Simeoniţii şi curajul antreprenorial

 

 

 

 

(În imagine, basorelief reprezentând cavaleria asiriană)

După ce secole de-a rândul Creştinismul a supralicitat tema războiului sfânt împotriva musulmanilor, astăzi este rândul Islamului să ne demonstreze stupiditatea xenofobiei ce caracterizează doctrina războiului promovată. Evident ambele religii şi-au susţinut punctul de vedere ca fiind inspirat din revelaţia lui Dumnezeu, respectiv al lui Allah, fiind în ultimă instanţă ecoul relatărilor din Scriptură. În adevăr Biblia vorbeşte despre o perspectivă divină asupra istoriei conform căreia poporul ajuns la culmea păcatelor sale este şters din istoria lumii.

Instrumentul lui Dumnezeu variază, nu este numai Israelul; poate fi asirianul, caldeeanul, grecul, romanul, după cum revelează mesajele profeţilor. Mai specific, robul Domnului poate fi Moise sau Iosua, Neco, Nebucadneţar sau Cirus. Lucrul cel mai important în această stare de lucruri este de a înţelege voia lui Dumnezeu şi de a o împlini întocmai fără a depăşi limitele prestabilite. Pe când instrumentele alese dintre neevrei s-au întrecut în depăşirea limitelor stabilite de Dumnezeu (Hab. 1:11), evreii s-au dovedit unelte recalcitrante în mâna Domnului, arareori împlinind cu exactitate porunca Sa.

Totuşi în perioada domniei lui Ezechia, simeoniţii au oferit un exemplu opus celor cunoscute nouă în timpul judecătorilor (1 Cr. 4:24-43). Gestul lor este cu atât mai valoros cu cât statutul lor este mai nesemnificativ printre seminţiile lui Israel. Pe vremea când evreii se regrupau la Ierusalim pentru a se proteja de invazia asiriană, simeoniţii au părăsit frontierele naţionale pentru a pune mâna pe spaţii deschise ca să-şi poată întreţine familiile şi turmele numeroase. Când unora le păsa doar de supravieţuire, aceştia se interesau de bunăstarea familiilor lor. Cinci sute dintre ei au ajuns până la triburile de amaleciţi care locuiau răzleţe în fostul regat al Edomului, în pustie, şi au împlinit ceea ce Domnul decretase prin Moise cu o mie de ani în urmă, anume nimicirea cu desăvârşire a poporului amalecit.

Războiul sfânt avea o natură spirituală evidentă, reprezenta soluţia finală a lui Dumnezeu pentru imoralitatea ajunsă la culme. Instrumentul nu avea importanţă în sine. Faptul că Domnul a ales naţiunea Israel să funcţioneze în anumite instanţe ca instrumentul Său a fost un privilegiu acordat acestora pentru a le conştientiza principiul conform căruia Dumnezeu limitează păcatul lumii. Israeliţii înşişi aveau să guste amarul acestei severe disciplinări cu o singură deosebire, o rămăşiţă urma să le fie păstrată. Cât despre simeoniţi, cronicarul ni-i prezintă ca pe un exemplu de combativitate şi vivacitate cum rar se mai poate întâlni.

În România sec. XXI puţini se mai gândesc la altceva decât la supravieţuirea lor. Cât de rar se aude de acţiuni îndrăzneţe care ţintesc la mai mult decât la regimul de pâine şi apă al buncărelor în care ne complacem să vieţuim în autocompătimire şi lipsuri. Unde ne sunt visătorii, s-ar putea spune şi s-ar putea adăuga: unde sunt oamenii credinţei care doresc să-L vadă pe Domnul strălucind prin realizările lor? Nu de oameni violenţi sau bătăuşi avem noi nevoie, ci de oameni gata de acţiune. E timpul să ne trezim la viaţă şi să îndrăznim mai mult împreună cu Domnul nostru. Fie ca îndemnul Domnului: „îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea!”, să ne trezească din amorţire astfel încât necazurile din lume să nu ne împiedice să gândim creativ, să judecăm drept şi să construim ferm.

Iefta sau ce înseamnă să ai credinţa în puseuri

Iefta este unul dintre „judecătorii” controversaţi ai lui Israel din perioada premonarhică. Spun controversat pentru că autorul Epistolei către evrei îl plasează în galeria eroilor credinţei, deşi nu are timp să ne detalieze cum a înţeles el, luminat de Duhul Sfânt, contribuţia lui Iefta din această perspectivă. (Şi cât de mult mi-aş fi dorit lucrul acesta. Toţi avem listele noastre cu nelămuriri la care aşteptăm un răspuns în cer, nu-i aşa?) Adevărul este că, în afară de incidentul în care Duhul lui Dumnezeu pune stăpânire pe Iefta şi îl conduce la una dintre cele mai răsunătoare biruinţe asupra invadatorilor din răsărit, Iefta este un personaj şters.

Omul Iefta avea o voinţă de fier şi o pregătire militară pe care a deprins-o alături de briganzi şi de oamenii de joasă speţă. Avea şi familie, dar numai o singură copilă le fusese dăruită de Domnul. Altminteri era un om cu care evreii nu se asociau cu uşurinţă pentru că era un fiu nelegitim, nerecunoscut ca membru de drept al familiei sale. Iefta a ajuns la putere în circumstanţe favorabile, când alţii mai în drept şi mai pregătiţi nu s-au găsit disponibili. Deşi era obişnuit cu tactica militară, nu era foarte diplomat la vorbe. De fapt în negocierea întreprinsă cu regele amonit nu a reuşit decât să se asigure că disputa politică se va decide pe câmpul de luptă.

Duhul Domnului l-a umplut într-adevăr pentru lupta în care trebuia să conducă pe Israel. Totuşi cuvintele ieşite din gura lui contrazic puterea şi harul lui Dumnezeu. El promite că va aduce ca ardere-de-tot persoana care îi va ieşi prima în cale după întoarcerea de la război. Legea lui Moise interzicea cu desăvârşire sacrificiile umane şi-i considera pe cei ce le aduceau vrednici de moarte. Probabil că Iefta nu s-a gândit că vreun animal de companie îi va ieşi înainte când se va întoarce acasă de la război, ci mai probabil se va fi gândit la vreun servitor mai conştiincios. Este curios faptul că textul nu vorbeşte nimic despre soţia sa. Poate că-i murise. Promisiunea aceasta nu are nimic în comun cu spiritualitatea mozaică. Mai degrabă cu cea păgână, a moabiţilor pe care îi contrase ca pe o rasă inferioară. Singurul care avea dreptul de a da spre nimicire bunuri şi persoane era Dumnezeu prin profetul său. Persoanele declarate date nimicirii nu se puteau răscumpăra, trebuiau nimicite. În schimb, din prea multă atenţie pentru imaginea sa publică, Iefta nu intenţionează să revină la decizia sa, sau măcar să consulte pe cineva pregătit în domeniu pentru o alternativă.

Să nu uităm că perioada aceasta era o una când „fiecare făcea ce-i plăcea” un fapt tradus ca o lipsă de standarde etice care decurgea din lipsa unei conduceri centralizate (regele). În plus, victima, fata lui Iefta, realizează că nu există o alternativă reală. Îşi cunoştea prea bine tatăl şi contextul în care jurământul era făcut, să realizeze că situaţia era fără ieşire pentru ea. Din acest motiv cere doar un răgaz ca să-şi ia rămas bun de la viaţă şi prietenele ei, după care se supune destinului hotărât de tatăl ei. Prin decizia aceasta, Iefta şi-a asumat prerogative divine şi s-a dovedit un despot intransigent, deşi era un ignorant în ce priveşte voia lui Dumnezeu. Ce dovadă mai mare doriţi decât disponibilitatea cu care Iefta este dispus să pornească un război civil cu seminţia lui Efraim? Să nu uităm că, în acest război care a continut pentru următorii şase ani, au fost decimaţi 42 de mii de efraimiţi, suficient de mulţi oameni care să fi populat cele 20 de cetăţi moabite distruse în timpul campaniei antiamonite.

De la Iefta putem învăţa faptul că Duhul Domnului poate prelua controlul temporar asupra unei persoane pentru a o folosi, în ciuda unor evidente deficienţe de caracter ale persoanei în cauză. În asociere cu exemplul măgăriţei lui Balaam, se poate spune că Dumnezeu nu se limitează în folosirea pentru interesele Împărăţiei Sale la persoanele speciale şi sfinte. E posibil ca implicarea în războiul inegal cu coaliţia moabito-amonită să fi fost un act de credinţă, dar aceasta a fost temporară pentru că nu a fost urmată de consolidarea ei.

