminare între cetăţenii evrei şi neevrei. Moştenirea noastră este, adevărat, comună (patriarhii, Legea, profeţii, apostolii), dar la fel de bine ar fi putut fi de altă origine etnică dacă Dumnezeu ar fi ales aşa. Evreii nu sunt cu nimic superiori altor rase omeneşti, decât prin alegerea lor de către Dumnezeu. Aici sunt multe lucruri care pot fi discutate cu Scripturile pe faţă, dar sperăm ca timpul să nu fi intrat în sac şi să revenim asupra lor.

Unde-i lege, nu-i tocmeală!

Aşa spune un proverb românesc, subliniind valoarea legii pentru societatea umană. Din păcate la noi în Balcani, cu spiritul nostru comunitar de a face şi desface toate, nici nu ştiu cum se face că şi-a găsit loc un asemenea proverb în înţelepciunea populară românească. Dacă poliţistul reprezintă braţul legii, toţi ştim, poate chiar din experienţă personală, cât de „înţelegători” pot fi poliţiştii. Doar sunt şi ei oameni.

Tocmai această înclinaţie spre generozitate a legii este deplânsă ca fiind lipsă în Statele Unite de teologul Miroslav Volf în capitolul introductiv al cărţii sale Free of Charge: Giving and Forgiving in a Culture Stripped of Grace (Zondervan, 2004). Ajuns în America să fie sancţionat de un poliţist pentru a fi intrat pe sens unic tocmai în ziua în care adopta un copil, pe drumul spre spitalul de unde urma să-l preia pe nou-născut, Volf este şocat de fermitatea ofiţerului. Iată cum descrie el acest contact:

Clad in a uniform, with his eyes – those windows of the soul – hidden behind dark shades, he was all power, all law, all business. His humanity? Locked up somewhere deep inside, underneath the shiny police belt buckle. His generosity? Hidden behind the badge of office. Within the space of one hour, I got a nasty ticket from a gruff cop, and a tender child from a loving birth mother (p. 13).

Deşi Volf recunoaşte că nu se aşteaptă să primească bomboane de la poliţişti, se aştepta să fie tratat cu mai multă indulgenţă în această situaţie specială. Şi noi ne aşteptăm – nu-i aşa? – mai ales dacă şofăm într-un oraş străin, să fim trataţi cu mai multă înţelegere atât de colegii de trafic, cât şi de poliţişti. Totuşi, este poliţistul îndreptăţit să ofere clemenţă pe drumuri şi pe la garduri? Într-un „sistem ticăloşit” ca cel românesc, probabil că unii sunt tentaţi să aplice Evanghelia care zice: „În timp ce te duci cu acuzatorul tău la magistrat, dă-ţi silinţa, pe drum, să te împaci cu el, ca nu cumva să te târască înaintea judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna ofiţerului, iar ofiţerul să te arunce în închisoare!” (Luca 12:58) Atenţie, aici este vorba despre împăcarea dintre acuzator şi acuzat. Noi vorbeam despre relaţia dintre vinovat şi ofiţer.

Într-o societate unde vinovaţii tratează cu ofiţerul şi scapă basma curată, sau doar cu o amendă plătită, ofensatorii penali rămân în libertate să facă şi alte crime, poate mai grave, care afectează pe mai mulţi, şi, ceea ce este mai grav, dezvoltă o mentalitate de haiduc, de nedreptăţit în raport cu legea. Tocmai legea care are menirea de a-i păzi pe cetăţeni de oameni ca el. Ştiu, au fost vremuri când legea era toată strâmbă şi poate că astăzi încă n-a ajuns dreaptă. Citesc în presă că până şi Constituţia post-decembristă ar fi fost scrisă pentru a-l proteja pe Iliescu şi interesul grupării care îl susţinea (vezi aici). Totuşi, Constituţia poate fi schimbată prin voinţă populară, prin contribuţia preşedintelui şi a parlamentului.

