Category Archives: Meditaţii

Prelucrări devoţionale ale unor texte din Vechiul Testament

Pastorală de Anul Nou 2014

Confuzii cu consecințe nedorite (Isaia 9:8-10:34)

 Introducere

Isaia vorbește despre venirea lui Mesia în contextul unui Israel care a făcut mai multe confuzii cu privire la relația sa cu Dumnezeu și mandatul său de popor al lui Dumnezeu. Neamurile folosite de Dumnezeu pentru sancționarea poporului Său s-au făcut vinovate de alte confuzii. La sfârșit de an aș dori să vorbim despre confuziile acestea cu speranța că noi vom avea înțelepciunea să învățăm din greșelile înaintașilor noștri.

Textul nostru este împărțit prin folosirea unui refren „Cu toate acestea, mânia Lui nu s-a potolit, iar mâna Sa este încă întinsă” și prin introduceri specifice oracolelor profetice: „Vai” și „În ziua aceea”. Mesajul este expediat de Dumnezeu prin intermediul profetului Isaia către poporul său (9:8). Textul este citat din versiunea Noua Traducere în Limba Română, 2007.

8 Stăpânul a trimis un mesaj împotriva lui Iacov;
    acesta va cădea peste Israel;
tot poporul –
    Efraim şi locuitorii Samariei – va şti,
toţi cei care, cu mândrie
    şi aroganţă în inimă, zic:
10 «Au căzut cărămizile,
    dar noi vom zidi cu pietre cioplite!
Sicomorii au fost tăiaţi,
    dar noi îi vom înlocui cu cedri!»
11 De aceea, Domnul i-a ridicat împotriva lor pe vrăjmaşii lui Reţin,
    i-a stârnit pe duşmanii lor:
12 arameii la răsărit şi filistenii la apus;
    cu o gură larg deschisă ei l-au mâncat pe Israel!

Cu toate acestea, mânia Lui nu s-a potolit,
    iar mâna Sa este încă întinsă.

1. Este grav să confunzi cercetarea lui Dumnezeu cu ghinionul sau întâmplarea (9:9-12). Dumnezeu a intervenit disciplinind pe Israel, dar israeliții au interpretat evenimentul ca pe o lipsă de pregătire din partea lor. Israeliții credeau că niște fortificații mai bune, armate mai bine dotate și aprovizionate îi vor proteja mai bine pe viitor, fără să vadă mâna lui Dumnezeu care era la lucru în spatele invadatorilor. Dumnezeu pune diagnosticul de „mândrie” asupra situației respective. Mândria i-a împiedicat să recunoască eșecul în relația lor cu Dumnezeu și au promis să se pregătească mai bine, să consolideze, să statornicească mai bine moștenirea. De aceea în locul hăituielilor de la frontieră cu filistenii și arameii, Dumnezeu va aduce o invazie pe scară largă din partea celei mai bine pregătite și mai înfricoșătoare armate a Antichității: asirienii.

Cu toții am învățat istorie la școală și unii și-au păstrat obiceiul de a citi cărți de istorie până astăzi. Din păcate manualele vorbesc despre factori economici, sociali și politici care au condiționat evenimentele istorice. Când citim Cronicile însă, autorul avea convingeri metafizice care Îl includeau pe Dumnezeu, motiv pentru care Dumnezeu este văzut ca cel care condiționează istoria.

Putem să ne ascundem în spatele exemplului lui Iov și să ne eschivăm de la orice critică. Dumnezeu este cel care aduce peste noi și binele și răul și El cu siguranță știe cauza acestora. De cele mai multe ori și noi o știm, dar ne este teamă să o exprimăm ca nu cumva să ni se șifoneze imaginea, stima de sine sau alte chestii inventate de psihologi. Să nu uităm că Dumnezeu poate să cerceteze poporul său și să aducă binele, așa cum poate să aducă și nenorocirea. Același Dumnezeu care a adus foametea în Canaan pe vremea patriarhilor, a dat și belșug și rod însutit (Gen. 26:1, 12). Același Dumnezeu care a adus foametea în Betleem, a adus și belșugul de pâine (Rut 1). Iov este exemplar când îi răspunde soției: „Primim de la Dumnezeu binele și să nu primim și răul?” (2:10)

13 Dar poporul nu s-a întors la Cel Ce îl lovea,

    nu L-a căutat pe Domnul Oştirilor.
14 Aşa că Domnul va tăia din Israel capul şi coada,
    ramura de palmier şi trestia, într-o singură zi.
15 Bătrânii şi demnitarii sunt capul,
    iar profeţii care învaţă minciuni sunt coada.
16 Cei ce conduc acest popor îl duc în rătăcire,
    iar cei ce sunt conduşi de ei sunt pierduţi[d].
17 De aceea Stăpânul nu se va mai bucura de tinerii lor,
    nici nu va mai avea milă de orfanii şi de văduvele lor,
pentru că toţi sunt lipsiţi de evlavie şi ticăloşi,
    toţi spun vorbe de nimic.

Cu toate acestea, mânia Lui nu s-a potolit,
    iar mâna Sa este încă întinsă.

2. Este grav să confunzi învățătura pe care trebuie să o dai în Numele Domnului cu frământările / preocupările proprii (9:13-17). Sunt scoase în evidență trei categorii dintre clasele conducătoare ale poporului: prezbiterul, dregătorul și profetul. Toate acestea dețineau funcții de referință în popor și trebuiau să ofere standardul Legii lui Dumnezeu poporului. Prezbiterul și dregătorul sunt lideri civili, iar profetul este vocea autorizată a lui Dumnezeu printre oameni. Regii lui Israel au preluat obiceiul monarhilor păgâni să angajeze profeți la curte pentru necesarul de expertiză în domeniul călăuzirii. De dragul confortului oferit de această slujbă, profeții își calibrau discursul după cerințele regelui. Profetul Mica îi condamnă pentru modul discriminator în care își alegeau mesajele (Mica 3:5).

Pe vremea lui Ieremia, deși o parte a populației a fost deportată și o parte a odoarelor de la Templu luate, încă mai existau naționaliști care sperau în recuperarea națiunii. Suflul acesta naționalist era susținut de profeți care promiteau recuperarea națiunii și chiar a odoarelor de la Templu în scurt timp. Ieremia 28-29 le dă numele a trei dintre ei: Hanania, Ahab și Zedechia. Ei au fost îndepărtați de o manieră supranaturală pentru ca israeliții să realizeze erezia lor. Indiferent care au fost motivele lor, prezbiterii, dregătorii și profeții și-au pierdut creditul înaintea lui Dumnezeu pentru că și-au contrazis vocația de persoane de referință și au folosit minciuna pentru a-și păstra funcțiile. Situația se datorează iresponsabilității cu care își tratau oficiul.

Predicatorii sunt tentați să își aleagă bine cuvintele și să spună ceea ce le oferă cei mai mulți suporteri, adică să spună poporului ceea ce așteaptă. Este exact ce se petrece în politică, acolo unde doctrina de partid și convingerile proprii sunt subordonate intereselor pentru a fi ales.

18 Da! Răutatea arde ca un foc,

    arde mărăcinii şi spinii,
aprinde desişul pădurii
    din care se înalţă un stâlp de fum!
19 Ţara este arsă de furia Domnului Oştirilor,
    iar poporul este ca ceva de pus pe foc.
        Nimeni nu-şi cruţă fratele.
20 Unul jefuieşte din dreapta şi rămâne flămând;
    mănâncă din stânga şi nu se satură;
        fiecare mănâncă din carnea rudeniei sale[e].
21 Manase mănâncă pe Efraim, şi Efraim pe Manase,
    iar împreună mănâncă pe Iuda.

