„Binecuvântarea” ca eufemism în Biblia ebraică

Există câteva situaţii în Biblie când acţiunea de „binecuvântare” a Domnului are consecinţe negative reale sau posibile, motiv pentru care traducătorii Bibliei au redat în mod tradiţional verbul BRK prin opusul sau „a blestema” dintr-o rădăcină cu totul diferită (QLL). În toate aceste situaţii până şi originalul ebraic conservă lectio difficilior, adică o lecţiune dificilă care i-a determinat pe editorii versiunii a patra revizuite a Bibliei ebraice (din păcate încă nu am ajuns să mi-o cumpăr pe a cincea), să adauge la note de subsol un comentariu de felul următor: „correctio vel euphemismus pro weqillu vel sim”.

Să vedem întâi care sunt acele texte. În 1 Regi 21, regina Izabela pregăteşte un complot împotriva lui Nabot pentru a-l deposeda pe cale „legală” şi cu minime cheltuieli de moştenirea dorită de soţul ei molâu, regele Ahab. Pentru aceasta au fost cumpărate serviciile unor martori mincinoşi care să afirme că Nabot „a binecuvântat (literal) pe Dumnezeu şi pe rege” (1 Regi 21:10) şi că faptul acela îl face vinovat de luarea în deşert a Numelui Domnului şi lezmajestate şi, prin urmare, este vrednic de moarte. Planul se desfăşoară întocmai (1 Regi 21:13).

Patriarhul Iov, preocupat de sfinţenie într-o generaţie stricată, aduce sacrificii Domnului după fiecare banchet organizat de copiii săi pentru a se asigura că toate lucrurile erau în ordine, temându-se ca nu cumva copiii săi să fi păcătuit şi să-L fi blestemat pe Domnul în inima lor” (Iov 1:5). Când obţine încuviinţarea Domnului de a se ocupa personal de Iov, diavolul îl acuză pe Iov afirmând că Iov va ajunge să-L „binecuvânteze” pe Dumnezeu în faţă, dacă se va atinge de proprietăţile lui (Iov 1:11), sau, mai târziu, dacă îi va lua sănătatea (2:5). Dumnezeu permite ca Iov să fie deposedat de toate proprietăţile lui şi de sănătate, fără ca Iov să emită „binecuvântarea” anticipată. Nici chiar presiunile soţiei lui nu îl determină pe Iov să-L „binecuvânteze” pe Dumnezeu (Iov 2:9).

Ultima situaţie vine din Psalmul 10, acolo unde descrie pe cei răi care se laudă cu visele lor, „binecuvântează” şi dispreţuiesc pe Domnul. Aici NTR nu a sesizat uzanţa verbului a binecuvânta ca eufemism, motiv pentru care a recurs la folosirea obiectului ca subiect.

În toate aceste contexte „binecuvântarea” este asociată complet nepotrivit cu verbe din categoria celor opuse: luarea Numelui Domnului în deşert, păcătuirea, dispreţuirea Domnului. Consecinţa, fie că este doar posibilă sau reală, este moartea. Prin urmare, cea mai adecvată rezolvare este ca verbul „a binecuvânta” să definească tocmai opusul, fiind folosit în aceste contexte ca eufemism. În contextul din 1 Regi 21 este posibil să se fi recurs la acest artificiu ca manifestare a justiţiei poetice pentru a sugera nevinovăţia lui Nabot. În Iov 1:5 şi 2:9 uzanţa eufemismului salvgardează caracterul integru al patriarhului Iov. În Iov 1:11 şi 2:5, eufemismul este cea mai adecvată manieră de a vorbi despre Curtea lui Dumnezeu. În Psalmul 10:3, uzanţa sa este mai degrabă sarcastică, pentru că până şi cele mai ales cuvinte ale acestor oameni sunt reduse doar la nişte blesteme.