Deşi nu suntem o republică prezidenţială ca şi S.U.A. şi multe alte ţări (pierderea este a noastră), preşedinte are un rol semnificativ în stat. Un om care nu se ruşinează de nimeni şi îi e frică doar de KGB nu poate lucra pentru binele poporului său, la fel de mult cum poate un preşedinte care se teme de Dumnezeu şi caută binele semenilor săi, mai ales al celor năpăstuiţi. Consider că, oricât de anemice sunt convingerile creştine ale unui om temător de Dumnezeu, tot mai multă speranţă există cu un astfel de om, decât cu un ateu, sau agnostic.

Dacă tot suntem o republică parlamentară, atunci avem nevoie de o contribuţie mai consistentă din partea forului legislativ al ţării. Poporul acesta în continuă descreştere numerică se află în poziţia de a întreţine de la buget un număr crescând de pensionari, dintre care o mulţime de pensionari de boală şi pensionari de lux, şi o hoardă de parlamentari buni de nimic, care trimit legile de la o cameră la alta, se controlează reciproc prin tot felul de comisii şi îşi aprobă cu zel salarii şi tot felul de avantaje băneşti. Eficientizarea muncii Parlamentului, mai ales în contextul balcanic al muncii de-a roata, al cumetriei, al relaţiilor ineficiente între instituţiile statului  şi al corupţiei generalizate, nu cred că se poate face altfel decât prin reducerea drastică a numărului de parlamentari şi prin transformarea parlamentului bicameral într-unul unicameral.

Avem nevoie să repunem legea să ne guverneze. Aş prefera un sistem unde poliţistul intransigent să dea amenzi tuturor celor care nu respectă sensul unic, deşi sunt străzi paralele care ar fi putut fi folosite, parchează neregulamentar deşi există spaţii de parcare în vecinătate şi trimit la judecată pe cei care vor să negocieze călcarea legii. Aş prefera un sistem unde judecătorul, un om moral cu perspicacitate şi înţelegere, să trimită la rece pe cei care nu dovedesc nici cea mai mică remuşcare şi să fie indulgent cu cei care se pocăiesc. Aş prefera un sistem unde Constituţia este bună pentru toţi, fără nicio deosebire, şi nimeni nu este mai presus de lege, nici măcar ziariştii, medicii, funcţionarii sau parlamentarii. Până atunci îmi rămâne să mă rog cuvintele Psalmului 82:

1 Dumnezeu Îşi ia locul în adunarea lui Dumnezeu;

El judecă în mijlocul „dumnezeilor“.

2 „Până când veţi mai judeca cu nedreptate

şi veţi continua să-i favorizaţi pe cei răi? Sela

3 Faceţi dreptate celui sărman şi orfanului,

daţi dreptate celui nevoiaş şi lipsit!

4 Scăpaţi-l pe cel sărman şi pe cel amărât,

izbăviţi-i din mâna celor răi!“

5 Dar ei nici nu ştiu, nici nu pricep;

umblă în întuneric;

de aceea se clatină temeliile pământului.

6 Eu am zis: „Sunteţi «dumnezei»,

fii ai Celui Preaînalt, cu toţii.

7 Cu siguranţă, însă, veţi muri ca nişte oameni de rând

şi veţi cădea ca orice alt conducător.“

8 Ridică-Te, Dumnezeule, şi judecă pământul,

căci Tu iei în stăpânire toate neamurile!

Cui ajută legalizarea prostituţiei?

Prostituţia înseamnă infracţiunea comisă de o persoană de a-şi câştiga existenţa prin relaţii sexuale cu o persoană, alta decât partenerul de căsătorie. Prin urmare, legalizarea prostituţiei înseamnă ieşirea acestei infracţiuni din ilegalitate şi trecerea ei în rândul ocupaţiilor decente şi autorizate. Este adevărat că prostituţia este una dintre cele mai vechi ocupaţii ale omului, înstrăinat de Dumnezeu aş adăuga eu. Criteriul vechimii nu este nicidecum suficient pentru a legaliza un astfel de comportament pe un continent cu o moştenire creştină indiscutabilă şi într-o ţară majoritar creştină precum România.

