„Binecuvântarea” ca eufemism în Biblia ebraică

Există câteva situaţii în Biblie când acţiunea de „binecuvântare” a Domnului are consecinţe negative reale sau posibile, motiv pentru care traducătorii Bibliei au redat în mod tradiţional verbul BRK prin opusul sau „a blestema” dintr-o rădăcină cu totul diferită (QLL). În toate aceste situaţii până şi originalul ebraic conservă lectio difficilior, adică o lecţiune dificilă care i-a determinat pe editorii versiunii a patra revizuite a Bibliei ebraice (din păcate încă nu am ajuns să mi-o cumpăr pe a cincea), să adauge la note de subsol un comentariu de felul următor: „correctio vel euphemismus pro weqillu vel sim”.

Să vedem întâi care sunt acele texte. În 1 Regi 21, regina Izabela pregăteşte un complot împotriva lui Nabot pentru a-l deposeda pe cale „legală” şi cu minime cheltuieli de moştenirea dorită de soţul ei molâu, regele Ahab. Pentru aceasta au fost cumpărate serviciile unor martori mincinoşi care să afirme că Nabot „a binecuvântat (literal) pe Dumnezeu şi pe rege” (1 Regi 21:10) şi că faptul acela îl face vinovat de luarea în deşert a Numelui Domnului şi lezmajestate şi, prin urmare, este vrednic de moarte. Planul se desfăşoară întocmai (1 Regi 21:13).

Patriarhul Iov, preocupat de sfinţenie într-o generaţie stricată, aduce sacrificii Domnului după fiecare banchet organizat de copiii săi pentru a se asigura că toate lucrurile erau în ordine, temându-se ca nu cumva copiii săi să fi păcătuit şi să-L fi blestemat pe Domnul în inima lor” (Iov 1:5). Când obţine încuviinţarea Domnului de a se ocupa personal de Iov, diavolul îl acuză pe Iov afirmând că Iov va ajunge să-L „binecuvânteze” pe Dumnezeu în faţă, dacă se va atinge de proprietăţile lui (Iov 1:11), sau, mai târziu, dacă îi va lua sănătatea (2:5). Dumnezeu permite ca Iov să fie deposedat de toate proprietăţile lui şi de sănătate, fără ca Iov să emită „binecuvântarea” anticipată. Nici chiar presiunile soţiei lui nu îl determină pe Iov să-L „binecuvânteze” pe Dumnezeu (Iov 2:9).

Ultima situaţie vine din Psalmul 10, acolo unde descrie pe cei răi care se laudă cu visele lor, „binecuvântează” şi dispreţuiesc pe Domnul. Aici NTR nu a sesizat uzanţa verbului a binecuvânta ca eufemism, motiv pentru care a recurs la folosirea obiectului ca subiect.

În toate aceste contexte „binecuvântarea” este asociată complet nepotrivit cu verbe din categoria celor opuse: luarea Numelui Domnului în deşert, păcătuirea, dispreţuirea Domnului. Consecinţa, fie că este doar posibilă sau reală, este moartea. Prin urmare, cea mai adecvată rezolvare este ca verbul „a binecuvânta” să definească tocmai opusul, fiind folosit în aceste contexte ca eufemism. În contextul din 1 Regi 21 este posibil să se fi recurs la acest artificiu ca manifestare a justiţiei poetice pentru a sugera nevinovăţia lui Nabot. În Iov 1:5 şi 2:9 uzanţa eufemismului salvgardează caracterul integru al patriarhului Iov. În Iov 1:11 şi 2:5, eufemismul este cea mai adecvată manieră de a vorbi despre Curtea lui Dumnezeu. În Psalmul 10:3, uzanţa sa este mai degrabă sarcastică, pentru că până şi cele mai ales cuvinte ale acestor oameni sunt reduse doar la nişte blesteme.