Psalmii şi maturitatea spirituală

Diversitatea tipologică a psalmilor din cartea omonimă a Bibliei este evidentă chiar de la prima lectură: psalmi prin care se invocă ajutorul lui Dumnezeu pentru salvarea celui aflat în necaz, psalmi de mulţumire pentru eliberarea din necaz, psalmi care vorbesc despre natură preamărind geniul creator al lui Dumnezeu, psalmi de laudă la adresa lui Dumnezeu care evocă desăvârşirea şi frumuseţea caracterului lui Dumnezeu şi psalmi didactici care vorbesc despre importanţa Legii la prelucrarea caracterului celui credincios.

De la Hermann Gunkel încoace (1926) se vorbeşte despre câteva subspecii literare majore: imnuri, lamentaţii comunitare, psalmi regali, lamentaţii individuale şi cântece individuale de mulţumire şi alte câteva minore care merită a fi luate în considerare: cântecele de pelerinaj, cântecele comunitare de mulţumire, poezia de înţelepciune şi liturghiile despre Tora.

Sigmund Mowinckel însuşi propunea cam în aceeaşi perioadă (1921-1924) o tipologie ceva mai condensată care avea doar două categorii majore: (1) psalmi de laudă şi mulţumire, (2) psalmi lamentativi, fiecare având o variantă individuală şi una comunitară.

Se poate nota, totuşi, că între psalmii de laudă şi cei de mulţumire există o diferenţă. Pentru distincţia aceasta studiile lui Claus Westermann (1980) sunt folositoare. El promova trei categorii de psalmi: lauda comunitară (oda), mulţumirea (comunitară şi individuală) şi lamentaţia (comunitară şi individuală). În timp ce psalmii de laudă evocă frumuseţea caracterului lui Dumnezeu şi a contribuţiei sale pentru poporul Său în particular şi pentru umanitate în general (cf. 8, 29, 33, 65, 100, 103-105, 107, 111, 113, 117, 134-136, 139, 140-150), psalmii de mulţumire aduc ofranda mulţumirii pentru o salvare specifică de care a beneficiat poporul lui Dumnezeu (cf. 9, 18, 30, 32, 66, 92, 116, 124, 129, 138). 

Walter Brueggeman (1984) a preluat tipologia aceasta şi i-a integrat într-o perspectivă asupra dinamicii vieţii de credinţă. Astfel, imnurile sunt specifice perioadei de stabilitate din viaţă când nimic nu ameninţă curentul status quo. El vorbeşte despre starea vechii orientări. Când apare o criză şi destabilizează echilibrul credinciosului, acesta tinde să recurgă la rugăciuni de lamentaţie. Este vremea dezorientării. Când Dumnezeu intervine şi-l eliberează din necaz pe credincios, izbucneşte cântarea şi mulţumire specifică perioadei de reorientare. Urmează întoarcerea la starea de echilibru, noua orientare, şi reinstituirea laudei ca mijloc de exprimare în rugăciune.

Deşi traseul acesta pare să descrie destul de bine situaţia unui mare număr de creştini, Scriptura mărturiseşte despre o creştere în asemănarea cu Cristos, un progres extrem de nociv pentru perpetua coborâre sub standard. Este speranţa multor credincioşi că trecerea anilor va aduce în viaţa fiecăruia abilitatea de a nu se mai întoarce la „învăţăturile începătoare”, la împotmolirile specifice vieţii de credinţă incipiente.

Până şi modul în care este concepută cartea Psalmilor pare a sugera un progres spre o transformare fără întoarcere. Traseul dinspre lamentaţie spre laudă trădează preocuparea redactorului de a inspira în cititorii săi pasiunea pentru creşterea spirituală. Din acest motiv, propun aici o diagramă care cred că reflectă ceva mai bine decât modelul lui Brueggeman integrarea psalmilor în evoluţia vieţii de credinţă.

Aici avem o diagramă oarecum idealistă desigur. Este cât se poate de simplă pentru a ne permite ordonarea categoriilor şi accesul la esenţe.

Cele două coordonate sunt percepţia personală a suferinţei şi timpul petrecut în comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune, post, studiu al Scripturii şi în părtăşie cu alţi creştini. La interferenţa dintre aceşti doi factori se naşte un anumit gen de exprimare care cunoaşte trei moduri principale. Modul lamentativ este orientat spre sine şi nevoile personale sau chiar ale comunităţii din care face parte individul. Prima mare realizare a unui om aflat în acest mod este rugăciunea de mulţumire smulsă de experienţa convertirii. Este de dorit ca aceasta să fie urmată de o creştere constantă astfel încât preocuparea pentru sine să fie înlocuită de interesul pentru alţii. Deşi nu este idealul, rugăciunea de mulţumire este pe calea cea bună, pe traseul vectorului „creştere spirituală”. Cu condiţia ca experienţele următoare de încercare prin care Dumnezeu îl va trece pe credincios să nu-l destabilizeze într-atât încât să coboare din nou în hăurile lamentaţiei, tendinţa crescătoare va continua şi-l va conduce pe credincios înspre acele culmi despre care mărturiseşte rugăciunea lui Habacuc. În ciuda lipselor şi a crizelor, Habacuc îşi dedică rugăciunea laudei (Hab. 3). Nimic nu te ajută mai mult în această privinţă decât înţelegerea perspectivei lui Dumnezeu asupra vieţii în general şi asupra vieţii tale în particular. Atunci când îţi vei subordona planurile tale master-planului lui Dumnezeu vei ajunge să accepţi tot ce aduce Dumnezeu în viaţa ta ca pe un lucru bun şi de dorit pentru creşterea ta spirituală (Romani 8:28). Reacţia ta la propria suferinţă va înceta a mai fi efervescentă şi egoistă. 

Chiar dacă unii dintre noi coboară în mod constant sub standardul mulţumirii, promisiunea lui Dumnezeu este că se va preocupa de ai Săi să atingă standardul desăvârşirii. Credincioşii ar face mai bine dacă s-ar dedica acestui ideal, grăbind împlinirea sa şi nefăcând în vreun fel harul zadarnic.

Psalmii mesianici

Aceasta este o selecţie a citatelor explicite din cartea Psalmilor în Noul Testament. Există numeroase alte aluzii care nu au mai fost evidenţiate. Exerciţiul citării VT în NT este unul care încă stârneşte discuţii în cercurile academice: autorii NT au folosit Biblia ebraică sau Septuaginta pentru a cita, sau au citat pur şi simplu aproximativ, din memorie? Dacă anumite texte biblice vorbesc mai mult decât se poate percepe într-un context dat, ca şi cel originar, înseamnă că textele biblice în general pot avea mai multe sensuri, pe lângă cel demonstrabil istorico-gramatical? Ne-am limitat aici să oferim doar textele preluate de NT din Psalmi. Deocamdată recomandăm studentului Bibliei să rămână în limitele interpretării profetico-apostolice, fără a se grăbi să citească în textele biblice mai mult decât Biblia însăşi, singura sursă autorizată a credinţei şi practicii noastre, a spus. La vremea potrivită vom afla probabil conţinutul serii de comuniune pe care Isus cel înviat a avut-o cu discipolii Săi în camera de sus pe marginea mesianismului VT.

psalmii_mesianici

Psalmul 23: Domnul este odihna mea

(1) Un psalm al lui David

Domnul este păstorul meu,

Nu voi duce lipsă.

(2) În păşuni verzi mă face să mă aşez,

pe mal de ape odihnitoare mă conduce,

(3) îmi înviorează sufletul.

Mă conduce pe cărările dreptăţii, 

din pricina Numelui Său.

(4) Chiar de-aş merge printr-o vale întunecoasă,

nu mă tem de niciun rău

căci Tu eşti cu Mine -

toiagul Tău şi bastonul Tău,

ele mă îndrumă.

 

(5) Pregăteşti pentru mine o masă

chiar în prezenţa duşmanilor mei.

Ungi cu untdelemn capul meu,

pocalul meu este îmbelşugat.

 

(6) Cu adevărat bunătatea şi îndurarea mă vor însoţi toate zilele vieţii mele,

şi voi locui în Casa Domnului meu până la sfârşitul zilelor.