Este cunoscut faptul că Dumnezeu şi-a făurit un popor, pe Israel, dintre celelalte popoare ale lumii şi a dorit ca acesta să fie diferit de toate. Diferenţele nu trebuiau să rămână la nivelul abstract al zeităţii căreia îi arondau cultul, nici la nivelul liturghiei, ci inclusiv la cel al moralităţii. Omul este o persoană şi Dumnezeu avea pretenţia ca omul ca întreg să Îl cunoască şi să stabilească o relaţie cu Dumnezeu. Sexualitatea este doar un aspect al personalităţii umane şi Dumnezeu stabilea cu rigurozitate limitele manifestării în acest domeniu.

Lui Israel îi era interzis ca să se prostitueze: „Să nu existe printre femeile din Israel nici o prostituată şi să nu existe printre bărbaţii din Israel nici unul care practică prostituţia” (Deuteronomul 23:17). Dintre câte opţiuni erau disponibile unui sărac evreu, prostituarea copilei sale era o interdicţie explicită: „Să nu-ţi pângăreşti fiica, făcând-o prostituată, pentru ca nu cumva ţara să ajungă un loc de prostituţie şi să se umple de nelegiuire” (Leviticul 19:29). Deşi căsătoria cu femei din alte popoare era permisă, preoţilor li se interzicea cu desăvârşire căsătoria cu o prostituată: „Să nu se căsătorească cu o văduvă sau cu o femeie divorţată, nici cu o femeie care s-a pângărit sau cu o prostituată” (Leviticul 21:14). Până acolo mergea separarea de prostituate încât venitul obţinut din prostituţie era refuzat la colecta de la Tabernacol / Casa Domnului: „Să nu aduci în Casa Domnului, Dumnezeul tău, câştigul unei prostituate sau al unui sodomit, ca împlinire a unui jurământ, căci şi unul şi celălalt sunt o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeul tău” (Deuteronomul 23:18). Până acolo merge dezgustul profeţilor faţă de prostituţie încât imaginea prostituţiei este folosită pentru a ilustra tot ce este mai abject, mai pervers şi mai nemeritoriu înaintea lui Dumnezeu (vezi Proverbele mai ales cap. 6 şi 7). De regulă, prostituarea este folosită pentru a compara idolatria lui Israel (e.g., Judecători 8:27; Isaia 1:21; Ezechiel 16 şi 23; Apocalipsa 17, inter alia). Totuşi, prostituatele pot servi şi ca exemplu de transformare radicală, atunci când Domnul Isus le dă pildă alături de preceptorii de taxe despre modul în care unii Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să caute Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 21:31-32).

Persoanele surprinse într-o astfel de relaţie nelegitimă erau sancţionate cu moartea (Leviticul 20:10-18). Gravitatea sancţiunii trebuie înţeleasă tocmai în contextul păgân în care Dumnezeu dorea să-şi ridice un nou popor şi necesitatea asanării morale a unui popor foarte tolerant cu valorile morale ale popoarelor păgâne învecinate. Deşi, Biblia nu vorbeşte despre niveluri de păcătoşenie şi despre grade de ofensă, totuşi se subliniază faptul că, dintre toate păcatele, desfrâul este împotriva propriului trup şi, prin urmare, cu consecinţe dintre cele mai grave (1 Corinteni 6:15-16). În cele din urmă, creştinii sunt chemaţi să evite desfrâul: „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de desfrâu” (1 Tesaloniceni 4:3; Efeseni 5:3). Desfrâul este enumerat prin faptele produse în mod natural de firea păcătoasă (Galateni 5:19), iar desfrânaţii care nu se pocăiesc vor sfârşi în iad (Apocalipsa 21:8; 22:15).