Cu toate acestea, mânia Lui nu s-a potolit,
    iar mâna Sa este încă întinsă. 

 3. Este grav să îi confunzi pe frați cu dușmanii (9:18-21). Societatea israelită este descrisă ca o pădure fumegândă, unde spinii au aprins pădurea, adică cei mai de jos reprezentanți ai societății au instigat la violență și conflicte sociale. Ce poate fi mai grav decât ca bandiții și oamenii cu caracter josnic să conducă o țară. Însă ceea ce se jefuiește se consumă pe lux. Situația mai este descrisă ca un act de canibalism, care va conduce practic la anihilarea poporului. În vremea lui Isaia, imperiul lui David și Solomon ajunsese împărțit în două regate mai mici și fără influență politică în regiune. Israel și Iuda s-au aflat în conflict deschis mai puțin în perioada dinastiei lui Omri. În plus cetățenii fiecărui regat se afla într-o cursă pentru propriile interese, chiar și cu prețul dreptății și a binelui general. Pentru că l-au părăsit, Dumnezeu i-a lăsat să își ducă îndeplinire toate planurile lor nelegiuite.

S-a întâmplat cum descria David situația zilelor sale, când unii au ajuns să conteste existența lui Dumnezeu și ceea ce s-a întâmplat în consecință a fost ca Dumnezeu să îi lase pe acești neînțelepți rătăciți, niște netrebnici, să săvârșească fărădelegea și „să mănânce poporul ca pe pâine” (Ps. 14), sau cum zice românul să bea răutatea ca pe apă.

Este grav să ajungi să nu mai vezi în semeni decât dușmanii care se împotrivesc progresului tău. Ca unii care am fost chemați să conviețuim în pace cu toți oamenii și să îi iubim chiar, să arătăm semne ale iubirii noastre chiar și cu prețul vieții noastre mai ales față de frați, atunci când ajungem să ne confundăm frații cu dușmanii ne dezicem de statutul nostru de ucenici ai Domnului, ne dezicem de moștenirea noastră veșnică pentru niște câștiguri trecătoare. Făcând astfel ne dovedim cât de meschini suntem în caracter și cât de îngustă ne este gândirea. Rugăciunea Domnului pentru Biserica Sa includea și următoarele cuvinte: „Mă rog ca toți să fie una …  ca ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis.” (Ioan 17:20-21)

1 Vai de cei ce decretează hotărâri nelegiuite,
    de cei ce scriu porunci ce asupresc,
ca să-i priveze de drepturi pe cei nevoiaşi
    şi să răpească dreptatea celor asupriţi din poporul Meu,
făcând astfel din văduve prada lor
    şi jefuindu-i pe orfani.
Ce veţi face în ziua pedepsei,
    în mijlocul nenorocirii care va veni din depărtări?
La cine veţi fugi după ajutor?
    Unde vă veţi lăsa bogăţiile?
Unii se vor pleca printre prizonieri
    sau vor cădea printre cei ucişi.

Cu toate acestea, mânia Lui nu s-a potolit,
    iar mâna Sa este încă întinsă.“

4. Este grav să confunzi bogăția primită cu veniturile meritorii (10:1-4). Cei înstăriți se aflau de cele mai multe ori printre aleșii și nobilii așezărilor. Din partea lor existau așteptări ca să contribuie la progresul comunității. Ei aveau resursele necesare să îi sprijine pe cei nevoiași: fie ajutorându-i să iasă din insolvență, sau să îi angajeze pe proprietățile lor. Ei aveau resursele să investească în protejarea comunității, fortificând așezări și angajând soldați. Ei aveau venitul necesar pentru a spori resursele așezărilor în care locuiau. Prin Moise primiseră porunca de a spijini pe cei care ajungeau în pragul falimentului, sau mureau fără descendent care să le moștenească proprietățile. Între exemplele biblice strălucesc evrei credincioși înstăriți precum Avraam din Ur, Boaz din Betleem și Barzilai din Roghelim.

Din păcate pe vremea lui Isaia oamenii influenți ai societății, care au primit mai mult ca să gireze cu autoritatea și posesiunile lor buna funcționare a societății, sunt preocupați doar de binele propriu și nu se dau în lături de la influențarea justiției în propriul interes. Un astfel de exemplu a fost Nabal din Maon pe vremea lui David. Domnul Isus vorbește despre un bogat care a strâns o recoltă neașteptat de mare și care intenționa să o folosească doar pentru binele său. Dumnezeu însă a avut alte intenții cu el (Luca 12:13-20). Păstrarea recoltei în contrast cu vinderea grânelor era percepută ca o răutate față de comunitate (vezi Prov. 11:25-28).

Un astfel de comportament trădează lipsă de responsabilitate. Indiferent cum au ajuns să se bucure de averi mai mari decât le este necesar pentru un trai decent, nu în lux, creștinii înstăriți sunt chemați să împartă cu generozitate din ale lor pentru binele celorlalți. A avea multe bunuri nu trebuie să însemne complacere în lux, pensionare timpurie și pierderea timpului în diverse hobbiuri, ci muncă asiduă pentru împărăția lui Dumnezeu. Celui căruia i-a încredințat mult Dumnezeu îi va cere mult. Dacă îți cresc veniturile nu înseamnă că ai dreptul să îți schimbi televizorul cu o plasmă cu o diagonală mai mare, sau să îți faci o vilă pentru a cărei întreținere lunară să plătești cât alții într-un an. Bogăția este o binecuvântare pe care trebuie să o mijlocești pentru folosul cât mai multor oameni. Dumnezeu o dă bogăția cui dorește El, dar unii se poartă cu bogăția de parcă inteligența și abilitățile lor au câștigat-o. Unii își administrează averea de parcă îi fac favoruri lui Dumnezeu și Împărăția lui Dumnezeu depinde de darurile lor. Bogăția nu este o scuză pentru un trai fără griji. Din contră un creștin înstărit ar trebui să poarte pe umeri grijile multora. Așa cum se făcea când Evanghelia s-a răspândit printre neamuri și creștinii înstăriți își puneau vilele pentru întrunirile creștine și averile pentru ajutorarea fraților lipsiți.

5 „Vai de asirian, nuiaua mâniei Mele,
    cel care ţine în mâna lui ciomagul furiei Mele!
L-am trimis împotriva unui neam lipsit de evlavie
    şi i-am poruncit să meargă împotriva poporului pe care sunt mâniat,
ca să ia pradă, să-şi însuşească captură
    şi să-l calce în picioare ca pe noroiul de pe drum.
Dar nu aceasta vrea el,
    nu acest lucru îl are el în minte;
ci el vrea numai să nimicească,
    să şteargă de pe pământ neamuri nu puţine la număr.
El zice: «Oare nu sunt conducătorii mei toţi regi?
    Oare n-a păţit Calno asemenea Carchemişului?
Nu este Hamatul asemenea Arpadului?
    Sau Samaria asemenea Damascului?
10 Aşa cum mâna mea a pus stăpânire peste împărăţiile idolilor
    ale căror chipuri erau mai mari decât cele din Ierusalim şi Samaria,
11 aşa cum am făcut Samariei şi idolilor ei,
    tot aşa voi face şi Ierusalimului şi idolilor lui!»“

12 „Când Stăpânul Îşi va fi îndeplinit toată lucrarea împotriva muntelui Sion şi împotriva Ierusalimului, va spune: «Îl voi pedepsi pe împăratul Asiriei pentru rodul inimii lui îngâmfate şi pentru trufia privirii lui semeţe. 13 Pentru că el zice:

‘Prin puterea mâinilor mele am făcut aceasta
    şi prin înţelepciunea mea, căci sunt priceput.
Am dat la o parte hotarele popoarelor
    şi le-am jefuit de bogăţii
        şi, ca un viteaz, le-am subjugat domnitorii.
14 Mâna mea a găsit, ca pe un cuib,
    bogăţia popoarelor!
Ca unul care adună ouăle uitate,
    aşa am adunat tot pământul
şi nimeni n-a mişcat vreo aripă,
    n-a deschis gura,
        nici n-a ciripit!’