 

Psalmul 23 are în mod evident trei strofe, în fiecare dintre ele autorul utilizând o altă metaforă. Prima strofă evocă trei beneficii de care se bucură credinciosul în contextul imaginii păstorului şi a turmei, după cum anunţă şi rezumă foarte concis chiar de la început (v. 1). David jubilează la gândul că Domnul împlineşte nevoile sale cele mai elementare de hrană şi apă (v. 2, 3a), de călăuzire (v. 3b) şi de protecţie (v. 4). Călăuzirea şi protecţia pot fi considerate foarte bine cele două feţe ale aceleiaşi monede, fapt care se constată şi din modul în care David finalizează v. 4 revenind la tema călăuzirii din versetul anterior. Pe scurt, calitatea de păstor a Domnului vizează două categorii majore care decurg din realitatea comuniunii Sale cu cel credincios.

Strofa a doua (v. 5) evocă beneficiile relaţiei cu Dumnezeu din perspectiva unei imagini diferite: cea a relaţiei dintre o gazdă şi musafirul său, faţă de care cel dintâi avea obligaţii specifice, iar cel din urmă era protejat chiar şi de duşmanii săi. Aici imaginea protecţia de duşmani şi asigurarea elementelor necesare traiului sunt îmbinate de o manieră nouă, originală. Aici, imaginea câştigă în caracterul său personal, fapt care lipsea în reprezentarea zoomorfică a credinciosului în metafora anterioară. Oricum psalmul elogiază caracterul lui Dumnezeu şi nu contribuţia omului, fapt pentru care cele două metafore sunt perfect coerente şi complementare.

În final, poetul salută în strofa a treia (v. 6) gândul perpetuării acestei relaţii cu convingerea pe care numai confirmarea Providenţei lui Dumnezeu din experienţa trecută o poate da. Din nou, două elemente, de data aceasta de natură teologică, însumează gândurile poetului: bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu. Este greu a le despărţi una de cealaltă şi poate şi mai greu a le defini ca elemente distincte. Ele ajung la originea tuturor experienţelor la care făcea aluzie poetul şi justifică teologic revărsarea nestăvilită de har din Dumnezeu. Bunătatea şi îndurarea sunt personificate aici ca şi cum l-ar însoţi pe credincios în căutarea Sa după Dumnezeu şi în închinarea de la Templu. Contextul acestei fericiri este dat de interdicţia de a se închina în orice loc înalt după modelul canaanenilor, în tandem cu obligaţia pelerinajului de trei ori pe an pentru închinarea la Templul de la Ierusalim. Bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu sunt considerate aici resursele care îl motivează pe credincios la o închinare autentică înaintea lui Dumnezeu. Drept urmare, perpetuarea fericirii de a avea comuniune cu Dumnezeu este considerată cea mai înaltă stare.

Noul Testament, mai ales apostolul Ioan (Ioan 10, 13-17), continuă a comenta Providenţa lui Dumnezeu din perspectiva metaforelor relaţiei oaie-păstor şi a relaţiei musafir-gazdă de o manieră substanţial mai dramatică şi mai plastică, atunci când păstorul-gazdă îşi sacrifică propria viaţă pentru binele oii-musafir. Siguranţa pe care ne-o dă gândul călăuzirii lui Dumnezeu, întemeiată pe dovezile oferite de experienţa anterioară, ne dau pacea pe care nu o poate întrece nimic din lumea aceasta. După cum ne invită un alt psalmist (Ps. 103:2) să nu uităm de binefacerile lui Dumnezeu faţă de noi şi să le lăsăm a ne înnaripa mulţumirea. Mai ales că prezenţa lui Dumnezeu nu se mai rezumă acum la un singur loc de pe pământ, ci este asigurată prin Duhul Sfânt tuturor credincioşilor. Putem fii siguri că Dumnezeu se va asigura ca până şi în mijlocul vâltorii să avem parte de odihna Sa. Poţi fi sigur de aceasta!

Învierea este o legendă sau o realitate pentru tine?

 

Există elemente fantastice în realitările Biblie despre înviere? Aşa predicau apostolii comunismului ştiinţific. După ce s-au retras ruşinaţi pentru o vreme, aceştia revin în forţă în viaţă publică a României. Pe cât de importantă este negarea învierii lui Isus pentru argumentul ateist, tot la fel de importantă este afirmarea învierii lui Isus pentru argumentul creştin. Aşa cum bine a observat apostolul Pavel, „dacă nu înviază morţii, atunci nici Cristos nu a înviat şi dacă n-a înviat Cristos, atunci credinţa voastră este zadarnică” (1 Cor. 15:16-17).

Cu prilejul comemorării învierii Domnului ISUS, doresc să medităm asupra învierii morţilor aşa cum este prezentată aceasta în Biblie. Ca să putem înţelege ce se petrece la înviere sunt necesare câteva elemente importante despre structura omului. Dumnezeu l-a creat pe om cu un trup material, aşa cum a procedat şi cu animalele. Spre deosebire de acestea, Dumnezeu a pus în om suflare de viaţă din Duhul Său. Astfel, trupul material însufleţit de Duhul lui Dumnezeu constituie „sufletul viu”. Partea materială permite omului raportarea la lumea fizică lui Dumnezeu. Partea spirituală, imaterială, permite omului să ia contact cu Dumnezeu şi cu lumea lui. Acesta este omul.

Moartea intervine, întrerupând legătura dintre trup şi duh. Din diverse motive, trupul poate ajunge să nu mai poată întreţine activitatea întregului. Boala, accidentele şi  îmbătrânirea slăbesc trupul şi-l aduc în situaţia de a nu mai putea susţine întregul. Tot la fel entitatea imaterială, duhul omului, poate ajunge să nu mai susţină activitatea trupului. Refuzul de a mai lupta cu lumea fizică este o decizie pe care o poate lua duhul şi care poate conduce la slăbirea trupului până la încetarea existenţei. Tot la fel duhul omului îi poate dicta trupului să reziste chiar şi în condiţii periculoase pentru viaţă. Dumnezeu intervine cel mai adesea, chemând duhul omului acasă, la Dumnezeu. De aceea, formula preferată de evreul credincios pentru a descrie moartea era „Doamne, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul Meu”, folosită şi de Domnul Isus când s-a sfârşit pe cruce, citând din psalmul 31.

Aceasta fiind situaţia, învierea presupune reîntoarcerea duhului în gazda trupului şi reunirea celor două entităţi într-un întreg armonios. Profetul Ilie a primit harul unei asemenea experienţe. Băiatul unei văduve feniciene din Sarepta, un sat din mărginimea Sidonului, murise pe când Ilie găzduia în familia lor.  Ilie a luat trupul băiatului şi l-a pus pe patul său şi s-a rugat Domnului, cerând refacerea unităţii dintre trup şi duh. Domnul a ascultat rugăciunea şi „sufletul copilului s-a întors în el şi a înviat” (1 Regi 17:22). Domnul Isus a fost chemat să vindece pe o tânără, fiica conducătorului sinagogii din Capernaum. Până când să ajungă Domnul la casa lui Iair, tânăra de 12 ani murise. Luca relatează că, la strigarea Domnului „Fetiţă, scoală-te!” „duhul ei s-a întors în ea, iar fata s-a sculat numaidecât” (Luca 8:55). Chiar şi apostolul Pavel a avut ocazia de a experimenta puterii învierii când Eutih a murit accidental căzând de la nivelul al treilea. Pavel l-a luat în braţe şi a zis: „Nu vă tulburaţi căci sufletul lui este în el” (F. ap. 20:10).

Pentru evrei era foarte clar că, dintre toate miracolele, învierea era cea mai extraordinară lucrare. Numai Dumnezeu cu suveranitatea Sa putea interveni restituind duhul pe care l-a luat de la un om. În plus, era nevoie de mijlocirea unui mare profet. Aşa se face că după ce şi-a văzut copilul viu, văduva din Sarepta a exclamat despre Ilie: „Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu şi cuvântul Domnului în gura ta este adevăr!” (1 Regi 17:24). Aceeaşi reacţie o vedem la mama din Sunem care şi-a văzut singurul copil, născut prin intervenţie divină, înviat de profetul Elisei. Biblia spune că mama „s-a aruncat la picioarele lui Elisei şi s-a închinat până la pământ” (2 Regi 4:37).

Călătorind prin Galileea, Domnul Isus a ajuns odată în Nain şi a întâlnit un cortegiu funerar: o văduvă îşi conducea la mormânt pe singurul fiu, unica nădejde care-i mai rămăsese femeii în viaţă. Domnul i-a înţeles întristarea şi l-a înviat pe tânăr. Reacţia mulţimii a fost specifică unui asemenea eveniment: „Toţi au fost cuprinşi de frică şi slăveau pe Dumnezeu zicând: <Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său>” (Luca 7:16). Tot la fel, după ce au asistat la învierea lui Lazăr din Betania, cel care fusese mort de patru zile şi fusese îngropat, „mulţi din evreii care veniseră la Maria, [...] au crezut în El” (Ioan 11:45). Vestea aceasta s-a răspândit astfel încât, la intrarea Domnului în Ierusalim, mulţimile erau entuziasmate de prognosticul că Isus putea fi Mesia, marele profet aşteptat (Ioan 12:17-18).