Cărturarul evreu M. Rotenberg propunea încă din 1987-88 într-un articol publicat în evreieşte în jurnalul de lingvistică Leşonenu [Limba noastră] că, în aceste situaţii, verbul „a binecuvânta” conservat întocmai de tradiţia masoretică în Biblia ebraică, să fie vocalizat ca şi cum ar fi o formă verbală de Qal, pentru a face diferenţa de forma corectă a aceleiaşi rădăcini care preferă familia Piel pentru acest sens. Deşi nu s-a ajuns la un consens încă, este foarte posibil ca şi substantivul berek, din aceeaşi rădăcină BRK, să aibă dublu sens, ocazional, ca şi în Ezechiel 7:17, putându-se înţelege ca eufemism pentru … genitalia masculine.

P.S. Îi mulţumesc studentului Andrei Pop care m-a incitat cu întrebarea sa asupra acestui subiect.

De unde vine înţelepciunea?

Cazul patriarhului Iov

Iov era proprietarul de animale putred de bogat cu o avere de 11,500 de capete, adică de trei ori mai multe decât Nabal din Maon. Iov era părintele grijuliu şi tatăl împlinit al unei familii numeroase (şapte fii şi trei fiice). Iov era omul respectat în societate (vezi Iov 29) şi  credinciosul cu care Însuşi Dumnezeu se lăuda înaintea Cerului. Cu toate acestea, Iov a ajuns omul deposedat de toate averile, lipsit de copii, de sănătate şi de demnitatea de om pe neaşteptate.

Iov este cel mai neaşteptat candidad pentru intervenţia lui Dumnezeu. Un patriarh ca Iov atinge talia lui Avraam, părintele credincioşilor. Cu toate acestea, Dumnezeu permite Satanei să se atingă de integritatea gospodăriei, familiei şi sănătăţii sale. Probabil că cei mai mulţi dintre noi nu ne calificăm pentru un asemenea exerciţiu de proslăvire a lui Dumnezeu. Noi avem promisiunea că „Dumnezeu nu va permite sa fim ispititi peste puterea noastra, ci odata cu ispita a pregatit si mijlocul de a o putea rabda” (1 Cor. 10:13). Cornilescu traduce aici “mijlocul să ieşiţi din ea”. Oricum, mijlocul de ieşire este prin răbdarea suferinţei.

Reacţiişe la suferinţa credinciosului sunt variate: Dumnezeu apreciază răbdarea suferindului, Satana continuă să-l acuze pe suferind,  prietenii lui Iov sunt uluiţi de sfufeinţa prin care trece, Iov îşi blestemă viaţa, prietenii lui Iov revin cu sfaturi de îndreptare a situaţiei, iar Iov revine prin asumarea suferinţei.

De ce îngăduie Dumnezeu suferinţa? Raspunsuri alternative.

Din perspectiva lui Dumnezeu, suferinţa poate fi un exerciţiu demonstrativ al credincioşiei unui om. Iov a rămas neclintit în teoria sa cu privire la nedreptatea suferinţei sale. Tot la fel de fermi au fost şi prietenii lui Iov care considerau că suferinţa este justificată de păcatul personal.

Omul, cu atât mai mult credincioşii, este un spectacol atât pentru lumea văzută cât şi pentru cea nevazută. Pavel vorbeşte despre performanţa apostolilor ca despre activitatea depusă de gladiatori în arenă (1 Corinteni 4:9). Imaginea, specializată la atleţi, este extinsă ulterior la toţi creştinii în Epistola catre evrei (12:1). Cu limitările sale, omul nu poate pricepe toate lucrurile care se petrec în lume. „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului” spunea Moise în Deuteronom 29:29, aşa cum „cele descoperite sunt ale noastre, ca să păzim cuvintele Legii acesteia”. Cu alte cuvinte, datoria omului este să respecte standardul lui Dumnezeu şi să lase consecinţele în grija lui Dumnezeu.