15 Se va lăuda oare securea înaintea celui ce o mânuieşte?
    Se va înălţa oare ferăstrăul mai presus de cel ce-l foloseşte?
Ca şi cum nuiaua l-ar ridica pe cel ce o ridicã,
    sau ca şi cum toiagul ar ridica pe cel ce nu este din lemn!»
16 De aceea Cel Suveran, Domnul Oştirilor,
    va trimite o boală nimicitoare printre războinicii lui puternici,
        iar între aleşii lui va izbucni un pârjol ca cel al focului.
17 Lumina lui Israel va deveni un foc,
    iar Sfântul său, o flacără;
într-o singură zi ea va arde
    şi va mistui toţi spinii şi mărăcinii lui.
18 Splendoarea pădurii lui şi pământurile lui roditoare,
    vor fi nimicite cu desăvârşire
        şi vor ajunge ca un bolnav pe moarte.
19 Rămăşiţa copacilor din pădurea sa va fi atât de mică
    încât şi un copil ar putea scrie numărul lor.

5. Este grav să confunzi delegarea și instrumentalitatea cu liberul arbitru și puterea discreționară de a face orice (10:5-19). Asirianul a fost folosit de Dumnezeu ca instrument al mâniei sale și i s-a îngăduit să facă ce știa mai bine: cotropire, jaf, cucerire, execuții și deportare. Profetul îl compară pe asirian cu un instrument cugetător (nuia, toiag, topor, ferăstrău), care ajunge să creadă că el are mijloacele și voința necesare pentru a realiza proiectul de cucerire a lumii. Situația se datorează orbirii aduse de mândrie (10:12).

Cu această confuzie avem mulți probleme, pentru că suntem intoxicați de umanismul zilelor noastre cu exaltarea libertății umane. Omul leagă și tot el dezleagă. În peisajul ultra-pragmatic al zilelor noastre, Dumnezeu mai este necesar unora doar pentru a ne da din când în când niște emoții, să ne mângâie inimile în necazuri, poate chiar să ne vină în ajutor dacă dorește, sau dacă este convins în mod adecvat. Nu neg faptul că Dumnezeu i-a dat omului o anumită doză de libertate, dar aceasta nu este nici pe departe absolută. Fiecare primim niște oportunități, niște parametri și niște condiții în care ne exercităm abilitățile și facultățile. Suntem cu toți responsabili de deciziile pe care le luăm în cunoștință de cauză și de multe ori cu satisfacție, dar Dumnezeu este în spatele contextului, împrejurărilor și oportunităților pe care le-am primit. Când excelăm, lauda noastră trebuie să fie atenuată și să dea creditul meritat lui Dumnezeu, Cel Care dă și voința și înfăptuirea (Flp. 2:13).

Tânărul bogat s-a lăudat înaintea Domnului că a păzit toată Legea: „Eu le-am făcut pe toate”, dar atunci când i s-a cerut mai mult, adică să își împartă averea la săraci și ucenicia a refuzat. O dovadă în plus că faptele bune pot fi făcute numai cu mijlocirea harului lui Dumnezeu. Există mulți filantropi în lume, adică oameni care dăruiesc pentru binele altora, dar cu limită și fără să își pună în pericol viitorul. Generozitatea este o dovadă a faptului că oamenii pot face bine cu o anumită măsură. A trece dincolo de această măsură vine de la Duhul Sfânt.

Pavel însuși se lăuda că ajunsese în partida fariseilor „fără prihană”, desigur respectând tradițiile omenești. Când s-a întâlnit cu Domnul și a primit Duhul Sfânt a descoperit zbaterea de a nu fi pe măsura așteptărilor lui Dumnezeu (vezi Romani 7).

20 În ziua aceea rămăşiţa lui Israel şi supravieţuitorii Casei lui Iacov nu se vor mai sprijini pe cel ce îi lovea, ci se vor sprijini, cu adevărat, pe Domnul, Sfântul lui Israel. 21 O rămăşiţă se va întoarce – rămăşiţa lui Iacov – la Dumnezeul cel Puternic. 22 Chiar dacă poporul tău, Israele, ar fi ca nisipul mării, totuşi numai o rămăşiţă din el se va întoarce. Distrugerea este hotărâtă, făcând să se reverse astfel dreptatea. 23 Căci Stăpânul, Domnul Oştirilor, va duce la îndeplinire în toată ţara sentinţa hotărâtă.

24 De aceea, aşa vorbeşte Stăpânul, Domnul Oştirilor: «Poporul Meu care locuieşti în Sion, nu te teme de asirieni, când ei te bat cu nuiaua şi îşi înalţă ciomagul împotriva ta, aşa cum au făcut şi egiptenii, 25 pentru că, foarte curând, indignarea Mea împotriva ta va înceta şi furia Mea va fi îndreptată spre distrugerea lor.» 26 Domnul Oştirilor îi va bate cu un bici, aşa cum l-a bătut pe Midian la stânca Oreb şi Îşi va înălţa toiagul asupra mării, aşa cum a făcut în Egipt. 

6. Este grav să confunzi promisiunea lui Dumnezeu cu un cec în alb (10:20-26). Israel a făcut greșeala să permită ca relația lui cu Dumnezeu să intre în rutină. Au păstrat o teologie sublimă despre Dumnezeu pe care îl descriau ca Sfântul lui Israel, Lumina lui Israel, Dumnezeul Atotputernic, Domnul oștirilor. Au înregistrat în scris amintirea marilor biruințe din trecut. Au perpetuat sistemul complicat al jertfelor așa cum l-au primit de la Moise. Au uitat să trăiască după așteptările Domnului. Au uitat să se bazeze pe Domnul în toate privințele și s-au lăsat atrași de mașinațiunile politice ale lumii. S-au bazat pe alianțele cu statele puternice și nu pe Domnul (8:12-13). Au crezut că Domnul are obligația asumată prin legământ să îi protejeze, să nu lase vreodată ca Ierusalimul să fie cucerit. Când păgânii au intrat prima dată în Ierusalim pe vremea lui Roboam a fost un mare șoc. Până la urmă, în 586 î.H. Ierusalimul a fost demolat și Templul șters de pe fața pământului. Domnul și-a păstrat legământul cu Israel, însă doar cu o rămășiță, cu un grup restrâns de evrei care nu au renunțat la credința în Dumnezeu. În Regatul de nord al lui Israel, pe vremea lui Ahab, profetul Ilie credea că a rămas singur care mai credea în Domnul. Obadia, slujbașul palatului, a protejat o sută pe care îi întreținea fără știrea lui Ahab, dar Domnul avea 7000 de bărbați care nu s-au închinat lui Baal (1Regi 19:18).

Dumnezeu are promisiuni mari și minunate pentru Biserica sa, dar de ele nu vor avea parte decât cei ce au biruit, adică cei ce au numele scris în cartea vieții Mielului. Toți cei care mimează ucenicia fără să fie cu adevărat ucenici vor avea surpriza să audă cuvintele aspre ale Domnului: „Niciodată nu v-am cunoscut!”

27 În ziua aceea îţi va fi luată povara lor de pe umeri şi jugul lor de pe gât; jugul va fi zdrobit din cauza grăsimii.