Cărturarul evreu M. Rotenberg propunea încă din 1987-88 într-un articol publicat în evreieşte în jurnalul de lingvistică Leşonenu [Limba noastră] că, în aceste situaţii, verbul „a binecuvânta” conservat întocmai de tradiţia masoretică în Biblia ebraică, să fie vocalizat ca şi cum ar fi o formă verbală de Qal, pentru a face diferenţa de forma corectă a aceleiaşi rădăcini care preferă familia Piel pentru acest sens. Deşi nu s-a ajuns la un consens încă, este foarte posibil ca şi substantivul berek, din aceeaşi rădăcină BRK, să aibă dublu sens, ocazional, ca şi în Ezechiel 7:17, putându-se înţelege ca eufemism pentru … genitalia masculine.

P.S. Îi mulţumesc studentului Andrei Pop care m-a incitat cu întrebarea sa asupra acestui subiect.

Studierea verbului în limba ebraică

Probabil că una dintre cele mai complexe probleme de gramatică în limba ebraică le ridică verbul. Desinenţele specifice familiilor verbale, persoanei, genului şi numărului sunt ataşate unei rădăcini care rămâne şi poate fi identificată. Excepţie fac situaţiile în care una dintre cele trei consoane ale rădăcinii nu este o consoană „tare”, motiv pentru care suferă alterări sau este redusă. Pentru a facilita studierea verbului, cărturarii au promovat de-a lungul secolelor diverse rădăcini paradigmatice. Articolul „The Paradigm Root in Hebrew” al lui Aaron D. Rubin (Journal of Semitic Studies 53.1, 2008: 29-41) investighează acest aspect al problemei. Aici sunt date rezultatele acestui studiu.

Saadiah Gaon (882-942) este primul cărturar despre care se ştie că ar fi folosit o rădăcină paradigmatică, anume şama’ (a asculta) pentru că avea echivalent în limba arabă în care scria. Problema cu acest verb este că ultima consoană este o guturală, iar verbul nu cunoaşte în realitate decât forme de Paal şi de Hifil.

Abraham ibn Ezra (1089-1164) a preferat verbul şamar (a păzi), deşi avea tot o guturală ca al treilea radical din rădăcină şi nu îl folosea decât pentru familiile Paal şi Nifal, pentru celelalte preferând alte verbe.

Reuchlin, un cărturar creştin, a folosit mult mai dificila rădăcină pa’al, pentru guturala din poziţia secundă. Verbul a rămas în uz pentru desemnarea familiilor verbale (binyanim).

Moses Kimhi (decedat în 1190) a introdus verbul paqad (a vizita), care a rămas în uz în gramaticile din Evul Mediu şi până astăzi.

Johann Isaac Levita (1515-1577) a introdus rădăcina lamad (a învăţa), probabil cea mai adecvată pentru studiu.

Johann Deutz (1654-1727) a propus rădăcina qatal (a ucide) populară mai ales la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. Pe lângă problema sensului inadecvat pentru studiu, lipsa de nerezolvat a acestei rădăcini este că doar trei forme ale sale sunt atestate în Biblia ebraică.

Heinrich Ewald (1803-1875) a propus rădăcina katav (a scrie), dar în şcoala germană nu a avut succesul lui qatal care a fost preluat de gramatica lui Gesenius.

Au mai fost propuse şi alte rădăcini, care nu s-au ridicat la prestanţa niciuneia dintre cele citate mai sus. Dintre toate, cele mai influente au rămas paqad şi qatal. Autorul conchidea articolul său astfel: „Va fi nevoie de un gramatician cu influenţa şi longevitatea lui Gesenius pentru a schimba acest status quo.”

După ce am folosit verbul qatal în manualul de ebraică produs împreună cu Timothy Crow (1999, 2001) , sunt convins că o mai bună opţiune ar fi verbul katav pentru motivul că există mai multe forme atestate în Biblia ebraică şi este mai „prietenos” pentru utilizator în ce priveşte semnificaţia sa.

„Popor al lui Dumnezeu, dă Domnului slava cuvenită Numelui Său!”

Motto:

O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu!

Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!

«Cine a cunoscut gândul Domnului?

Sau cine a fost sfătuitorul Lui?

Cine I-a dat vreodată ceva,

ca El să trebuiască să-i dea înapoi?»

Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. (Romani 11:33-36)

La început de Advent, găsesc nimerit să zăbovim puţin asupra slavei lui Dumnezeu, care face obiectul cântărilor îngereşti şi omeneşti în toate naraţiunile Naşterii Domnului. Înainte de a coborî în profunzimea acestui subiect, fără pretenţia de a-l epuiza prin aceasta, găsesc necesare două clarificări de natură etimologică.