Ce autorizeaza o interpretare a fi corectă?

Am fi tentaţi să spunem că mulţimea susţinătorilor ar autoriza o anumită interpretare asupra suferinţei credinciosului.Cei trei prieteni mai vârstnici ai lui Iov au luat cuvântul înainte ca mai tânărul lor tovarăş să îndrăznească a deschide gura. Toţi au adus la unison, aceeaşi teorie că Dumnezeu îl pedepseşte numai pe vinovat cu o asemenea suferinţă. O prostie sau o minciună nu devine adevăr dacă este susţinută de mulţi oameni. Este adevărat că Scriptura vorbeşte despre obligaţia de a avea 2-3 martori pentru a dovedi vinovaţia cuiva, dar această obligaţie priveşte faptele unui om nu interpretarea asupra faptelor sale.

Repetarea argumentului ar putea să fie o soluţia mai incitantă. Prietenii lui Iov au luat cuvântul de cate trei ori, la rând, mai puţin Elihu, care a venit ultimul cu un monolog mai amplu. Iov a auzit de cel puţin zece ori la rand acelaşi argument: din moment ce Dumnezeu te-a năpăstuit în halul acesta trebuie să fi greşit cumva. Pocăieşte-te şi ţi se va schimba situaţia.

Intoxicarea din presa românească este o strategie folosită de jurnaliştii care nu cunosc deontologie, dezinformează masele şi care dovedesc că şi-au făcut şcoala cu politruci iar unii chiar au servit patria ca securişti şi informatori. Nu contează de câte ori ţi se spune un lucru, daca este greşit tot greşit ramane. Aceasta este tehnica diavolului de a intoxica cu gânduri rele despre tine şi despre alţii. Până la urma tot mincinos rămâne, iar toţi cei care cred în el sunt mincinoşi împreună cu el.

Autoritatea sustinatorului: experienţa spirituală, experienţa de viaţă sau însăşi revelaţia pot fi invocate pentru autorizarea unei interpretări. Prietenii lui Iov au făcut apel la autoritate superioară pentru a-l deturna pe Iov din convingerile sale de nevinovăţie susţinute cu atâta eroism. Elifaz din Teman invoca experienţa sa spirituală (Iov 4:12-16). Bildad din Şuah invocă experienţa de viaţă (Iov 8:8). Elifaz din Teman va recurge şi el la aceasta strategie, dupa ce a constatat că prima nu a avut succes.

Ţofar din Naamat şi Elihu au invocat înţelepciunea lui Dumnezeu (Iov 11:5-6; 20:29; 32:8-10) care le-ar fi parvenit în ciuda faptului că nu erau calificaţi prin vârstă să aibă înţelepciunea perilor albi. Deşi este adevărată teza că Duhul lui Dumnezeu poate înţelepţi chiar şi pe tineri, nu este la fel de adevărat că înţelepciunea care vine de sus îi umileşte sau desconsideră pe ceilalţi (Iacov 3:13-18).

Suntem chemaţi să slujim unii altora, nu să ne judecăm unii pe alţii. Nu cunoaştem toate informaţiile necesare pentru o judecată corectă (1 Corinteni 4:4-5). Ne înstrăinează unii de alţii. Împăcarea este posibilă până la judecată (Matei 5:25-26). Judecata o data săvârşită ne desparte. Exista riscul ca să ne întâlnim din nou cu măsura folosită pentru alţii, pentru că Dumnezeu o va folosi şi asupra noastră (Matei 7:1-5). Dacă vrei ca Judecătorul să fie milostiv cu tine, trebuie să te arăţ şi tu milostiv cu cei care îţi greşesc. În fond şi la urma-urmei, Dumnezeu ne-a chemat să fim martori şi mijlocitori ai vindecării altora şi nu interpreţi ai suferinţei lor.