28 A ajuns la Aiat,
    a trecut prin Migron,
        iar la Micmaş şi-a lăsat lucrurile.
29 Au trecut trecătoarea
    şi au zis: «La Gheva vom înnopta!»
Rama tremură,
    iar Ghiva lui Saul fuge.
30 Ţipă tare, fiica Galimului!
    Ia aminte, Laişa!
        Sărmanul de tine, Anatot!
31 Madmena fuge,
    locuitorii Ghebimului caută scăpare.
32 Astăzi va face un nou popas la Nob,
    de unde va ameninţa cu pumnul muntele fiicei Sionului,
        dealul Ierusalimului.

33 Iată, Stăpânul, Domnul Oştirilor,
    taie crăcile cu o mare putere.
Cei mai înalţi copaci vor fi tăiaţi,
    cei mândri vor fi doborâţi.
34 El va tăia desişul pădurii cu securea,
    şi Libanul va cădea sub loviturile Celui Măreţ.

7. Este grav să confunzi promisiunea lui Dumnezeu cu un cec în alb (nobilii demiși) (10:27-34). Până la eliberarea din robie însă Dumnezeu urmează să meargă mai departe cu planurile sale, pentru că poporul nu a înțeles că Dumnezeu era dezamăgit de răutatea și înstrăinarea lor. Armata invadatoare, văzută aici în mișcare și cotropire, urma să taie copacii cei mai mari ai pădurii, adică urma să extermine tot ce era de viță nobilă, indiferent cât de statornici credeau ei că sunt.

Ce este de făcut?

În primul rând trebuie să ne recunoaștem eroarea, confuzia în care am trăit (Is. 9:13). Isaia a preluat acest model de la Amos 4, când cercetarea prin suferință nu a condus la pocăința așteptată.

În al doilea rând trebuie să lăsăm această cunoaștere să își facă deplin lucrarea în noi (11:9). Duhul este Învățătorul care desăvârșește această lucrare în noi. Duhul care definește lucrarea lui Mesia (11:1-5) trebuie acceptat la lucru și autoritatea Lui acceptată. Împărăția lui Dumnezeu vine cu putere și se va impune cu forța asupra tuturor celor care se opun Domnului, dar poate fi acceptată pașnic supunându-ne Mântuitorului.

 

Comentarii oprite

Filed under Meditaţii

Exegeza psalmilor

Ultimele secole de studii critice asupra Bibliei în general, și asupra Psalmilor în particular, și-a lăsat amprenta și asupra modului în care citim poezia canonică. Cele opt etape ale exegezei pe care o promovez ar trebui să conțină în cazul Psalmilor următoarele detalii prezentate succint:

Delimitarea

Din moment ce psalmii sunt unități literare bine definite, aici este locul unde căutăm să înțelegem ce tip de psalm avem înainte (critica formei).

Incorporarea

Clarificăm chestiunile de ordin textual (critica textuală) și clarificăm elementele de context socio-cultural și istoric. Unii psalmi au referiri la contextul istoric chiar din subtitlu care pot lumina înțelegerea mesajului. Poeme liturgice de același tip se găsesc în literatura mesopotamiană, ugaritică, egipteană.

Segmentarea

Fiecare tip de psalm are anumite secțiuni standard (pot exista excepții ale tiparelor!). Acestea trebuie evidențiate. Paralelismul ideilor trebuie urmărit și poemul aranjat pe linii poetice, versuri și strofe. Reperarea repetițiilor ne poate fi de folos aici.

Evaluarea

Se discută elementele de ordin temporal. Se caută elementele de coeziune a discursului, se identifică tema fiecărei strofe, se analizează termenii cheie.

Conturarea

Se analizează elementele de sens figurat: figuri de construcție, figuri de elocuție, figuri de stil, figuri de gândire și tropi.

Tabelarea

Se redă textul sub formă poetică, evidențiind pe text observațiile făcute anterior.

Interpretarea

Psalmii au fost inserați într-un anumit loc în Psaltire. Se verifică legăturile Psalmului cu poemele adiacente. Totodată se caută legăturile Psalmului cu alte  poeme din VT și NT. Unii Psalmi sunt citați integral în alte părți din Scriptură, alții doar parțial.

Analogia

Se extrage mesajul poemului. Se caută elementele corespondente în cultura creștină în câteva puncte majore  de contact: Dumnezeu, mesianismul, moralitatea.

Comentarii oprite

Filed under Biblia şi societatea, Psalmii, Utilităţi pentru adunare

New book on Psalms

409622Moody Publishers (Chicago, USA) announces the publication of a new volume on the canonical Psaltire – The Psalms: Language for All Seasons of the Soul (288 p. + bibl., indices) under the editorial work of Andrew Schmutzer and David M. Howard, Jr.

As announced from its title, and confirmed in the editors’ forword, this collection of essays presented at the Evangelical Theological Society, is not a cold scholarly enterprise, but one that looks into the understanding of Psalms from a personal perspective and its relationship to human experience, that of the author / editor and the reader without lowering the standard of scholarly approach.
Both the established scholar and junior scholar are united in the message they convey, ‘Psalms are good reading for the soul. More so, when they are read with proper care for the text.’ Although it touches on the main critical issues specific to the study of the Psaltire, known in the field under various labels, i.e., form criticism, canonical criticism, literary criticism, these essays are written with a high view on Psalms as the Word of God, and a deep knowledge of the Hebrew text, motivated by a Christ-centered piety. This work is paradigmatic for an evangelical approach to the Bible, wherein the scholarship and spirituality intertwine with one another.
The volume could be a useful tool for every student of the Bible, pastors and preachers included, not for having authorised voices speculating over the meaning of some phrases, but for displaying a method of analysis at work on particular psalms (Psalms 1, 2, 16, 23, 46, 54, 84, 88, 91, 117, 150) or on various themes (e.g., wisdom, kingship, praise, lament) and a genuine interest for the application of the message unearthed.

For the content of this collection of essays check the excerpt below. For a browse check here.

Screen shot 2013-10-16 at 9.42.51 PM

 

 

Comentarii oprite

Filed under Biblia şi societatea, Psalmii, Publicaţii

Unde este Barzilai?

GenerosityBarzilai nu este un personaj solitar, dar nici prea cunoscut. El apare într-un context în care regele David fuge cu oamenii loiali dinaintea lui Absalom ca să-și scape viața. În tinerețe David s-ar fi ascuns în pustiu, îndurând condiții mai precare, sau în teritoriul filistean, îndurând oprobiul public. Acum însă traversează Iordanul și caută condiții de siguranță în teritoriile transiordaniene printre prieteni, sau printre cei neimplicați politic. Barzilai din Roghelimul Ghiladului, împreună cu Machir din Lo-Debar și amonitul Șobi îl întâmpină pe David și tabăra sa cu hrană și așternuturi și chiar fac risipă de resurse (2 Samuel 17:24-29). Lista bunurilor oferite refugiaților este de-a dreptul impresionantă.

Barzilai iese în evidență chiar mai mult decât tovarășii săi, pentru că îi poartă de grijă regelui fără tron pe toată durata conflictului deschis cu rebelii lui Absalom, până când David este chemat din nou să ocupe tronul vacantat prin moartea lui Absalom în luptă (2 Samuel 19:32). Nu știm cât a durat această perioadă, dar David se simte obligat să îl recompenseze pe Barzilai pentru efortul depus în întreținerea sa și a curții sale, motiv pentru care îi propune să îl însoțească la curte și o pensie viageră. Barzilai refuză onorurile cu modestie, dar îl promovează pe Chimham din familia sa și David acceptă.