În româneşte „slava” este un termen preluat în dicţionarul limbii române din limbajul religios oferit de slavonă. Deşi am fi tentaţi să îl înlocuim cu latinescul „glorie” din pricina afinităţilor naturale ale limbii române cu latina, am preferat să păstrez „slava”. Prin uzanţă am ajuns să asociem „gloria” cu renumele, faima unei persoane, fie că sunt personalităţi de marcă ale vieţii publice, fie că sunt eroi. Limitând termenul „slavă” la contextul bisericesc, am reuşit aşa cum puţine limbi reuşesc să păstrăm termenul „slavă” pentru renumele lui Dumnezeu.

Substantivul evreiesc kavod folosit în VT înseamnă şi „bogăţie” şi „onoare”. Termenul are aceeaşi rădăcină cu adjectivul „greutate”, substantivul „ficat” şi verbul „a fi greu” şi „a fi onorat”. Conexiunea aceasta dintre greutatea unei persoane şi influenţa sa în societate probabil că se pierde în istoria etimologiei cuvântului. Chiar şi în româneşte „omul cu greutate” este cel care are o personalitate puternică şi mijloacele să-şi facă simţită influenţa.

Ceea ce ne interesează aici este slava lui Dumnezeu şi relaţia Sa cu omul. Slava Domnului apare în diverse circumstanţe din istoria lui Israel şi a Bisericii, ca expresie sau extensie a Personalităţii Sale, dar şi ca scop al fiinţării poporului lui Dumnezeu; atât ca descrierea a realităţii obiective cât şi ca percepţie şi datorie a omului. De aceea putem vorbi despre un sens obiectiv şi unul subiectiv al slavei lui Dumnezeu.

Sensul obiectiv primar al slavei lui Dumnezeu este de a descrie Personalitatea Sfintei Treimi, măreţia care învăluie Dumnezeirea. Această slavă a lui Dumnezeu s-a aşezat pe muntele Sinai având aspectul unui foc care incendiase vârful muntelui (Ex. 24:16). Prezenţa lui Dumnezeu manifestată prin slava Sa coborâse cu restricţii severe de acces la munte. Animalele trebuiau legate pentru ca nu cumva să se trezească zburdând dincolo de limită. Slava lui Dumnezeu impunea un respect pe care numai omul ca fiinţă raţională putea să o atribuie în mod conştient lui Dumnezeu. A păstra conştienţa actului de închinare este un principiu pe care trebuie să-l luăm în considerare dacă credem că slava lui Dumnezeu este în joc (1).

Slava lui Dumnezeu este cea care s-a aşezat peste cort (Ex. 40:34-35) şi a consumat jertfa cu prilejul consacrării preoţilor (Lev. 9:6, 23). Pentru că nu au tratat slava lui Dumnezeu cu cinstea adecvată, Nadab şi Abihu au plătit cu viaţa, pentru că ei nu au înţeles că prezenţa lui Dumnezeu impunea sfinţirea celor ce se apropiau de el (Lev. 10:1-3).

Slava lui Dumnezeu a umplut şi Templul consacrat de Solomon, astfel încât preoţii au trebuit să-şi înceteze activitatea, cât timp slava Domnului era deplin prezentă acolo (1 Regi 8:11 / 2 Cr. 7:1-3). Totuşi, când regele Uzziah a intrat în Templu pretinzând dreptul de a aduce tămâie pe altarul de aur, aşa cum numai marele-preot avea dreptul, Dumnezeu l-a pedepsit cu lepră şi cu ruşinea care decurgea de aici (2 Cr. 26:16-21). Uzziah a greşit pentru că „i s-a îngâmfat inima spre pierzarea lui”. Sfinţenia în actul închinării este un alt principiu fundamental pentru relaţia dintre om şi slava lui Dumnezeu (2). Prezenţa înaintea lui Dumnezeu nu obligă la sfinţenie decât atunci când venim cu penitenţă şi rugăciuni de pocăinţă. În mod eronat, la nivel popular s-a ajuns a se confunda slava lui Dumnezeu cu chivotul Legământului sau cu Templul (1 Sam. 4:21-22).