Totuşi, există câteva cazuri celebre de prostituate în Biblie, a căror contribuţie la istoria mântuirii reprezintă tot atâtea motive de discuţie şi pe care nu le putem discuta acum. Iuda, fiul lui Iacov, a fost indus în eroare de cumnata sa, Tamara, o canaaneancă la origine, care şi-a ascuns identitatea dându-se o prostituată şi a obţinut descendenţi legitimi de la socrul ei (Geneza 38). Prostituata Rahav, locuitoare a Ierihonului, a servit pentru protejarea spionilor evrei şi a sfârşit ca soţie a lui Salmon şi mamă a lui Boaz (Judecători 6, Matei 1). Pe lângă numeroasele soţii şi ţiitoare pe care le-a avut, Ghedeon a mai avut o relaţie nelegitimă cu o prostituată, din care s-a născut criminalul Abimelek (Judecători 9). Iefta a fost rodul nelegitim al lui Ghilad cu o prostituată (Judecători 11). Samson a avut o slăbiciune faţă de „femeile străine” (cum le numeşte Biblia pe prostituate mai ales în Proverbe). Dintre toate cea mai celebră relaţie a fost cea cu Dalila (Judecători 16). Regele Solomon a avut de rezolvat o criză apărută între două prostituate care se acuzau reciproc că şi-ar fi omorât copilul (1 Regi 3). Aceste exemple indică faptul că prostituatele păgâne au fost incluse în neamul lui Israel şi că israeliţii nu s-au grăbit să respecte legea lui Moise, tolerând manifestări de genul acesta atât între păgâni cât şi, foarte probabil, şi între evrei. Profetul Osea a primit porunca expresă din partea lui Dumnezeu de a se căsători cu o prostituată, pentru ca relaţia sa cu Gomera să fie luată ca exemplu extrem pentru mesajul lui Dumnezeu cu privire la Israel (Osea 1:2). Situaţia aceasta este unică şi irepetabilă.

Este clar că Biblia se opune prostituţiei ca mod de viaţă şi consideră că cei care o practică, indiferent că sunt femei sau bărbaţi, trebuie să se pocăiască, adică să admită greşeala şi să renunţe la o astfel de viaţă. Creştinii români nu pot susţine legiferarea prostituţiei, indiferent care sunt motivele pentru care o astfel de lege ar fi necesară. Legalizarea prostituţiei ar ajuta în primul rând celor ce o practică din convingere şi de bună voie, pentru că astfel ar scăpa oprobriului public şi le-ar permite să-şi apere imaginea şi drepturile, chiar şi în instanţă, faţă de înguştii care îşi permit riscul să îi catalogheze ca atare. Legalizarea prostituţiei ar ajuta apoi celor ce o promovează, acelora care şi acum în condiţii de ilegalitate se îmbogăţesc din exploatarea fizică a tinerilor. Oamenii aceştia ar merita să înfunde puşcăriile, dar demonstrarea acestui tip de vină este atât de alunecoasă. Legalizarea prostituţiei ar ajuta pe beneficiarii fără minte ai acestor servicii. În felul acesta vor fi mai siguri că serviciile oferite sunt garantate, de calitate şi sigure. Poate că bolile venerice nu se vor transmite în acelaşi ritm alert ca şi până acum, dar nu există nici cea mai mică certitudine că prostituţia neautorizată va fi încheiată. Legalizarea prostituţiei ar ajuta bugetul local, pentru că astfel de activităţi ar fi autorizate şi taxate. Cum v-ar plăcea să citiţi pe un trotuar: „Aici sunt banii dumneavoastră. Prostituatele oraşului au plătit pentru urbea noastră?” În fond şi la urmei legiferând prostituţia cosmetizăm suprafeţe şi nu schimbăm nimic în profunzime. Tipic bărbătesc, sau românesc?! Ar fi fost nevoie ca preşedintele Băsescu să recomande prostituatele şi peştilor lor ca şi rromilor din România: „Încreştinaţi-vă!” Eu aş zice împreună cu Biblia: „Pocăiţi-vă!”