Gestul lui Barzilai este cu atât mai nobil când îl punem în contrast cu Nabal și refuzul îndârjit al iudeului de a-l ajuta pe David, pe motiv că era persona non grata (1 Samuel 25). În noul context David nu avea un statut mai strălucit pentru că pierduse tronul. Pentru ce să ajuți un ratat politic, un tată discreditat și un bărbat fără stamină? Textul nu dă detalii privitoare la motivația lui Barzilai, așa că nu are rost să speculăm. Gestul rămâne și ne condamnă peste veacuri pe toți aceea dintre noi care suntem mai grabnici judecători ai fraților noștri decât prompți în a-i întrajutora. Noi găsim justificări de tipul: „Dumnezeu l-a pedepsit. Acum să-și poarte singur ocara.”

Am fost binecuvântat de sprijinul unor oameni ca și Barzilai. Și nu o dată în viață. Nimic din ce am realizat nu aș fi reușit fără ajutorul unor creștini înstăriți care au acoperit tot felul de nevoi ale mele personal și ale familiei noastre. Nu îmi explic cum altfel au ales ei să intervină pentru noi, decât prin convingerea lucrată de Dumnezeu în mintea lor. Sunt convins că i-am dezamăgit pe unii dintre ei. Și nu o dată. Dar tocmai aici este frumusețea generozității. Când dăruiești fără să ții cont de detaliile de pe teren, sau de „calitățile” beneficiarului, oricât de greu pare aceasta, îl „împrumuți pe Dumnezeu”, sau mai exact, fără hiperbole, Îl onorezi pe Dumnezeu, Dătătorul tuturor lucrurilor și proprietarul lor de drept.

Există situații în viață cărora nu le poți face față singur. Poți trece prin împrejurări în care sufletul se înmoaie și ai nevoie să te sprijini pe cineva. Se poate întâmpla să ajungi în contexte de unde nu te poți elibera singur, ci doar cu ajutorul altora. Oare nu pentru aceasta există Biserica? Cu totul neobișnuit, unii creștini ajunși în situații extreme se bazează tot pe familie, pentru că nu au curajul de a striga după ajutor, așa-zisa biserică nu vede și nu aude, iar liderii nu întreprind nimic. Și atunci membrii necredincioși ai familiei ajung să exclame: „S-a pocăit, dar tot la noi vine după ajutor!” „Să se roage mai mult și să postească,” îi spun unii creștini mai superstițioși fără să miște un deget. „Uită-te la noi, că peste noi nu trec astfel de năpaste. E păcătos!”, spun alții care au fost scutiți încă de mari încercări, pentru că Dumnezeu i-a uitat cu totul.

Barzilai nu Îl înlocuiește pe Dumnezeu, ci Dumnezeu se manifestă prin Barzilai pentru a-l ajuta pe preaiubitul săi. Sunt sigur că David a continuat să se roage lui Dumnezeu cu același respect și perseverență ca și până atunci, mulțumind în plus pentru Barzilai care s-a lăsat purtat de Dumnezeu în folosul lui David.

Deși mă rog lui Dumnezeu pentru ajutorul Lui, aștept să văd și minunea pe care El o va alege să ne elibereze de data aceasta. Deocamdată am avut parte de ajutorul acelor frați micuți ai mei. Mai recent Dumnezeu mi-a facilitat primirea unui proiect cu plata în avans, așa că pot continua proiectul construcției cu pași mărunți, așa cum îi fac eu lucrând singur. Oare va mai veni Barzilai în ajutorul nostru? Unde este Barzilai? Nu știu. Dumnezeu, însă, este cu noi pas cu pas. Totuși, în cuvintele rugăciunii lui Manoah: „Stăpâne Doamne, Te rog fă să revină la noi omul lui Dumnezeu pe care L-ai trimis …!”images

Comentarii oprite

Filed under Biserica, Meditaţii, Utilităţi pentru adunare

Actualizarea studiilor la Psaltire

9780199699544_450Oxford University Press ne oferă rezultatele cercetării prezentate în prelegerile susținute între 22 și 24 septembrie 2010 la Worcester College în Oxford sub coordonarea profesorilor Susan Gillingham și John Barton. Titlul volumului de eseuri – Jewish and Christian Approaches to the Psalms: Conflict and Convergence – a păstrat titlul conferinței din 2010 doar cu o inversiune: subtitlul a devenit titlu. După cum fusese anunțat în avans, intenția era de a aduce împreună erudiți evrei și creștini pentru a dezbate perspectivele comune celor două lumi de dragul dialogului. Prof. Gillingham este adeptata pluralismului de voci în ce privește interpretarea Scripturii, fapt dovedit de publicația sa din 1999, One Bible, Many Voices – Different Approaches to Biblical Studies (Eerdmans). Preocuparea sa pentru cartea Psalmilor este binecunoscută, fiind mai recent incorporată în Psalms Through the Centuries (Blackwells, 2008). Contributorii au provenit de pe ambele țărmuri ale Oceanului și au interacționat atât în lucrările celor trei zile de dezbateri  cât și în lucrările publicate.

Mai jos este cuprinsul colecției de eseuri.

Susan Gillingham: Introduction
I: Jewish and Christian Approaches to the Psalms
1: Peter Flint: The Dead Sea Psalms Scrolls. Psalms Manuscripts, Editions, and the Oxford Hebrew Bible
2: Geza Vermes: Reflections on the Canon and the Text of the Bible in response to Peter Flint
3: Adele Berlin: Medieval Answers to Modern Questions. Medieval Jewish Interpreters of Psalms
4: Corinna Körting: Medieval Psalms Exegesis as a Challenge to Modern Exegesis: A Response to Adele Berlin
5: Susan Gillingham: The Reception of Psalm 137 in Jewish and Christian Traditions
6: Jonathan Magonet: Psalm 137 – Unlikely Liturgy or Partisan Poem? A Response to Sue Gillingham
7: Elizabeth Solopova: The Liturgical Psalter in Medieval Europe
8: Aaron Rosen: True Lights: Seeing the Psalms through Chagall’s Church Windows
9: David C. Mitchell: How Can We Sing the Lord’s Song? Deciphering the Masoretic Cantillation
10: John Sawyer: The Psalms in Judaism and Christianity. A Reception History Perspective
II: Reading the Psalter
11: Bill Bellinger, Jr.: The Psalter as Theodicy Writ Large
12: Dirk Human: The Psalter and Theodicy. Perspectives Related to a Rhetorical Approach.
13: Klaus Seybold: The Psalter as a Book
14: David Howard, Jr.: The Proto-mt Psalter, the King, and Psalms 1 and 2. A response to Klaus Seybold.
15: Nancy deClaissé Walford: On Translating the Poetry of the Psalms
16: Philip Johnston: Traduttore Traditore, Beowulf and the Psalms. A Response to Nancy Declaissé Walford.
III: Past Contexts and Future Perspectives
17: John Day: Psalm 104 and Akhenaten’s Hymn to the Sun
18: Erhard Gerstenberger: The Psalms and Sumerian Hymns
19: Frank-Lothar Hossfeld and Till Magnus Steiner: Problems and Prospects in Psalter Studies
20: John Barton: Postscript

Pentru un rezumat al argumentului fiecărei lucrări din perspectiva editorului se poate vedea introducerea eliberată presei (vezi documentul pdf aici 9780199699544_prelim). Mai jos sunt oferite informațiile despre autorii acestor articole.