Anul Calvin – la 500 de ani de la naşterea reformatorului

(Tablou al lui Calvin realizat de Titian)

Realizez acum că am uitat să aduc tributul meu de recunoştinţă lui Jean Calvin, reformatorul francez stabilit la Geneva, care a făcut din cetatea aceasta un oraş modern. Ca teolog cu pregătire formală în drept, Calvin a dovedit o gândire coerentă şi un argument transparent. Moştenirea sa constă din comentarii scrise la cele mai multe cărţi ale Bibliei, lucrarea de teologie dogmatică Institutele religiei creştine (publicată şi în româneşte de Editura Cartea creştină din Oradea) şi un sistem coerent despre lume şi viaţă cunoscut ulterior ca şi calvinism. Biserica reformată îşi trage originea din gândirea lui Calvin şi din practica inspirată de discipolii săi.

Din punctul de vedere al Vechiului Testament, Calvin ne-a lăsat comentarii la cărţile lui Moise, Iosua, Psalmi,  Isaia, Ieremia, Lamentaţii, Ezechiel (parţial), Daniel şi profeţii mici. Contribuţia lui Calvin mai semnificativă din acest punct de vedere este perspectiva nouă în care era perceput Vechiul Testament. Contrar tendinţei alegorice preferate de biserica majoritară catolică şi de desconsiderarea valorii etice a Vechiului Testament de către minoritatea radicalistă a anabaptiştilor, Calvin găsea folositor Vechiul Testament pentru gândirea şi practica curentă a poporului lui Dumnezeu. Astfel legea lui Moise nu era un cod de legi care guvernase o societate arhaică, fără nicio relevanţă culturală, ci un sistem revelat de Dumnezeu compus din principii imuabile a căror întrupare pentru fiecare epocă în parte trebuia negociată de credincioşii iluminaţi de Duhul Sfânt. Întrucât nutrea convingerea că legile acestea aveau un fundament ce îşi putea găsi întrupare în toate societăţile umane, Calvin a promovat reorganizarea întregii societăţi, atât religioase cât şi civile, după principiile sădite în legile Vechiului Testament, mai ales în Decalog, quintesenţa Legii lui Dumnezeu.

Bisericile reformată şi unită din Europa şi bisericile presbiteriană şi congregaţională din S.U.A. îşi găsesc originea în reforma generată de gândirea marelui teolog francez. Din 1970 există chiar şi o Alianţă mondială a bisericilor reformate care numără în jur de 70 milioane de membri. Teologia calvină este împărtăşită actualmente sub diverse forme şi de alte denominaţiuni evanghelice, inclusiv baptiste (a se vedea chiar baptiştii reformaţi din S.U.A. şi organizaţia The Founders). Dintre personalităţile secolelor următoare din afara spectrului strict calvinist se pot aminti cel puţin: John Bunyan, Jonathan Edwards,  William Carrey, Charles H. Spurgeon, James P. Boyce, Martyn Lloyd Jones.

Dintre doctrinele subliniate de Calvin şi preluate cu mare interes de evanghelici se numără mai ales suveranitatea lui Dumnezeu şi depravarea totală. Totuşi tezele majore ale teologie calvine au fost sintetizate în cinci puncte (care au oferit în limba engleză acronimul TULIP): (1) depravarea totală a omului, (2) alegerea necondiţionată, (3) ispăşirea limitată, (4) harul irezistibil, (5) perseverenţa sfinţilor. Neacceptarea celei de-a treia teze şi susţinerea ispăşirii nelimitate a condus la apariţia aşa-numitul calvinism în patru puncte. Evident, doctrina dublei predestinări a stârnit cele mai mari dezbateri în lumea teologică, având în Arminius cel mai înfocat opozant. Teologia arminiană a liberului arbitru a fost împărtăşită de metodişti şi, prin ei, de penticostalii moderni.

Indiferent de particularităţile convingerilor doctrinare pe care le împărtăşim, trebuie să admitem că Jean Calvin a împrospătat discursul teologic. Mulţi îi datorăm lui Calvin mai mult decât ştim sau chiar suntem deschişi să recunoaştem.