Pentru reputaţia fariseilor, care mijlociseră omorârea lui Isus cu braţul roman, nicio minune de-a Domnului nu a fost mai distructivă decât învierea Sa. De aceea când au fost informaţi de învierea lui Isus au intervenit mituind gărzile pentru a răspândi povestea că ucenicii Săi I-ar fi furat trupul (Mt. 28:11-15). Din păcate pentru ei şi pentru toţi necredincioşii, Biblia afirmă că ucenicii erau închişi în casă de frica iudeilor. În plus, Isus cel înviat s-a arătat la numeroşi oameni care au putut depune mărturie despre realitatea învierii. Curajul apostolilor de a predica despre Isus cel înviat numai aşa se poate explica. Conducătorii religioşi nu au fost mulţumiţi de popularizarea învierii lui Isus, motiv pentru care au încercat în repetate rânduri să-i oprească prin ameninţări, bătăi şi închisoare. Dacă Isus a înviat, atunci El trebuie să fi fost mai mult decât un profet care mijlocea la Dumnezeu învierea altora. El trebuie să fi fost Însuşi Dumnezeu.

Despre toate aceste învieri există documentele Bibliei, mult mai credibile decât ale altor scrieri antice. Setea de cunoaştere a multora dintre noi poate satisfăcută prin consultarea documentelor scrise. Din păcate, evenimentele îndepărtate nu ne sunt disponibile decât prin documente scrise şi prin artefacte. Trebuie să ne mulţumim cu acestea pentru că nu putem călători în timp. Pentru aceia care doresc mai mult, Dumnezeu ne oferă mai mult. Crezi că relatările Bibliei despre învieri sunt fabulaţii, legende chiar sau, mai rău, mituri. Cum ar fi dacă tu însuţi ai asista la o înviere? Cum ar fi dacă aceasta ar fi chiar învierea ta? Nu intenţionez să vă ofer o demonstraţie, ci să vă ajut să o descoperiţi singuri.

Biblia vorbeşte despre miracolul învierii şi atunci când trupul primeşte în mod supranatural abilitatea de a funcţiona în parametri anormali, împotriva firii lucrurilor. Exemplul clasic al Bibliei este Avraam şi Sara. La etatea la care se aflau ca şi cuplu steril era imposibil să mai aibă copii. Pavel pune diagnosticul pe situaţia în care ei se aflau în felul următor: „Avraam nu s-a uitat la trupul său care era la fel de bun ca şi mort – avea aproape o sută de ani – nici la moartea pântecelui Sarei” (Rom. 4:19). Puterea învierii s-a manifestat în cazul patriarhului Avraam şi a soţiei sale Sara prin faptul că abilitatea lor de procreaţie, de a da viaţă, a fost repusă în drepturi. Promisiunea făcută de Dumnezeu că vor avea un copil la o vârstă înaintată, le-a dat aripi „nu s-au îndoit de promisiunea lui Dumnezeu, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu deplin încredinţat că El ce făgăduieşte poate să şi împlinească” (Rom. 4:20-21).

Tu nu ai trecut niciodată prin experienţe care te-au condus în pragul morţii şi ai fost oprit înainte să îl treci dincolo? Viaţa pe care ai trăit-o de atunci încoace poate fi considerată o viaţă nouă, iar experienţa aceea poate fi considerată înviere. Tu nu ai trecut prin experienţe în care trupul tău a început să se manifeste împotriva abilităţilor sale? Ai fost vindecat de o boală incurabilă? Acestea sunt experienţe în care puterea învierii s-a manifestat în trupul tău. Dintre toţi oameni, tu eşti ultimul care ar trebui să spună că nu există înviere.

Biblia vorbeşte despre înviere şi atunci când un om îşi descoperă rostul în viaţă. NT vorbeşte despre un sclav pe nume Onisim care a fugit de la stăpânul său creştinul Filimon. Căutându-şi un rost în viaţă, Onisim a ajuns la Roma şi acolo l-a întâlnit apostolul Pavel, iar Onisim s-a convertit la creştinism. De drept sclavii fugiţi erau aspru pedepsiţi, uneori chiar cu moartea. În noua circumstanţă, Pavel îi scrie lui Filimon şi îi cere în numele prieteniei lor să-l ierte pe vinovatul Onisim şi să-l reprimească acasă. „Poate că el a fost despărţit de tine pentru o vreme, tocmai ca să-l ai pentru veşnicie” (Fil. 15).

Ai trecut prin experienţe în viaţă când dintr-o dată totul s-a schimbat, când ai descoperit un sens nou pentru a trăi? Ai putea numi acea experienţă înviere, pentru că de atunci încoace ai avut parte de o viaţă nouă. Ai avut parte de o călătorie deosebită, te-a marcat întâlnirea cu un om deosebit, te-a schimbat căsătoria?

Biblia descrie tot ca înviere şi situaţia în care omul renunţă la un mod de viaţă lipsit de Dumnezeu. Logica este simplă. Din moment ce toţi oamenii sunt creatura lui Dumnezeu, o viaţă lipsită de atingerea lui Dumnezeu, o viaţă trăită ca şi cum Dumnezeu nici nu ar exista, desconsiderând standardul dreptăţii şi sfinţeniei Lui este asemănătoare morţii. Întrucât relaţia dintre Dumnezeu şi om este inexistentă, Dumnezeu consideră pe un astfel de om mort. În plus, o viaţă trăită în păcat garantează omului doar condamnarea lui Dumnezeu în ziua judecăţii, adică înstrăinarea definitivă de Dumnezeu. Îmi permit un avertisment aici. Înstrăinarea definitivă va fi cu mult mai dureroasă decât înstrăinarea de Dumnezeu cu care te-ai obişnuit o viaţă întreagă. După judecata din urmă, cei condamnaţi vor avea convingerea că toate cele negate până atunci, inclusiv Dumnezeu, sunt reale şi despărţirea de Dumnezeu va fi experimentată ca un coşmar continuu.

Câtă vreme graniţele României au fost închise şi aveau impresia că ţara noastră oferă cele mai bune condiţii de viaţă din lume, românii trăiau ca nişte prizonieri care nu aveau habar că se află în temniţă. Când românii au început să afle că se poate trăi şi mai bine, că în alte ţări condiţiile de viaţă şi de muncă sunt mai bune, zidurile puşcăriei nu au mai fost suficient de înalte, iar gardienii insuficienţi pentru numărul crescând de oameni care doreau să evadeze. Acei români care au continuat să trăiască în România, au trăit de atunci înainte cu conştienţa asupririi şi a limitării libertăţii.

Spuneam că din punctul de vedere al lui Dumnezeu oamenii care trăiesc fără Dumnezeu sunt morţi. Faptele lor sunt considerate tot atâtea păcate, greşeli şi nelegiuiri. Stăpânul lor este opozantul cel mai înverşunat al lui Dumnezeu, Satana. Destinul unor astfel de oameni este condamnarea veşnică. Frumuseţea caracterului lui Dumnezeu constă tocmai în faptul că El ne-a căutat acolo unde eram şi ne-a înviat, ne-a dat puterea să ne ridicăm din moarte şi să trăim o viaţă nouă (Efeseni 2:1-7).

Apostolul Pavel ne învaţă că omul poate trăi în două feluri: acordând atenţie şi prioritate trupului şi dorinţelor sale (pofte) sau acordând atenţie şi prioritate spiritului şi dorinţelor  sale. Credinţa este cea care ne permite trecerea dintr-un mod de viaţă în altul. Când cineva crede în Isus, adică acceptă ajutorul lui Dumnezeu pentru restabilirea relaţiei cu Dumnezeu, credinciosul este declarat mort faţă de păcat prin asocierea sa cu moartea lui Isus. El nu mai are nicio datorie faţă de pofte şi primeşte puterea de a li se împotrivi. Apoi credinciosul este declarat viu faţă de Dumnezeu prin asocierea sa cu învierea lui Isus.