Susan Gillingham, Fellow and Tutor in Theology, Worcester College, Oxford; Reader in Old Testament, Oxford University

Peter Flint holds the Canada Research Chair in Dead Sea Scrolls Studies at Trinity Western University, British Columbia.
Geza Vermes is Professor Emeritus of Jewish Studies at the University of Oxford.
Adele Berlin is the Robert H. Smith Professor of Biblical Studies Emerita at the University of Maryland.
Corinna Körting is Professor for Old Testament Studies at the MF Norwegian School of Theology in Oslo.
Sue Gillingham is Reader in Old Testament in the University of Oxford.
Rabbi Jonathan Magonet is now Emeritus Professor of Bible at Leo Baeck College, London.
Elizabeth Solopova is a Research Fellow in the English Faculty, University of Oxford.
Aaron Rosen is the Lecturer in Sacred Traditions & the Arts at King’s College, University of London.
David C. Mitchell is Precentor and Director of Music at the Anglican Pro-Cathedral in Brussels.
John Sawyer is Emeritus Professor of Biblical Studies at the Universities of Newcastle upon Tyne and Lancaster.
William Bellinger, Jr., is Craig Professor of Bible and Chair of the Department of Religion, Baylor University.
Dirk Human is Professor in Old Testament Studies at the University of Pretoria.
Klaus Seybold (1936-2011) was Emeritus Professor in Old Testament Theology in the Theology Faculty of the University of Basel.
David Howard, Jr., is Professor of Old Testament at Bethel University, St. Paul, Minnesota.
Nancy L. deClaissé-Walford is Professor of Old Testament and Biblical Languages at the McAfee School of Theology at Mercer University in Atlanta, Georgia.
Philip Johnston is currently Senior Tutor at Hughes Hall, University of Cambridge.
John Day is Professor of Old Testament Studies in the University of Oxford and Fellow & Tutor of Lady Margaret Hall.
Erhard Gerstenberger is Emeritus Professor of Old Testament at the Philipps-Universität Marburg.
Frank-Lothar Hossfeld is a Roman Catholic priest and Emeritus Professor of Old Testament at the University of Bonn.
Till Magnus Steiner is a doctoral student at the Rheinische Friedrich-Wilhelms-University of Bonn.
John Barton is Oriel & Laing Professor of the Interpretation of Holy Scripture, University of Oxford.

Sunt onorat să îi fi întâlnit în persoană pe mai mulți profesori din lista anterioară și chiar să lucrez cu unii dintre ei pentru o vreme. Prețul cărții este destul de ridicat pentru un român (peste 70 lire sterline), dar poate că vom avea ocazia să o răsfoim prin vreo bibliotecă cândva nu peste foarte mult timp.

Comentarii oprite

Filed under Psalmii, Publicaţii

Meditând la Întruparea Domnului

Un salut tradițional românesc spune: „Nașterea lui Cristos să vă fie de folos!”

Cu siguranță folosul este altul decât liniștea căminului, de care unii dintre noi se bucură de sărbători mai mult decât în restul anului, deși este importantă și aceasta. Trebuie să fie mai mult decât mesele mai îmbelșugate decât de obicei și oportunitatea de a ne revedea cu membrii familiei. Folosul urării trebuie să privească mântuirea noastră.

Autorul Epistolei către evrei spunea la un moment dat: „Frați sfinți, care aveți parte de chemarea cerească, gândiți-vă cu mare atenție (gr., katanoeo) la Isus, Apostolul și Marele Preot al credinței pe care o mărturisim” (3:1). Care este rostul acestui exercițiu de gândire? Mai jos Apostolul continuă avertizându-i pe frați de pericolul împietririi, la care cei înșelați de păcat ajung pe linie de consecință (v. 12 ș.u.).

Este adevărat că nici apostolii nu au meditat din punct de vedere teologic asupra Întrupării la fel de mult cât au meditat asupra Răstignirii sau Învierii lui Cristos, dar meditația teologică cu privire la Întrupare nu lipsește. În cele ce urmează voi căuta să vă stimulez imaginația meditației teologice oferindu-vă câteva exemple autorizate din Noul Testament.

Când Apostolul și Evanghelistul Matei meditează la Întrupare, cuvântul de ordine este „împlinire”. Isus este cel care împlinește profețiile din vechime. Expresia favorită lui Matei este „acestea s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul care zice…” (1:22-23; 2:5-6; 2:15; 2:17). Evanghelistul Luca vorbește despre Întrupare ca despre un eveniment cosmic care aduce pe aceeași scenă cerul și pământul, îngerii și oamenii plăcuți lui Dumnezeu, uniți sub conducerea Duhului Sfânt (vezi mesajul anterior de pe acest site). Apostolul și Evanghelistul Ioan meditează la natura divină a celui întrupat, la minunea „cortuirii” printre oameni a Celui prin al Cărui cuvânt au fost create toate și toate se întrețin în ființă (1:1-4, 14). La Evanghelistul Marcu, Domnul Isus este mai degrabă o prezență meteorică, venind dintr-odată pe neașteptate, ca și cum nu ar avea un început uman.

Cea mai deosebită meditație la Întruparea Domnului de la Apostolul Pavel se găsește în Filipeni 2:5-11, probabil un poem creștin cu largă circulație în Biserica primară, pe care Apostolul îl folosește pentru a-i stârni și motiva pe creștinii din Filippi, și prin ei și pe alții, pentru o viață consacrată slujirii altora cu motivația răsplătirii viitoare. În acest context Întruparea este un act acceptat în mod liber de Domnul în ascultare de Tatăl, un act de golire de sine (kenozăși de asumare a naturii umane („formă de rob”) pentru o vreme.

În Epistola către evrei autorul meditează la unicitatea realității Întrupării ca act de vorbire al lui Dumnezeu, nepereche printre toate manifestările de comunicare ale lui Dumnezeu către omenire. În persoana Domnului Isus, Dumnezeu nu a mai vorbit prin mijlocirea îngerilor și profeților, ci personal, direct, nemediat. El S-a adresat omenirii în persoană, prin cel care este Fiul, moștenitorul tuturor lucrurilor, Creatorul veacurilor, oglindirea slavei, reprezentarea exactă a naturii Lui (Evrei 1:1-4).  Ulterior în carte, autorul revine la Întrupare și o prezintă ca pe un act de ascultare al Domnului față de Tatăl Său, surprins prin profeție în cartea Psalmilor, dar care a adus în ființă o nouă ordine, unde împăcarea cu Dumnezeu se face numai prin jertfa lui Cristos, și nu prin sângele taurilor, berbecilor, țapilor și mieilor, ca în vechea ordine (Evrei 10:1-10).

Să ne întoarcem acum la îndemnul Apostolului: „gândiți-vă cu mare atenție la Isus, Apostolul și Marele Preot al credinței pe care o mărturisim”. Acum că avem modelul Apostolilor de meditare la Întruparea Domnului, ne mai rămâne doar să răsfoim narațiunile Întrupării și să ne facem timp să medităm la această realitate: Dumnezeirea, descrisă ca Spirit veșnic, se supune limitărilor unui trup uman și timpului; Dumnezeirea, care locuiește într-o slavă de care nu te poți apropia, a cartiruit printre muritori. O asemenea meditare aduce mult folos sufletului omenesc și conduce acolo unde se ruga și Pavel cu privire la Biserică: umplerea cu plinătatea lui Dumnezeu.

„De aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui, din Care îşi primeşte numele întreaga familie, din cer şi de pe pământ, şi mă rog ca, potrivit cu bogăţiile Sale slăvite, să fiţi întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul lăuntric, astfel încât Cristos să locuiască, prin credinţă, în inimile voastre, pentru ca, fiind înrădăcinaţi şi statorniciţi în dragoste, să puteţi înţelege, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere, ca astfel să fiţi umpluţi de toată plinătatea lui Dumnezeu. A Lui, Care poate să facă mult mai mult decât cerem sau gândim, potrivit cu puterea care lucrează în noi, a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor! Amin.” (Efeseni 3:14-21)
NAȘTEREA LUI CRISTOS SĂ VĂ FIE DE FOLOS!