Examenul de Teologia Vechiului Testament

Considerat un curs de maturitate teologică, în cele mai multe şcoli teologice cursul de Teologia Vechiului Testament se ia în partea a doua studiilor. La ITP acesta se face în semestrul IV (anul II de studii). Prin urmare, aveam anumite temeri legate de capacitatea studenţilor de discuta VT la cel mai înalt nivel de sinteză. Ei bine, temerile mele au fost dovedite lipsite de substanţă când am ajuns la verificarea de sfârşit de curs. Rezultatele bune obţinute de studenţi au demonstrat că planificarea acestui examen în coada sesiunii şi-a meritat aşteptarea.

Examenul scris reprezintă 70% din nota finală la cursul de Teologia VT. Şi de această dată am avut un examen cu cinci secţiuni. Prima propunea identificarea răspunsului corect dintre cele trei variante date (20 itemuri a câte un punct fiecare). A doua secţiune cerea asocierea unor categorii date cu una dintre definiţiile listate (15 itemuri a câte 3 puncte fiecare). Secţiunea a treia oferea 15 afirmaţii a căror valoare de adevăr trebuia identificată (15 itemuri a câte 2 puncte fiecare). La penultima secţiune studentul trebuia să răspundă în scris sub forma unui scurt eseu la una dintre cele două teme date (2o puncte). Ultima secţiune punea înaintea studentului trei cazuri problematice din VT, solicitându-se evaluarea din punct de vedere etic a contribuţiei personajelor (10 puncte fiecare). Din totalul de 145 de puncte, au fost necesare 130 de puncte pentru obţinerea notei maxime.

Dintre cei 27 de studenţi ai anului II, au fost prezenţi la examen 23. Toţi au luat note de 6 (şase) sau mai mari. Am avut plăcerea să pot da chiar şi un 10 (zece). Pe lângă acesta au mai fost nouă note de 9 (nouă), şase note de 8 (opt), şase note de 7 (şapte) şi un 6 (şase).

La subiectul A, punctajul maxim a fost obţinut de Ianăş B. Subiectul B a ridicat cele mai mari probleme, astfel încât Răzvan M. a obţinut cel mai mare punctaj (39/45). Beniamin D. a rezolvat perfect subiectul C. La tema de eseu au fost numeroşi studenţi care s-au calificat pentru punctajul maxim. Se vede că din pricina faptului temele alese au fost dintre cele dezbătute la începutul cursului şi la seminar. Temele de la subiectul E au fost dezbătute coerent, evidenţiindu-se diversele faţete ale problematicii de către Ionuţ E., Marius T. şi Maricel C. Temele acestea merită a fi dezbătute în ocazii ulterioare pe acest blog.

De notat ca la temele de seminar care reprezintă 30% din nota finală s-au scăzut din fiecare lucrare 0.1 puncte pentru întârziere, 0.1 puncte pentru probleme de ortografie şi punctuaţie, 0.1 puncte pentru un aspect neîngrijit al lucrării, o.1 puncte pentru o pregătire superficială a temei. Studenţii vor fi anunţaţi individual prin email de rezultatele finale obţinute.

De ce merită viaţa trăită?

Sunt un intelectual român cât se poate normal, deşi nu mă pot lăuda că fac parte din clasa de mijloc a unei societăţi liberal-democrate cum se vrea societatea românească. Afirmaţia are la bază proprietăţile cumulate raportate la numărul de consumatori din familie, preocupările, obligaţiile şi responsabilităţile şi hobbiurile. Nu mă pot lăuda cu motive excentrice, gusturi rafinate şi preferinţe exotice. Nu sunt unul dintre aceia care îşi condimentează viaţa cu experienţe cu adrenalină (săritul din diverse chestii, sau cocoţări pe diverse chestii). Uneori normalitatea mea este greu de purtat pentru cei din preajma mea pentru că este monotonă. Cu toate acestea, viaţa merită trăită. Spre deosebire de mulţi ani români (fie ei şi fericiţi), eu am ales să-mi leg mintea de Revelaţie. De acolo vreau să-mi extrag nu numai principiile de viaţă ci şi motivaţia de a trăi. Îngăduiţi-mi să vă spun, deci, de ce merită viaţa trăită.