Aţi observat că am spus „credinciosul” nu „creştinul”, pentru a fi creştin a devenit de multă vreme o chestiune pur formală, de apartenenţă din oficiu de o comunitate creştină. Biblia spune, însă, că a fi ucenicul lui Isus înseamnă asumarea cu responsabilitate a relaţiei cu Dumnezeu, înseamnă o decizie personală şi perseverenţa de a continua până la capăt ceea ce ai început. Evident pentru o schimbare atât de radicală, după ce ai trăit în opoziţie cu Dumnezeu, după ce te-a interesat doar de tine însuţi, presupune o schimbare majoră. Domnul Isus vorbea despre această schimbare în termenii unei naşteri a doua oară, sau naşteri din nou.

Tot la fel de bine am putea vorbi despre această revoluţie a vieţii unui om, ca despre o înviere. Dintr-o dată prin lucrarea ascunsă a Duhului Sfânt omul devine convins de existenţa unui Dumnezeu pe care L-a negat o viaţă întreagă. Dintr-o dată printr-o schimbare a minţii omul acceptă dependenţa sa de Dumnezeu şi acceptă intervenţia lui Dumnezeu în viaţa sa. Aproape peste noapte fiara devine miel, beţivul ajunge să deteste băutura, dependentul de droguri şi nicotină devine om liber, omul stricat devine om de familie, hoţul devine om cinstit, cel nesupus devine om blând. Tu cum ai numi această schimbare radicală? Fanatism religios? Oamenii aceştia nu vor să facă moarte de om în numele religiei lor. Aceasta este înviere.

 (James Claviezel în The Passion of the Christ, regia Mel Gibson)

Atins de puterea transformatoare a lui Dumnezeu, credincioşii trebuie să facă ceea ce ne învaţă apostolul Pavel. „Socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos, Domnul nostru. Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre ca pe nişte unelte ale neprihănirii.” (Rom. 6:11-13)

Dacă te consideri creştin şi încă nu se vede schimbarea pe care le aduce puterea transformatoare a Duhului lui Dumnezeu printr-o experienţă ce generează energii noi în viaţa ta cunoscută ca naştere din nou sau înviere, atunci încă mai ai ocazia de a îndrepta lucrurile acestea. Faptul că încă eşti în viaţă, întreg la minte şi cu ocazia de a asculta Evanghelia, adică vestea trimisă de Dumnezeu pentru refacerea relaţiei dintre tine şi El, nu este la întâmplare. Duhul Domnului care a adus în fiinţă creaţia are puterea şi să pună sămânţa vieţii noi şi în tine.

Închei cu exemplul oferit de profetul Ezechiel. Dumnezeu i-a dat profetului Ezechiel o vedenie în care o vale plină de oase uscate a fost adusă la viaţă prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Eu cred că dacă Dumnezeu poate reabilita o naţiune şi, dintr-un popor aproape mort, să creeze un popor nou, poate să facă ceva şi din oasele uscate cu care te prezinţi tu înaintea lui Dumnezeu. Întrebarea nu este dacă El poate, ci dacă tu recunoşti că ai nevoie de El şi vrei să te laşi la dispoziţia Lui. Dacă puterea învierii va acţiona în viaţa ta ca să devină realitate pentru tine depinde de tine. Ascultă îndemnul Duhului şi, de data aceasta, lasă-te cucerit de Dumnezeu. Dacă respingi lucrarea lui Dumnezeu pentru tine, învierea va rămâne pentru tine şi pe mai departe o legendă.

Biblia spune că la sfârşitul istoriei ne mai aşteaptă o înviere, învierea generală, sau învierea morţilor. De modul în care ţi-ai administrat viaţa aceasta scurtă şi darurile lui Dumnezeu pentru tine, depinde continuarea vieţii de după învierea morţilor. Numai cine şi-a făcut timp să-l cunoască pe Dumnezeu, numai acela va continua să trăiască în prezenţa Lui. Pentru toţi ceilalţi nu există viitor. Dumnezeu a investit în tine ca să poţi trăi veşnic. Ce te împiedică să dai curs învierii? 

 

Psalm 99: His Grace Invites Us to Worship

Poetry is well known as an concise, hence dense, text that appeals mostly to one’s aesthetic values. When used propagandistically it can become naive and blunt as any eulogy tends to be when the person praised is still alive and is too mediocre for adulations. Poetry used for propaganda tends to be more transparent than any other poetic sub-genres because its main purpose is to make plain the author’s submissive position. Such a poetry cannot afford ambiguous language or too many figures of speech. After all, I am not aware of many well-educated dictators and one cannot risk loosing freedom for few unclear verses.
Public formal flattery represents the popular obeisance to a dictator’s avid need for submission. It may be a psychological reaction to the regime of terror a dictator usually imposes on his people, a way of lying to yourself that the person who demands for submission is indeed worthy of it, a way of discharging the painful question: ‘Do I need to pay obedience myself?’

It is known that God also preferred to present himself as a king who holds absolute power. Occasionally the term translated most times as ‘the Lord’ appears as ‘the Despot’ (Gen 15.2, 8; Jos 5.14; Jona 4.3; Jer 1.6 but most times in Daniel) a tradition that is picked up by the New Testament (Luke 2.29; Acts 4.24; 2 Tim 2.21; 2 Pet. 2.1; Judah 4; Rev 6.10). Is this Sovereign of ours such a terrible master after all? Is the one calling for our adulation such a worthless imagination? If that were the case, then indeed we are just some mindless pityful creatures unable to discern the truth from our own imaginations.

I remember somebody’s wavering question once put to me, ‘why is there so much about this Jesus? After all is not God we are meant to talk about?’ The answer is so obvious that it bites you: Jesus is God and his work reveals the highest depth of our God’s Sovereignty. It is a sacrificing Absolute Ruler. His standards are so perfect that none of His subjects can fulfill them. Instead of crushing them all, God fulfilled the demands of his law himself and graciously accepted those he has chosen to share his kingdom. This is a completely different image of a Despot, is it not?

I believe the authors of Psalms 93-100 are particularly interested in drawing God as a Despot and here in Psalm 99 we have few more pieces added to this grand puzzle. This poem is relatively easy to divide into three stanzas following the repeating formula ‘He is Holy’. Therefore, we can identify three stanzas: vv. 1-3, vv. 4-5 and vv. 6-9. Note how the author chose to close each stanza with an open invitation to worship (vv. 3, 5, 9). The language of this poem is rather descriptive, with the exception of the aformentioned verses and the beginning verse (v. 1).

Given the thematic prominence the term ‘holy’ has in this poem, Psalm 99 has to say something about God’s holiness. In theological terms, ‘transcendence’ is preferred to ‘holiness’. It means that God is completely different from any other creatures; he is utterly distinct dissimilar to whatever exists. The legitimate question it then, what makes his otherness? The author of Psalm 99 suggests three main answers referring to God’s dwelling, God’s decrees and God relationship with His prophets.

The first stanza unravels the complicated theme of God’s dwelling. Unlike other gods, the Lord sits enthroned between the cherubim in Zion. Of course, the author had in mind the Temple in Jerusalem, home of God on earth. His presence was signaled during the wilderness years by the angel in the pillar of fire/cloud that accompanied the people and rested on top of the Tent of the Covenant. Now, that presence was lost as soon they entered Canaan, even though the symbol of His presence in the middle of the elected nation remained behind. Apparently, even the liturgical formulae that the priests used to pronounce on departure and/or arrival of the camps were preserved (cf. Num. 10:35-36).

In people’s mind, God’s effective presence on his throne in Jerusalem was signaled by earthquakes and the invincibility of His army (remember Ps 89). We all recall the incident whereby, in order to change the battle augurs in their favour, the Israelites had brought the Ark of the Covenant in the camp, but the Philistenes succeded in taking it. God does not identify blindly with things, institutions, and his covenant with humans allows Him to use even unfavourable circumstances to discipline his people. This understanding was based on the theophanic descriptions of God. When revealed to protect His people, God appeared in fire, thunder and smoke (Ps 18.7-15; also Hab 3).

As we know it, God’s earthly throne represents only a feeble shadow of the heavenly reality. There his throne is indeed carried by cherubim and angels serve him. What makes this God so exquisitely different from other gods who had their home in larger temples in fancier cities and were protected by more terible creatures (sphynx, dragons, demons, winged-serpents or chimeras)? Last time God defended his reputation against other gods was during the reign of Hezekiah and his authority was challenged publicly by Rabshake (2 Kgs 18.32b-35). Upon admitting his total dependence on God, king Hezekiah succedded in securing God’s assistence. Therefore, the different lays in the fact that the Lord God of Israel is alive. People and even theologians do not mind talking about God’s qualities, but nothing hinders the stability of one’s assumptions more that a living God. Once you have a living God you have no peace of mind unless you push Him into some remote corners of this universe. This is not possible, though, because He is both absolute in all His attributes and very much alive. HE IS HOLY.