Comentarii oprite

Filed under Biblia şi societatea, Biserica, Meditaţii

Procesul veacurilor (Mica 6)

Citarea la tribunal a lui Dumnezeu de către însuşi poporul Său este doar un exerciţiu mental dar nu o posibilitate reală (vezi recenta ecranizare a lui Andy DeEmmony, God on Trial, Masterpiece, 2008). Omul şi Dumnezeu nu se află pe aceeaşi treaptă ierarhică a existenţei. Tot la fel cum omul nu poate cita la tribunal un animal, ci pe proprietarul său, omul nu poate rezolva litigii pe care le are cu Dumnezeirea. Din păcate pentru om, Dumnezeu îl poate chema la judecată pe om şi chiar o va face.

Uneori, însă, ca şi în Mica 6, Dumnezeu se arată interesat a intra într-un proces la tribunal cu Israel. Imaginea este folosită pentru a transmite în mod viu o învăţătură care altfel s-a dovedit mai greu de perceput. Dintre profeţii contemporani cu Mica, Isaia a mai dat glas unei asemenea provocări: „Veniţi acum să ne judecăm, zice Domnul. Deşi păcatele voastre sunt ca o haină stacojie, ele se vor face albe ca zăpada; deşi sunt roşii ca purpura, ele se vor face ca lâna.” (Is. 1:18) Mai târziu, Isaia revine la această chemare şi spune: „Aminteşte-Mi faptele şi haide să ne judecăm împreună! Apără-ţi cauza ca să fii dovedit drept!” (Is. 43:26).

Ideea conflictului deschis dintre Dumnezeu şi poporul Său este speculată de profetul Maleahi care abordează nu doar problema legalismului ca şi profeţii sec. al VIII-lea. Scriind din perspectiva societăţii postexilice, Maleahi discută în numele lui Dumnezeu diversele neconcordanţe dintre teologia şi practica lui Israel de o manieră care va face carieră în manualele de cateheză.

Cum este cu adevărat Dumnezeu? El este drept.

Acuza care face obiectul citării lui Dumnezeu la tribunal este că „Dumnezeu l-a împovărat pe Israel cu toate sacrificiile cerute (v. 3). Dumnezeu nu începe procesul fără să invoce prezenţa martorilor:


Invocarea martorilor

1 Ascultaţi ce zice Domnul:

„Ridică-te şi apără-ţi pricina înaintea munţilor

şi dealurile să-ţi asculte glasul!

2 Munţi, ascultaţi acuza Domnului!

Luaţi aminte, temelii trainice ale pământului,

căci Domnul are o dispută cu poporul Său

şi se judecă cu Israel!

Apărarea şi-o face Dumnezeu Însuşi, fără ajutorul mijlocitorilor. După cum este cazul în situaţii de acest fel, Dumnezeu invocă anumite argumente considerate relevante pentru rezolvarea cazului. Suspiciunea de nedreptate care planează asupra lui Dumnezeu prin acuza lui Israel este adresată prin referinţa la trei situaţii concrete în care Dumnezeu a dovedit contrariul: ieşirea din Egipt (v. 4), confruntarea cu Balak, regele Moabului (v. 5), tratamentul primit de Israel de la Şitim la Ghilgal (v. 6).

Invocarea argumentelor

4 Căci te-am scos din ţara Egiptului

şi te-am răscumpărat din casa sclaviei!

I-am trimis înaintea ta pe Moise,

pe Aaron şi pe Miriam!

5 Poporul Meu, adu-ţi aminte

ce plănuia Balak, regele Moabului,

şi ce i-a răspuns Balaam, fiul lui Beor!

Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat de la Şitim la Ghilgal,

ca să pricepi faptele drepte ale Domnului!

Cu privire la aceste trei argumente se poate elabora cu privire la modul în care acestea sunt manifestări ale dreptăţii lui Dumnezeu. În ce fel a fost scoaterea din Egipt a lui Israel (v. 4) un act de dreptate din partea lui Dumnezeu? Israeliţii au fost oprimaţi de egipteni pentru simplul motiv că nu erau egipteni şi au fost exploataţi prin muncă în vederea exterminării. Ei au căutat ajutor la Dumnezeu şi Dumnezeu le-a trimis pe Moise, pe Aaron şi pe Miriam ca să-i conducă afară din Egipt.

În ce fel a fost confruntarea cu Balak, regele Moabului (v. 5) un act de dreptate din partea lui Dumnezeu? Regele Balak a căutat o soluţie pentru apariţia neaşteptată a lui Israel la fruntariile ţării sale, deşi ţara sa nu era direct ameninţată. Convins că o problemă de o asemenea anvergură nu putea fi rezolvată decât prin intermediul unui profet puternic care să cheme ajutorul zeilor. De aceea a apelat la serviciile profetului Balaam din Mesopotamia. Dumnezeu a intervenit şi, împotriva dorinţei profetului de a-şi vinde serviciile, l-a convins pe Balaam să transmită revelaţiile întocmai cum le-a primit şi să îl binecuvinteze pe Israel.

În ce fel a fost tratamentul primit de la Şitim la Ghilgal (v. 6) un act de dreptate din partea lui Dumnezeu? La Şitim Israel a fost ispitit să păcătuiască prin idolatria la care au fost invitaţi de moabitele care s-au infiltrat în tabăra lui Israel. Atunci mulţi au pierit, dar Dumnezeu Şi-a condus poporul mai departe dincolo de Iordan în Canaan. Aceste trei situaţii citate de Dumnezeu se referă la cele trei momente cheie: plecarea din Egipt, călătoria prin pustie şi intrarea în Canaan, care rezumă transformarea familiei lui Iacov într-un popor cu identitatea şi patria sa.

Poporul lui Dumnezeu este unul privilegiat a fi scos din ţara robiei şi este condus în noua sa patrie. Ap. Pavel rezuma realitatea aceasta prin imaginea unui transfer de cetăţenie: „El ne-a scăpat de sub autoritatea întunericului şi ne-a adus în Împărăţia Fiului Său iubit, în care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor” (Col. 1:13-14). Pentru mulţi creştini trecerea Iordanului în Canaan coincide cu evenimentul morţii. Toţi ştim, însă, că după intrarea în Canaan evreii au avut de luptat pentru a lua în stăpânire moştenirea şi, pentru că nu au ascultat Dumnezeu i-a lăsat pe canaaneni în Canaan. Cu siguranţă această imagine nu face dreptate adevărului despre lumea viitoare.

Din contră, autorul Epistolei către Evrei este foarte sigur că odihna pe care nici Iosua nu le-a putut-o da evreilor în Canaan este disponibilă creştinilor. Pentru că odihna este disponibilă pentru creştini de acum, adică înainte de proslăvire, apostolul ne îndeamnă: „Să ne grăbim, deci, să intrăm în acea odihnă, pentru ca nimeni să nu cadă printr-o neascultare ca a lor” (Evrei 4:11). Dacă este să nu înţelegem acest îndemn ca pe o chemare la sinucidere în masă, atunci trebuie să acceptăm că avem înainte o chemare posibilă. Şi pentru că avem de îndeplinit o misiune de luptă, trebuie să ne înarmăm şi să fim activi. Arma la care trebuie să recurgem este Cuvântul lui Dumnezeu (Ev. 4:12-13). Spre deosebire de textul din Efeseni 6, aici apostolul se gândeşte la un alt fel de război decât angajamentul spiritual faţă de demoni, ci confruntarea sufletească cu gândurile şi intenţiile inimii. Lupta trebuie condusă spre biruinţă pentru că suntem ca o carte deschisă înaintea lui Dumnezeu, înaintea Căruia trebuie să dăm socoteală.

Care sunt justele aşteptări ale lui Dumnezeu din partea lui Israel?