Moise însuşi a cerut să vadă slava lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi oferă acest privilegiu deşi îi clarifică faptul că acesta era rezervat doar celor de care dorea să se îndure Dumnezeu. Chiar şi aşa, este foarte clar din acest context că revelaţia permisă era limitată pentru binele lui Moise, deoarece omul nu are dreptul de a vedea slava lui Dumnezeu în toată perfecţiunea ei (Ex. 33:18-23). Până la urmă, Moise se mulţumeşte cu ascultarea proclamării Domnului şi a Numelui Său şi se prăbuşeşte în adorare la pământ (Ex. 34:4-7).

Isaia a fost privilegiat să asiste la descoperirea slavei lui Dumnezeu în Templu. Era un an fatidic în care marele rege Uzia îşi dăduse obştescul sfârşit. Era începutul sfârşitului pentru Israel. Cu acest prilej, Dumnezeu îşi descoperă slava profetului care urma să fie trimis într-o misiune imposibilă: proclamarea sentinţei către un Israel împietrit în neascultare. Acolo în prezenţa lui Dumnezeu, în mijlocul strigătelor de proslăvire a sfinţeniei lui Dumnezeu erupte din piepturile serafimilor, Isaia vede capetele mantiei lui Dumnezeu care se revărsau de pe tronul ceresc în Templul din Ierusalim (Is. 6). Acolo, printre flăcări şi luminile scânteietoare ale fiinţelor angelice, Isaia a văzut slava Domnului, însă numai frânturi din ea.

Când Slava Domnului l-a întâlnit pe Ezechiel, acesta şi-a pierdut graiul. Tronul cu care călătorea Dumnezeu era purtat pe o platformă însufleţită de heruvimii care controlau direcţiile de deplasare  (Ez. 1). Vedenia heruvimilor l-a mişcat într-atât pe profet încât nu a reuşit să descrie mai mult decât partea inferioară a tronului lui Dumnezeu. Aceste experienţe descriu un al treilea principiu: Slava lui Dumnezeu nu este descoperită muritorului în toată plinătatea ei, decât limitat şi după buna plăcere a lui Dumnezeu (3).

Într-un sens obiectiv secundar slava lui Dumnezeu descrie minunile săvârşite de Dumnezeu pe pământ în folosul poporului Său. Poporul lui Dumnezeu a fost creat pentru slava lui Dumnezeu (Is. 43:7). Poporul a văzut slava lui Dumnezeu atunci când armata egipteană şi-a găsit sfârşitul sub talazurile Mării Roşii (Ex. 15:1, 21). Poporul a văzut slava Domnului în dimineaţa când roua a lăsat în urmă mana (Ex. 16:7 f.).

În acelaşi sens, boala şi moartea lui Lazăr din Betania (Ioan 11:4), sau suferinţa numeroşilor ani petrecuţi fără lumină a orbului din naştere au fost spre slava lui Dumnezeu (Ioan 9:4), din pricina faptului că Dumnezeu le-a îngăduit o rezolvare cu totul neobişnuită şi surprinzătoare. Tocmai aceste experienţe cu Dumnezeirea reprezintă conţinutul laudei pe care Dumnezeu o aşteaptă din partea copiilor Săi. În mod paradoxal temeiul laudelor noastre sunt tocmai lipsurile, necazurile şi bolile noastre (2 Cor. 11:30) deoarece în slăbiciunile noastre „puterea lui Cristos locuieşte în noi” (2 Cor. 12:9).

Sensul subiectiv primar descrie lauda şi preamărirea rezervată Numelui lui Dumnezeu. Pentru construirea acestui sens termenul „slavă” este incorporat în expresii verbale precum: „a istorisi slava”, „a da slavă” etc.  Poporul este dator să-i aducă slavă lui Dumnezeu indiferent de circumstanţe, nu pentru că Dumnezeu este avid de laudă, cum ar fi uşor de descris numeroşi muritori. Dumnezeu se aşteaptă la laudă din partea creaturilor Sale deoarece este natural şi în concordanţă cu statutul pe care îl avem ca oameni sub soare. Aşa cum „cerul povesteşte slava lui Dumnezeu şi bolta cerească  istoriseşte despre lucrările mâinilor Lui” (Ps. 19:1), Dumnezeu aşteaptă de la poporul Său să împlinească îndemnurile psalmistului: „Istorisiţi printre neamuri slava Lui şi printre toate popoarele – minunile Lui … Daţi Domnului slava cuvenită Numelui Său” (1 Cr. 16:24, 29).