The second stanza speaks about God’s holiness in terms of His decrees. Unfortunately, there is not much room for justice in our perception of a despot. The two do not come along very well. True, there were some people whom today’s historians consider enlightened despots (such as Emperor Joseph II of Habsburg), but still perfect justice is far from our human achievements. Some people tried to describe Alexander the Great as such a Despot, but his life was too short to prove it, hence irrelevant for our argument.

According to Psalm 99, God’s justice is not proven by some future too much delayed final judgment on the wicked people and the restoration of harmony in a universe that suffers from injustice for millenia. On the contrary, the sense of justice that describes God’s sovereign rule is historically based. Verse 5 refers to God’s just dealing with Jacob. In Asaph’s Psalms, references to Jacob denoted the Northern Kingdom. Here, it seems more likely that Jacob refers to the patriarch of old. Jacob’s destiny epitomizes indeed the history of ancient Israel. His story evolves from obscurity to a highly respected status, from disownment to ownership. God promised to him descendents, wealth, fame, and land and he received them all. God’s justice is perfect because He is the maker of the law and he upholds his standard. He is so different than all other gods because in His majesty, His absolute power does not compromise with His will to fulfill His promises. HE IS HOLY.

Thirdly, the unparalleled character of God is reflected in His relationship with His prophets. No doubt, God’s revelation through priests and prophets was extraordinary, but here God answering them had a strong impression on the poet. Although the first reference seems to imply that answering has to do with the conversation between prophets and God. The second utterance (v. 8) offers some insights into its interpretation. Surprinsingly, the verse connects answering with forgiveness and the punishment of misdeeds, a connection common in the context of the interceeding narratives.

Both Moses and Samuel were involved in situations where God expected them to exercise their responsability as mediators coherently connected to their status as prophets. It appears that both of them were instrumental for helping Israel to avoid a great disaster and stay alive after God reached a decision to uproot Israel. What is the relevance of these references to God’s holiness? The tone of verse 8 seems to be one of gratitude, the poet admitting that Israel deserved the punishment God has waved from His nation. Waving a rightfully deserved punishment bespeaks of authority and grace. Forgiveness involves an exercise of both authority and grace, and for that reason forgiveness is a quality of kings (Prov 16.15; Ps 130.3-4). GOD IS HOLY, indeed!

One more thing should be noticed, though. The exaltation the poet calls upon his people to bring has a clear object and a certain place for its practice: God has to be exalted in his temple, ‘his footstool’, and ‘at his holy mountain’. This is not a call for institutionalization but for integrating worship with a communitarian life. Therefore, although I agree with the theoretical idea that God would have sent his son even if it were only a sinner in this world, I strongly believe that he would not have done it having not had the certainty that there were a community of believers to be integrated in. God has chosen a people not an individual. His Majesty can indeed be approached with ‘Your Grace’.

We are called into His holiness as believers to join the great chorus of people who know that they have a holy God: alive, true to His word, and forgiving. Where else can one find better the reality of His holiness than in Jesus? Him, who was ressurected to impart to every believer the promise of the Holy Spirit and the blessings of the new life, including forgiveness from all sins. “It is because of him that you are in Christ Jesus, who has become for us wisdom of God — that is, our righteousness, holiness and redemption.” (1 Cor 1.30)

Psalmul 6: Sentimente amestecate, dar credinţă fermă

1 Pentru dirijor. De cântat cu instrumente cu coarde, în şeminit. Un psalm al lui David.

Doamne, nu mă mustra în mânia Ta
şi nu mă disciplina în furia Ta!
2 Îndură-te de mine, Doamne, căci sunt slab!
Vindecă-mă, Doamne, căci fiinţa-mi este îngrozită!
3 Sufletul mi-e îngrozit de tot,
iar Tu, Doamne, până când întârzii?

4 Întoarce-Te, Doamne, eliberează-mi sufletul,
mântuieşte-mă din pricina îndurării Tale,
5 căci morţii nu Te mai pomenesc
şi în Locuinţa Morţilor cine Te mai laudă?

6 Sunt sleit de atâtea suspine!
În fiecare noapte îmi scald patul
şi-mi inund aşternutul cu lacrimi.
7 Mi s-au prăpădit ochii de atâta întristare,
mi-a slăbit vederea din pricina tuturor vrăjmaşilor mei!

8 Depărtaţi-vă de la mine, voi, toţi cei ce săvârşiţi răul,
căci Domnul a auzit glasul bocetului meu!
9 Domnul a auzit ruga mea,
Domnul mi-a primit rugăciunea!
10 Toţi duşmanii mei vor fi făcuţi de ruşine şi nespus de îngroziţi;
vor da înapoi şi vor fi acoperiţi de ruşine într-o clipă.

(NTR, 2007)

Această rugăciune a lui David are un iz de disperare. Din ultima strofă (împărţirea pe strofe ne aparţine) răzbate faptul că necazul lui David ar fi datorat duşmanilor săi, a căror contribuţie este resimţită de David ca o mustrare divină. Presiunea este atât de mare asupra sa încât se simte în pragul morţii. După anii de glorie petrecuţi la curtea lui Saul, întâi ca scutier apoi ca şi căpitan cu o popularitate mereu crescândă şi ginere al regelui, perioada de persecutat politic şi de refugiat fără locuinţă stabilă trebuie să fi fost o mare schimbare. După ce ai avut hrana asigurată la masa regelui, să trebuiască să te mulţumeşti să mănânci în condiţii de encampament militar doar ceea ce reuşeşti să vânezi, trebuie să fi fost o tranziţie dureroasă.

Nu este clar care anume moment din istoria lui David ar putea descrie cel mai bine încărcătura emoţională cu note atât de pesimiste precum cele din strofa a doua. Aici găsim şi un îndemn indirect la o viaţă de închinător autentic al lui Dumnezeu, derivată din convingerea evreului că duhul omului ajuns în Locuinţa Morţilor nu mai are parte de activitate la fel de intensă ca pe pământ. Oricum, şi dincolo de mormânt duhul continuă să trăiască pentru că este o entitate spirituală generată din Dumnezeu. Prin urmare, el nu moare. Duhul îşi continuă activitatea atât cât îi permite noua situaţie, în lipsa trupului. Cu siguranţă el poate gândi şi îşi poate evalua situaţia aşa cum este ea în relaţie cu Dumnezeul în care a crezut sau pe care l-a negat. Lipsit de gură fiind, David considera că activitatea de laudă la adresa lui Dumnezeu nu mai este posibilă. Aceasta este o exagerare pentru că şi omul VT credea că duhurile pot comunica între ele, uneori chiar şi cu lumea terestră. Poetul sugerează aici că ar fi de mai mult folos lui Dumnezeu ca om viu, decât ca mort.

Poetul experimentează o suferinţă acută deoarece nu reuşeşte să înţeleagă patosul cu care duşmanii săi îi doresc răul. David este consumat de întristare. Eroul viteaz în luptă era un om care plângea pe genunchi. Când alţi oameni dormeau liniştiţi sau cu gândul la crizele prin care treceau, David nu-şi dădea aţipire pleoapelor sale, deoarece tânjea după eliberare. Există unii care îşi plâng de milă, uneori chiar şi atunci când alţii, nu ei, trec prin necazuri, doar gândindu-se cum ar fi fost să fie ei în conjunctura respectivă. Patetic, nu? David nu-şi plânge de milă. David este torturat cu picătura chinezească, un pic de persecuţia astăzi, alta mâine, şi caută să priceapă cauza şi folosul suferinţei sale. Ce om, fie el credincios sau necredincios, nu ar dori să ştie că suferinţa sa are un rost? A persista într-o asemenea întrebare, însă, mai ales dacă Dumnezeu întârzie cu răspunsul, poate fi foarte periculos. Credinciosul trebuie să ştie mai bine decât atât. El are credinţa că Dumnezeu nu greşeşte, că El ştie şi că Lui îi pasă de ai Săi. De aceea, credinciosul munceşte şi aşteaptă în tăcere eliberarea sa.

Aşa face şi David, care, în ciuda evidenţelor, declară încrederea Sa în Dumnezeul eliberator. El are convingerea că Dumnezeu i-a auzit rugăciunea şi că decretul de eliberare a şi fost emis. Mai lipseşte doar împlinirea decretului, dar David nu cunoaşte data în care acesta va fi pus în aplicare. Dacă le considerăm în raport cu starea demoralizată a poetului descrisă în strofa a treia, cuvintele din ultimul distih sunt de-a dreptul dezarmante. Parcă duşmanii au încetat să mai existe.