Israel a ajuns să confunde vocaţia de popor al lui Dumnezeu cu jertfele aduse cu regularitate. În v. 6-7, profetul dă glas gândurilor sale, formulând ca întrebări retorice ceea ce este în mod sigur o imposibilitate: Dumnezeu nu se aşteaptă la jertfele omului, nici chiar la cele mai costisitoare pentru că acestea nu sunt suficiente prin ele însele – nici viţei de un an ca arderi-de-tot, nici berbeci, nici torente de untdelemn (fie acestea în cantităţi ameţitor de hiperbolizante), nici chiar întâiul născut al închinătorului. Ceea ce aşteaptă Dumnezeu din partea închinătorului este ca să vină înaintea Sa cu o inimă schimbată: să facă dreptatea, îndurarea şi smerenia.

Ne aducem aminte că dintre cele două jertfe aduse de primii oameni, de agricultorul Cain şi de ciobanul Abel, Dumnezeu a primit-o doar pe cea a lui Abel. Înţelegem din context că nu jertfa a constituit problema, ci inima închinătorului. Inima lui Cain trădează o gravă problemă despre care nu ştim cum a ajuns să se cuibărească în inima lui, dar ştim sigur că îşi are originea în păcatul care a început să plămădească natura omului de la Căderea lui Adam încoace.

Percepţia lui Israel

6 Cu ce-L voi întâmpina pe Domnul,

cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Preaînalt?

Să-L întâmpin oare cu arderi de tot,

cu viţei de un an?

7 Va fi, oare, Domnul mulţumit cu mii de berbeci

şi cu zeci de mii de torente de untdelemn?

Să dau, oare, pentru nelegiuirea mea pe întâiul meu născut,

să ofer rodul trupului meu pentru păcatele sufletului meu?

În opinia autorilor Talmudului (Makkos 24a), formularea din Mica 6:8 rezumă virtuţile credinţei monoteiste şi cele 613 porunci ale Legii lui Moise. Dreptatea oferă semenului întotdeauna nimic mai puţin decât ceea ce merită acesta; dreptatea nu caută mai mult decât merită. Îndurarea oferă mai mult decât ceea ce merită semenul, adică ceea ce noi am aştepta să primim dacă am fi în locul semenului nostru. Smerenia este cea care nu face caz de disponibilitatea de a fi trăit cu dreptate faţă de sine şi cu îndurare faţă de alţii.

Menţionarea adevăratelor obligaţii

8 El ţi-a arătat, omule, ce este bine!

Şi ce altceva cere Domnul de la tine

decât să faci dreptate, să iubeşti îndurarea

şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?

Această combinaţie între dreptate, îndurare şi smerenie pe care o caută Dumnezeu în închinător îşi găseşte cea mai ilustră exemplificare în Domnul Isus. Dreapta lui judecată a fost încercată în mai multe împrejurări nu cu gânduri dintre cele mai curate: cu privire la autoritatea Sa, cu privire la bir, cu privire la diverse chestiuni controversate din Legea lui Moise. Deşi a fost chemat să slujească poporului Israel, El s-a dăruit cu har şi neamurilor. Când a fost să-şi încheie viaţa, s-a lăsat la îndemâna păcătoşilor şi a acceptat ceea ce nu merita. Însăşi întruparea Sa este actul celei mai adânci smerenii.

Şi pentru creştini cuvântul de ordine este acelaşi. Dreptatea şi îndurarea sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede numită caracter. Aceste trăsături sunt regăsite în fericiri (Mt. 5:3-11). Toată Legea se sintetizează în iubirea lui Dumnezeu şi iubirea semenilor. Domnul le arată ucenicilor Săi că împlinirea Legii presupune ca dreptatea să fie biruită de îndurare în chestiuni private (Mt. 5).

Care sunt adevăraţii vinovaţi? Care este sentinţa pentru vina lor?

După ce a arătat că acuza de nedreptate este nefondată şi că ea demonstrează o gravă neînţelegere a relaţiei lui Israel cu Dumnezeu, Domnul se pregăteşte de rostirea sentinţei.

Pronunţarea sentinţei

9 Glasul Domnului strigă cetăţii

(Este înţelept să se teamă de Numele Tău!):

Ascultaţi pedeapsa şi pe Cel Ce o hotărăşte!

Spre surprinderea noastră, Dumnezeu se întoarce spre poporul Său cu acuze clare de practici de comerţ ilicit (v. 10-11) şi nedreptate socială (violenţă şi minciună, v. 12). Acest mod de viaţă păcătos este sintetizat prin formularea „ai păzit hotărârile lui Omri” şi „ai urmat faptele casei lui Ahab” (v. 16a).

Prima acuză: nedreptate socială

10 Mai sunt în casa celui rău comori nelegiuite

şi blestemata aceea de efă mică?

11 Pot socoti Eu curat pe cel cu cântare măsluite

şi cu greutăţi înşelătoare în sac?

12 Bogaţii cetăţii sunt plini de violenţă;

locuitorii ei spun minciuni

şi limba le este înşelătoare.“

A doua acuză: imoralitate şi idolatrie (implicit)

16a Ai păzit hotărârile lui Omri

şi toate faptele casei lui Ahab,

urmând sfaturile lor.

Sentinţa nu poate fi decât una de sancţiune exemplară, care presupune îmbolnăvirea şi pustiirea. Sentinţa este realizată sub forma a unui lanţ de cinci pseudo-gradaţii, tot atâtea câte întrebări retorice au fost anterior (v. 6-7). O pseudo-gradaţie este o succesiune de afirmaţii logice după modelul: dacă A se întâmplă, atunci B nu are loc, şi chiar dacă s-ar întâmpla B, atunci C sigur nu ar avea loc.

Prima sentinţă

13 „De aceea şi Eu te voi lovi cu boală,

te voi pustii pentru păcatele tale!

14 Vei mânca, dar nu te vei sătura,

ci foamea va rămâne în tine.

Vei ascunde lucruri, dar nu le vei putea salva,

şi ceea ce totuşi vei salva voi da pradă sabiei.

15 Vei semăna, dar nu vei secera;

vei stoarce măsline, dar nu te vei unge cu untdelemnul lor;

vei face must, dar nu vei bea vin.

Sentinţa mai este formulată încă o dată pe scurt în a doua parte a v. 16.

A doua sentinţă

16b De aceea te voi da pradă pustiirii,

locuitorii tăi vor fi de batjocură

şi veţi purta batjocura popoarelor.“

Faptul că Dumnezeu găseşte greşeală până şi în îngerii Săi (Iov 4:18) ne spune mult despre sfinţenia lui Dumnezeu. Toleranţa pe care unii şi-o imaginează sau speră ca Dumnezeu să o aibă cu privire la păcătoşi este cu totul nebiblică. Moartea lui Cristos pe cruce nu este o graţiere în avans a celor păcătoşi, ci este mijlocul de răscumpărare a celor care cred. Jertfa lui Cristos este suficientă pentru toţi, dar rămâne eficientă doar pentru unii: cei ce cred şi trăiesc până la sfârşit în credinţă.

O judecată stă să vină pentru toţi oamenii, pentru că „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată”, după care urmează judecata.

La judecata lui Dumnezeu nu se va mai auzi glasul batjocoritorului, pentru că nu va putea ţine capul sus. Acolo se vor deschide documentele care au înregistrat toate gândurile şi faptele oamenilor şi vor da socoteală de toate cele săvârşite. Singurii care vor trece de judecata de la care nimeni nu ar putea scăpa vor fi cei al căror nume a fost scris în Cartea vieţii. Ca să ai Numele scris în Cartea vieţii, cartea Mielului, este nevoie mai întâi să faci pace cu Dumnezeu.

Comentarii oprite

Filed under Mica