Întâi pentru că Dumnezeu ne-a făcut oameni şi a investit în noi mai mult decât în orice altă creatură sau creaţie. Biblia spune că suntem doar cu puţin inferiori lumii superioare, angelice. Suntem delegaţi să administrăm pământul, să-l stăpânim şi să guvernăm ca viceregi ai lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când ne naştem cu mai puţine abilităţi tot oameni suntem. Dumnezeu încredinţează în grija fiecărui om un trup cu un număr variabil de abilităţi şi fiecare este responsabil de ceea ce face cu ele. Viaţa merită trăită, atâta cât ne este dată, ca să facem tot ce putem cu resursele câte le primim. La căsătorie primim în grijă un alt trup, pe al partenerului nostru, şi renunţăm la al nostru pentru el. Aşa se dovedeşte Dumnezeu înţelept, învăţându-ne să trăim pentru alţii. Între timp, mai putem primi responsabilitate asupra altora, a căror viaţa într-o măsură mai mică sau mai mare de noi. Viaţa merită trăită pentru ca ei să crească şi să devină oameni folositori altora, la rândul lor.

Apoi, Dumnezeu ne-a întocmit persoane sub autoritate. Cel mai sigur loc în care omul poate înflori şi se poate manifesta la potenţialul maxim este sub autoritatea lui Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu toţi ne vom confrunta cu această alegere. Practic viaţa omului se poate sumariza ca pe o perpetuă luptă cu ideea independenţei de Dumnezeu. Cei care au învăţat să renunţe la ea şi să trăiască sub autoritatea lui Dumnezeu, constată că sunt cu adevărat liberi şi sunt fericiţi să îşi consacre libertatea ascultării de Dumnezeu. În fond şi la urma urmei, El este cel mai bun stăpân, regele cel mai drept şi bun, maestrul desăvârşit. Viaţa merită trăită pentru că vreau să experimentez tot ceea ce Dumnezeu mi-a pregătit şi să devin ceea ce doreşte El pentru mine.

În fine, Dumnezeu ne-a făcut persoane spirituale, nu spirite închise în trupuri, ci persoane cu aspiraţii înalte. Din fericire aceste aspiraţii nu sunt fabulaţii, ele sunt realizabile. Dumnezeu este dispus să pregătească oamenii care acceptă convieţuirea cu El pentru lumea fără sfârşit şi fără nicio prihană, lumea în care nu va lăsa să intre nimic ce nu potriveşte standardului perfecţiunii Sale. Tânjirea după dreptate, perfecţiune şi dragoste o purtăm toţi în noi, dar la unii se atrofiază cu timpul, mai ales dacă trăiesc în delăsarea adusă de egoism şi independenţă de Dumnezeu. Viaţa merită trăită pentru că este un progres continuu şi o pregătire pentru lumea care va veni. Vreau să-L cunosc pe Dumnezeu suficient de bine astfel încât să ne recunoaştem unul pe altul când ne vom vedea şi să ne bucurăm amândoi în egală măsură de această bună-vedere.

P.S. Natura este un bonus oferit gratuit tuturor oamenilor. Tehnologia este un supliment oferit cu limitări. Şi una şi cealaltă au menirea de a ne încânta şi de a ne ţine mintea trează şi deschisă pentru adevărata fericire. Recomand ca şi cură vizionarea comediei cu trei Oscaruri Viaţa e frumoasă, în regia lui Roberto Benigni.