Dumnezeu este preocupat ca lucrurile să revină la normal, prin aceea că oamenii înstrăinaţi de Dumnezeu să-şi accepte limitările şi suveranitatea lui Dumnezeu şi să-i aducă slavă în exclusivitate lui Dumnezeu (Isaia 42:8). Până acolo merge zelul lui Dumnezeu pentru refacerea acestui status-quo iniţial încât promite că evreii care nu Îi vor aduce slavă nu vor fi admişi în noua patrie (Num. 14:21-23). În cele din urmă recunoaşterea slavei lui Dumnezeu va umple tot pământul, în sensul că va erupe din pieptul tuturor oamenilor (Hab. 2:14).

Sensul subiectiv secundar descrie statutul lui Dumnezeu acceptat de societatea lui Israel în perioadele iahviste, acela al supremaţiei Sale în lumea divinităţilor orientale. Moise spune: „El este slava voastră şi Dumnezeul vostru, Cel ce a făcut lucruri mari şi înfricoşate, pe care ochii nu le-au văzut” (Deut. 10:21). Acesta este titlul atribuit şi de Samuel lui Dumnezeu: „Slava lui Israel” (1 Sam. 15:29). Deşi Dumnezeu este slava lui Israel, până şi poporul Său a atins gravul record de a-L fi înlocuit pe Dumnezeu cu idolii (Ier. 2:10-12; Osea 4:7). Dumnezeu, însă, nu este dispus să-Şi împartă slava cu alte divinităţi (Is. 48:11). El este un Dumnezeu intolerant cu jumătăţile de măsură. Pasiunea Sa pentru adevărata închinare este descrisă prin calitatea de a fi „gelos” (Ex. 20:5; 34:14; Deut. 4:24; 5:9; 6:15; 32:16). Un lucru este foarte clar, în lumea ce va veni nu va mai fi loc pentru cei vinovaţi de lezmajestate.

Este posibil să vedem slava lui Dumnezeu? Biblia dă un răspuns hotărât afirmativ. Domnul Isus este întruparea desăvârşită a slavei lui Dumnezeu (Ioan 1:14; Evrei 1:3). Minunile Sale au fost arătarea slavei lui Dumnezeu (Ioan 2:11). Petru, Ioan şi Iacov chiar au avut privilegiul de a vedea slava Domnului Isus când li s-a arătat transfigurat pe munte (Luca 9:32). Atât de puternică a fost impresia acestei experienţe încât apostolii au vorbit despre ea cu mult respect până la sfârşitul vieţii lor (2 Pt. 1:16-18; 1 In 1:1-4). Diaconul Ştefan a avut harul de a privi slava Cristosului înviat şi proslăvit şi vedenia aceasta i-a dat puterea de a trece prin martiraj cu laudă pe buze (F. ap. 7:55).

Chiar dacă noi nu am avut parte de arătarea slavei lui Dumnezeu în persoana lui Isus, avem promisiunea că Domnul Isus se va reîntoarce în slava lui Dumnezeu pentru a restabili ordinea pe pământul înstrăinat de Dumnezeu, cu promisiunea de a împărtăşi cu credincioşii slava Sa (Mt. 25:31; In 17:24; Tit 2:13). Toţi cei ce s-au ruşinat de Evanghelie şi nu au primit-o vor sfârşi despărţiţi de slava lui Dumnezeu (Mc. 8:38; 2 Tes. 1:9-10).

Este posibil să avem parte de slava lui Dumnezeu încă din viaţa aceasta? Slava lui Dumnezeu reprezintă scopul vieţii fiecărui creştin. „Fie că mâncaţi, fie că beţi sau orice altceva faceţi, să le faceţi pe toate pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:31). Această chemare ar trebui să fie cu atât mai semnificativă pentru noi, cu cât „noi toţi, cu feţe neacoperite, reflectăm slava Domnului, ca într-o oglindă, şi suntem transformaţi în asemănarea Sa din slavă în slavă” (2 Cor. 3:18). Apostolul Pavel insista: „încurajându-vă, îndemnându-vă şi insistând să trăiţi într-un mod vrednic de Dumnezeu, Care v-a chemat în Împărăţia şi slava Lui” (1 Tes. 2:12).