Psalmul 6 este un model de sinceritate şi transparenţă în rugăciune. Sentimentele nu pot fi negate, oricât de mult ar contrazice ele credinţa noastră, dar ele trebuie mărturisite şi răscumpărate prin credinţă. „Doamne,” spunea David, „eu sunt întristat pentru suferinţa de care îmi faci parte, dar eu cred că Tu nu ţi-ai încheiat lucrul cu mine. Sunt convins că mi-ai ascultat rugăciunea şi va sosi şi vremea eliberării. Îţi mulţumesc că m-ai găsit vrednic să trec pe aici ca să pot lăuda biruinţa Ta asupra duşmanilor mei”. Ia-ţi şi tu sentimentele şi du-i-le lui Dumnezeu, nu oamenilor. Stai de vorbă cu Dumnezeu până când El îţi va vorbi. Caută în Scriptură răspunsurile Sale şi în mintea instruită de Cuvânt şi luminată de Duhul. Apoi, prin credinţă, afirmă încrederea ta în Dumnezeu şi mergi mai departe cu El. O biruinţă ca aceasta merită a fi cântată pentru încurajarea altora.

Daniel 6: Credincioşie în adevărata închinare

Daniel in the Lion’s Den (Siluetă de Lois Cordelia, 2001)

Naraţiunea din capitolul 6 adaugă credincioşia în adevărata închinare la lista deprinderilor necesare pentru supravieţuirea credinciosului într-un mediu ostil. Contextul aduce din nou în atenţia noastră problema relaţiei dintre stat şi Biserică. „Biserica întâilor născuţi”, despre care vorbea apostolul în Evrei 12:23, include chiar şi pe evreii Vechiului Testament care au rămas credincioşi lui Dumnezeu. Credinţa exemplară a lui Daniel o vedem validată de această dată în proba cea mai dificilă a vieţii sale, după modelul crizei din valea Dura, când a fost rândul camarazilor lui Daniel să demonstreze credinţa lor în Dumnezeu. Totuşi, dacă atunci ei s-au împotrivit unei aspre şi ridicole porunci abţinându-se de la a face un lucru, de această dată Daniel calcă porunca împăratului săvârşind opusul. Reversul pare a fi mai dificil, deoarece nu solicită doar îndrăzneala afişată curajos în public ci decizia interioară de a continua un obicei privat.

Unii vor putea observa că este mai greu să stai în picioare când toţi ceilalţi se închină. Când am discutat despre perseverenţa celor trei tineri, am evidenţiat şi obstacolele care stau în calea perseverării (mulţimea, inamicii, superiorii direcţi, nivelul scăzut al vieţii de credinţă, ameninţarea cu pedepse corporale). Acest curaj, însă, poate fi interpretat şi ca o reacţie naţionalistă, ca o exprimare antagonică la robia nedreaptă cu mereu alte reglementări. A rămâne fidel lui Dumnezeu chiar şi în ascuns preţuieşte mai mult. Bineînţeles nu vorbim aici despre o duplicitate perversă, care caută faţa lui Dumnezeu în subteran, iar în exterior acceptă standardele lumii fără discriminare. Vorbim aici despre o credinţă care este caracterizată până în adâncurile ei de loialitate faţă de Dumnezeu, vorbim despre un om care atunci când este singur, nevăzut de nimeni, îşi găseşte plăcerea în lucrurile plăcute lui Dumnezeu. Cum să facem să avem şi noi o astfel de credinţă? Aceasta este întrebarea la care vrem să dăm răspuns astăzi.

Ce trebuie să facem ca să avem o credinţă statornică chiar şi când nu ne vede nimeni?
Credinciosul nu poate fi în exterior mai mult decât viaţa lui interioară cu Dumnezeu. La intersecţia dintre ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede poposim întotdeauna când vrem să ştim cât valorează o persoană. Cu cât ştim mai mult din ceea ce nu se vede cu atât avem şanse mai mari ca interpretarea noastră asupra exteriorului să fie mai corectă şi în conformitate cu realitatea.

1. Să facem viaţa noastră publică ireproşabilă
Chiar dacă aceasta este doar o cauză a vieţii interioare şi a convingerilor care o marchează, ea reprezintă primul aspect sesizabil din exterior. Spre surprinderea noastră, lipsa de vulnerabilitate nu place, de aceea oamenii complotează împotriva celor fără reproş. Forţele întunericului se coalizează repede, se fac planuri şi se iau decizii. Ap. Petru ne spune că păgânii nu agreează pe cei ce trăiesc altfel decât ei, adică în curăţie, dar nu numai că se miră, ci îi şi batjocoresc (1 Pet. 4:3-5). Totuşi, batjocura este un semn de imaturitate, de slăbiciune, care înlocuieşte lipsa argumentelor. Găsim suficientă batjocură în discuţiile noastre, mai ales cele mediate de maşini de calcul.

Duşmanii lui Daniel nu erau deloc puţini la număr. Reacţia lor la proiectul împăratului de a acorda lui Daniel puterea supremă în administraţie, demonstrează chiar mai mult decât batjocura, o răutate diabolică ce se bucură de eşecul şi de căderea celuilalt. Chiar dacă Daniel avea rangul cel mai mare printre ei, marii dregători îl înjosesc adresându-se împăratului cu privire la Daniel, cu cuvintele: „unul dintre prinşii de război ai lui Iuda”. Lipsa lor de consideraţie se manifestă şi prin aceea că dau buzna. Singurul lor mod de a se deplasa este în haită.

Prin urmare, după Daniel 6, oamenii răi îi vânează pe cei buni, urzesc comploturi în taină, se organizează în haite, sunt batjocoritori la adresa autorităţii, manifestă duritate în relaţiile cu semenii. Caută de vezi dacă te afli printre aceştia şi scapă prinsorii celui rău.

2. Să închinăm lui Dumnezeu viaţă noastră privată
Lui Daniel cu siguranţă îi erau cunoscute profeţiile lui Isaia, Ieremia, Ezechiel. Dumnezeu nu lipsise de mărturie poporul din exil. Un simţ al restabilirii dreptăţii, al restaurării poporului lui Dumnezeu exista şi la Daniel. De aceea, chiar dacă Ierusalimul era distrus, Daniel se ruga cu faţa spre Ierusalim, arătând încrederea sa că Dumnezeu va rezidi sfânta Cetate. Pasiunea lui Daniel viza poporul său atât de oprimat şi batjocorit, scârbit de păgânismul babilonian şi medo-persan. Rugăciunea de trei ori pe zi era o rânduiala a diasporei menită să înlocuiască lipsa jertfelor de la Templu, practică ce se va păstra mult timp după aceea. Rugăciunea de trei ori pe zi reprezenta nivelul maxim de spiritualitate al evreilor din diaspora, aşa cum fusese şi pelerinajul de trei ori pe an, pe vremea când încă mai era un Templu la Ierusalim.

Confruntarea directă cu oponenţii nu a întârziat să apară. Ei dau buzna şi îl surprind pe Daniel rugându-se lui Dumnezeu. Fie au fost ei foarte abili, fie Daniel a fost foarte deschis, neîncercând să-şi ascundă obiceiul.

Este memorabilă expresia Domnului Isus: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” A păstra distincţia între Cezar şi Dumnezeu nu totdeauna este uşor. Isus vorbea atunci despre impozitul care i se cuvenea Cezarului ca singurul suzeran de drept şi despre închinarea care i se cuvinea lui Dumnezeu ca singurul Dumnezeu adevărat. Uneori Cezarul poate cere mai mult decât i se cuvine. Un Cezar preocupat de închinarea exclusivistă a supuşilor săi, se ridică la rangul de Dumnezeu. Tot la fel o divinitate preocupată de dărnicia supuşilor săi mai mult decât orice, se injoseşte.

Lucrul cel mai bun de făcut în astfel de confruntări este rugăciunea. Acolo se distilează valorile. David se afla într-o situaţie disperată, când vedea ridicându-se inamici dintre cei apropiaţi lui, dintre fiii lui chiar. Atunci îşi varsă inima înaintea Domnului, şi îşi mărturiseşte dependenţa de Dumnezeu şi încrederea că Dumnezeu va aduce alinare suferinţei sale. Vezi Psalmul 55.