Dacă ţelul nostru suprem este a-L proslăvi pe Dumnezeu, nu vom reuşi să separăm vieţile noastre personale de viaţa noastră de la locul de muncă. Modul în care ne tratăm familia, modul în care ne petrecem timpul, modul în care ne cheltuim banii, modul în care ne purtăm cu alţii, modul în care ne tratăm trupurile, atitudinile ascunse din mintea noastră, timpul de părtăşie cu Dumnezeu, nu pot fi compartimentate ca şi cum viaţa de la locul de muncă nu ar exista. Slujba noastră este să-L glorificăm în toate domeniile vieţii, nu numai prin responsabilităţile primite în fişa postului. Totuşi a nu ne împlini datoria din urmă înseamnă eşec şi în cea dintâi. În plus nu ne putem permite să facem uz de orice mijloace care nu îi aduc slavă lui Dumnezeu. Această pasiune are un efect curăţitor, păzindu-ne de ispita de a folosi scurtături şi de a folosi mijloace fireşti în îndeplinirea acestui scop spiritual. (autor anonim)

Din păcate nu ne ia mult timp să realizăm că un asemenea ideal este foarte greu de îndeplinit. Chiar şi când Îl slujim pe Dumnezeu cu darurile pe care El ni le-a dat chiar şi în Casa pe care o considerăm a Lui, ne este atât de uşor să ne asumăm merite pe care nu le avem. Credeţi că nu se poate să cântăm despre Dumnezeu atrăgând atenţia înspre noi? Credeţi că nu putem să rostim cuvinte care vorbesc despre Dumnezeu dar care strigă despre noi? Credeţi că nu ne putem ruga punându-ne într-o lumină mai favorabilă decât merităm? Credeţi că nu putem sluji atrăgând lumina reflectoarelor înspre noi? Cât de dulci sunt cuvintele apostolului care promit prin inspiraţia Duhului că Domnul Isus şi-a făcut o datorie de onoare din a înfăţişa Biserica înaintea lui Dumnezeu Tatăl „în toată slava, fără pată, zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără cusur” (Ef. 5:27).

Între timp Dumnezeu ne face parte de slava Lui atunci când ne ostenim pentru împărăţia lui Dumnezeu (2 Cor. 3:7-8), atunci când suntem mulţumitori (2 Cor. 4:15) şi atunci când avem parte de suferinţe din pricina Evangheliei (2 Cor. 4:17; 1 Pt. 4:14).

Aşa cum Biserica este slava lui Cristos, Cristos este slava noastră. Aşa cum Cristos se laudă la Tatăl cu fraţii Săi, noi suntem datori să-L lăudăm pe Cristos la Tatăl. Biserica există doar pentru a aduce laudă lui Dumnezeu. Scopul suprem al Bisericii este acela de a aduce slavă lui Dumnezeu.

Nu există un mod mai adecvat de a încheia această călătorie decât prin rugăciunea lui Pavel înregistrată în Efeseni 3:14-20 şi prin care tânjeşte ca slava lui Dumnezeu să fie împărţită şi peste Biserică prin lucrarea Duhului Sfânt de a pricepe profunzimea dragostei lui Cristos:

„Îmi plec genunchii înaintea Tatălui, din Care îşi primeşte numele întreaga familie, din cer şi de pe pământ, şi mă rog ca, potrivit cu bogăţiile Sale slăvite, să fiţi întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul lăuntric, astfel încât Cristos să locuiască, prin credinţă, în inimile voastre, pentru ca, fiind înrădăcinaţi şi statorniciţi în dragoste, să puteţi înţelege, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere, ca astfel să fiţi umpluţi de toată plinătatea lui Dumnezeu. A Lui, Care poate să facă mult mai mult decât cerem sau gândim, potrivit cu puterea care lucrează în noi, a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor! Amin.”