3. Să ne încredinţăm lui Dumnezeu ca judecător al nostru
Probele erau strânse împotriva lui Daniel, inamicii lui erau siguri de acum de victorie; era doar o problemă de timp până când Daniel avea să fie definitiv îndepărtat. Singurul lui avocat, care nu s-a sfiit să caute a-l scăpa, a fost însuşi împăratul. El a descoperit cu stupoare cum a fost de uşor manipulat de interesele meschine ale celorlalţi dregători. Răgazul pe care şi l-a luat pînă seara pentru a descoperi o breşă în legea pe care o promulgase cu mâna lui, nu a avut decât efectul de a întârzia o sentinţă deja cunoscută. Este curios faptul că Daniel nu a căutat să întreprindă nimic. Poate că se vedea la sfîrşitul unei vieţi onorabile, poate că era prea obosit de luptele de culisă, şi de mult îşi dorea pensionarea. Împăratul şi-a luat rămas bun de la Daniel cu cuvintele: Eu nu pot să te ajut, dar, dacă Dumnezeul pe care Îl slujeşti poate, atunci El trebuie să intervină. Darius era convins că Daniel era doar victima complotului pus la cale de inamicii lui şi nu un vinovat. De acelaşi lucru era convins şi Daniel, dar în cazul lui trebuia trecută proba nevinovăţiei.

Aşa stau lucrurile în multe popoare primitive care, pentru demonstrarea nevinovăţiei, pot trece pe acuzat prin testări severe precum aruncarea în apă, mersul pe jar, părăsirea în junglă noaptea etc. Dacă inculpatul este găsit viu după încercare, el este declarat nevinovat. Cu alte cuvinte se acordă zeilor dreptul de a judeca pe vinovat. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul lui Daniel. El este declarat nevinovat pe baza faptului că leii nu s-au atins de el. Daniel însuşi dă această interpretare spunând că Dumnezeu, prin îngerul Său, a oprit leii. Daniel acceptă acest lucru ca pe un drept divin şi nu se plânge. Foarte posibil ca el să nu fi avut atâtea posibilităţi de contestare a unui verdict ca şi noi astăzi: Curtea de Apel, Tribunalul de la Haga, Organizaţia pentru Drepturile Omului etc.

Chiar şi ap. Pavel asociază aceste concepte în epistola sa către Romani. Răzbunarea, supunerea faţă de stăpânire şi moralitatea sunt prezentate unul în continuarea celuilalt, în capitolele 12 şi 13 din epistolă. Merită o recitire pentru împrospătarea memoriei cu argumentul de acolo. Discuţia de astăzi poate sună familiar celor care au studiat de curând epistolele lui Petru. În 1 Pet. 4:12-19, apostolul oferă cîteva sugestii cu privire la trecerea prin necazurile de care aveau parte creştinii cărora le scria.

În concluzie, să ne facem datoria de cetăţeni, să veghem la relaţia noastră cu Dumnezeu şi să-i acordăm lui dreptul de a evalua oameni, fapte şi relaţii. Atunci credinţa noastră va avea culoarea cerului.

O bună prelucrare devoţională a credincioşiei practicată în ascuns ca şi în public poate fi găsită în cartea Who you are when no one’s looking a lui Bill Hybels, care va fi publicată în curând de editura Casa cărţii din Oradea sub titlul Cine eşti când nu te vede nimeni.

Daniel 5: Identitate şi destin

În capitolul 5 din Daniel, contextul istoric este oferit de contextul asediului marelui Babilon de către persani, ocazie cu care noul împărat babilonian, Belşaţar, un epigon al marelui imperiu construit de Nebucadneţar, se delectează în orgiile din noaptea căderii marii cetăţi. Idolatria sa atinge limita toleranţei lui Dumnezeu când aduce pentru distracţia invitaţilor săi vasele sfinte din Templul de la Ierusalim, o practică obişnuită în contextul antic.

Atunci a aparut o bucată de mână înscriind pe temelia zidului cel mai bine luminat, trei cuvinte de neînţeles. Reacţia împăratului a fost tulburătoare: împăratul a îngălbenit … (v.6), împăratul a strigat în gura mare… Belşaţar s-a înspăimântat foarte tare, a îngălbenit (v.9). Disperat, împăratul şi-a chemat specialiştii în arta descifrărilor şi interpretărilor, dar nici unul dintre ei nu reuşeşte să înţeleagă mesajul deşi acesta părea a fi fost scris în arameică.

Împărăteasa-mamă vine cu sugestia de a fi consultat Daniel, interpretul care s-a validat în repetate rânduri sub domnia lui Neducadneţar. La ordinul său, Daniel este adus în sala de banchet. De acum un om în vârstă, Daniel trebuie să fi fost profund deranjat de dezmăţul observat acolo. Împăratul cel beat şi tulburat încearcă să lege două cuvinte mai ceremonioase ca să-l impresioneze pe Daniel. Înainte de a-şi prezenta dorinţa şi porunca pentru Daniel, împăratul arată că îi cunoaşte identitatea lui Daniel (cine a fost – un exilat iudeu, şi ce a făcut – ajungând căpetenia a magilor babilonieni). Dezlegarea misterului urma să fie recompensată de ridicarea la cinstea cea mai înaltă la care putea spera şi accede cineva în imperiul lui Belşaţar.

Răspunsul lui Daniel este construit pe acelaşi tipar, mesajul fiind precedat de cunoştinţa identităţii interlocutorului. Din păcate pentru Belşaţar nu se puteau spune multe lucruri bune despre el. Daniel scoate în evidenţă faptul că era doar un epigon şi că se evidenţiase doar prin idolatria sa. Spre deosebire de înaintaşul său Nebucadneţar, Belşaţar nu mai primeşte şansa îndreptării.

Mene, mene, teqel ufarsin sunt cele trei cuvinte arameice ale mesajului. Ele redau literal trei unităţi de măsură folosite pentru măsurarea greutăţii, în special a metalelor preţioase: mina (50 şekeli), şekelul, şi o jumătate de mină. Pentru interpretarea scrierii Daniel recurge la un joc de cuvinte, realizat cu ajutorul verbelor din care au derivat aceste substantive: menah (a numărat), teqal (a cântărit) şi peras (a împărţit în două). Ultimul cuvânt are conjuncţia „şi” de unde prezenţa lui „u” şi modificarea consoanei p în f. În plus peres poate reprezenta un al doilea joc de cuvinte dacă este luat în considerare numele perşilor adică „paras.” Mesajul de Dumnezeu construieşte pe cunoaşterea identităţii lui Belşaţar de o manieră completă de către Dumnezeu, cunoştinţă pe care se bazează mesajul de judecată administrat lui: împăratul este deposedat de împărăţia lui.

De fapt, căderea Babilonului a fost profeţită de Isaia, cu mult timp înainte. În Isaia 21:1-10 sunt prezentate circumstanţele căderii Babilonului, iar în cap. 47 se spune despre căderea intempestivă a cetăţii şi pierderea împăratului cu acelaşi prilej.

Urmând modelul judecăţii lui Dumnezeu faţă de Belşaţar, omul este dator să realizeze adevărata sa identitate. Omul postadamic este doar un epigon al lui Adam, care şi-a pierdut simţirea sfinţeniei şi părtăşia cu Dumnezeu. În ciuda faptului că este creatura lui Dumnezeu binecuvântat cu responsabilitatea administrării Pământului, omul nu valorează nici pe departe cât să atragă atenţia lui Dumnezeu (Psalm 8). În aceste condiţii există un singur deznodământ sigur: moartea, adică despărţirea eternă de Dumnezeu. În locul unde se află, însă, omul este întâlnit de Dumnezeu, reabilitat prin Duhul Sfânt şi transformat după modelul omului desăvârşit Isus Cristos, noul Adam, după cum spune apostolul Pavel. În noua conjunctură, credinciosul are ocazia de a gusta libertatea trăirii primilor oameni şi părtăşia cu Dumnezeu. Este o nouă eră. Dar chiar şi credincioşilor, Dumnezeu apare cu mesaje care au menirea de a-l îndrepta pe cale şi de a-l motiva. Dacă privim la scrisorile adresate bisericilor din Asia Mica (Apocalipsa cap. 2-3), constatăm că tiparul este acelaşi: (1) ştiu cine eşti, (2) ştiu faptele tale, (3) am un mesaj pentru tine. Identitatea noastră este de acum înnoită şi onorantă pentru că este dăruită de Dumnezeu. Ceea ce contează este ceea ce facem cu ea. Mesajul lui Dumnezeu pentru noi este condiţionat de ceea ce facem cu identitatea noastră.