Psalmii şi maturitatea spirituală

Diversitatea tipologică a psalmilor din cartea omonimă a Bibliei este evidentă chiar de la prima lectură: psalmi prin care se invocă ajutorul lui Dumnezeu pentru salvarea celui aflat în necaz, psalmi de mulţumire pentru eliberarea din necaz, psalmi care vorbesc despre natură preamărind geniul creator al lui Dumnezeu, psalmi de laudă la adresa lui Dumnezeu care evocă desăvârşirea şi frumuseţea caracterului lui Dumnezeu şi psalmi didactici care vorbesc despre importanţa Legii la prelucrarea caracterului celui credincios.

De la Hermann Gunkel încoace (1926) se vorbeşte despre câteva subspecii literare majore: imnuri, lamentaţii comunitare, psalmi regali, lamentaţii individuale şi cântece individuale de mulţumire şi alte câteva minore care merită a fi luate în considerare: cântecele de pelerinaj, cântecele comunitare de mulţumire, poezia de înţelepciune şi liturghiile despre Tora.

Sigmund Mowinckel însuşi propunea cam în aceeaşi perioadă (1921-1924) o tipologie ceva mai condensată care avea doar două categorii majore: (1) psalmi de laudă şi mulţumire, (2) psalmi lamentativi, fiecare având o variantă individuală şi una comunitară.

Se poate nota, totuşi, că între psalmii de laudă şi cei de mulţumire există o diferenţă. Pentru distincţia aceasta studiile lui Claus Westermann (1980) sunt folositoare. El promova trei categorii de psalmi: lauda comunitară (oda), mulţumirea (comunitară şi individuală) şi lamentaţia (comunitară şi individuală). În timp ce psalmii de laudă evocă frumuseţea caracterului lui Dumnezeu şi a contribuţiei sale pentru poporul Său în particular şi pentru umanitate în general (cf. 8, 29, 33, 65, 100, 103-105, 107, 111, 113, 117, 134-136, 139, 140-150), psalmii de mulţumire aduc ofranda mulţumirii pentru o salvare specifică de care a beneficiat poporul lui Dumnezeu (cf. 9, 18, 30, 32, 66, 92, 116, 124, 129, 138). 

Walter Brueggeman (1984) a preluat tipologia aceasta şi i-a integrat într-o perspectivă asupra dinamicii vieţii de credinţă. Astfel, imnurile sunt specifice perioadei de stabilitate din viaţă când nimic nu ameninţă curentul status quo. El vorbeşte despre starea vechii orientări. Când apare o criză şi destabilizează echilibrul credinciosului, acesta tinde să recurgă la rugăciuni de lamentaţie. Este vremea dezorientării. Când Dumnezeu intervine şi-l eliberează din necaz pe credincios, izbucneşte cântarea şi mulţumire specifică perioadei de reorientare. Urmează întoarcerea la starea de echilibru, noua orientare, şi reinstituirea laudei ca mijloc de exprimare în rugăciune.

Deşi traseul acesta pare să descrie destul de bine situaţia unui mare număr de creştini, Scriptura mărturiseşte despre o creştere în asemănarea cu Cristos, un progres extrem de nociv pentru perpetua coborâre sub standard. Este speranţa multor credincioşi că trecerea anilor va aduce în viaţa fiecăruia abilitatea de a nu se mai întoarce la „învăţăturile începătoare”, la împotmolirile specifice vieţii de credinţă incipiente.

Până şi modul în care este concepută cartea Psalmilor pare a sugera un progres spre o transformare fără întoarcere. Traseul dinspre lamentaţie spre laudă trădează preocuparea redactorului de a inspira în cititorii săi pasiunea pentru creşterea spirituală. Din acest motiv, propun aici o diagramă care cred că reflectă ceva mai bine decât modelul lui Brueggeman integrarea psalmilor în evoluţia vieţii de credinţă.

Aici avem o diagramă oarecum idealistă desigur. Este cât se poate de simplă pentru a ne permite ordonarea categoriilor şi accesul la esenţe.

Cele două coordonate sunt percepţia personală a suferinţei şi timpul petrecut în comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune, post, studiu al Scripturii şi în părtăşie cu alţi creştini. La interferenţa dintre aceşti doi factori se naşte un anumit gen de exprimare care cunoaşte trei moduri principale. Modul lamentativ este orientat spre sine şi nevoile personale sau chiar ale comunităţii din care face parte individul. Prima mare realizare a unui om aflat în acest mod este rugăciunea de mulţumire smulsă de experienţa convertirii. Este de dorit ca aceasta să fie urmată de o creştere constantă astfel încât preocuparea pentru sine să fie înlocuită de interesul pentru alţii. Deşi nu este idealul, rugăciunea de mulţumire este pe calea cea bună, pe traseul vectorului „creştere spirituală”. Cu condiţia ca experienţele următoare de încercare prin care Dumnezeu îl va trece pe credincios să nu-l destabilizeze într-atât încât să coboare din nou în hăurile lamentaţiei, tendinţa crescătoare va continua şi-l va conduce pe credincios înspre acele culmi despre care mărturiseşte rugăciunea lui Habacuc. În ciuda lipselor şi a crizelor, Habacuc îşi dedică rugăciunea laudei (Hab. 3). Nimic nu te ajută mai mult în această privinţă decât înţelegerea perspectivei lui Dumnezeu asupra vieţii în general şi asupra vieţii tale în particular. Atunci când îţi vei subordona planurile tale master-planului lui Dumnezeu vei ajunge să accepţi tot ce aduce Dumnezeu în viaţa ta ca pe un lucru bun şi de dorit pentru creşterea ta spirituală (Romani 8:28). Reacţia ta la propria suferinţă va înceta a mai fi efervescentă şi egoistă. 

Chiar dacă unii dintre noi coboară în mod constant sub standardul mulţumirii, promisiunea lui Dumnezeu este că se va preocupa de ai Săi să atingă standardul desăvârşirii. Credincioşii ar face mai bine dacă s-ar dedica acestui ideal, grăbind împlinirea sa şi nefăcând în vreun fel harul zadarnic.

Psalmii mesianici

Aceasta este o selecţie a citatelor explicite din cartea Psalmilor în Noul Testament. Există numeroase alte aluzii care nu au mai fost evidenţiate. Exerciţiul citării VT în NT este unul care încă stârneşte discuţii în cercurile academice: autorii NT au folosit Biblia ebraică sau Septuaginta pentru a cita, sau au citat pur şi simplu aproximativ, din memorie? Dacă anumite texte biblice vorbesc mai mult decât se poate percepe într-un context dat, ca şi cel originar, înseamnă că textele biblice în general pot avea mai multe sensuri, pe lângă cel demonstrabil istorico-gramatical? Ne-am limitat aici să oferim doar textele preluate de NT din Psalmi. Deocamdată recomandăm studentului Bibliei să rămână în limitele interpretării profetico-apostolice, fără a se grăbi să citească în textele biblice mai mult decât Biblia însăşi, singura sursă autorizată a credinţei şi practicii noastre, a spus. La vremea potrivită vom afla probabil conţinutul serii de comuniune pe care Isus cel înviat a avut-o cu discipolii Săi în camera de sus pe marginea mesianismului VT.

psalmii_mesianici

Psalmul 23: Domnul este odihna mea

(1) Un psalm al lui David

Domnul este păstorul meu,

Nu voi duce lipsă.

(2) În păşuni verzi mă face să mă aşez,

pe mal de ape odihnitoare mă conduce,

(3) îmi înviorează sufletul.

Mă conduce pe cărările dreptăţii, 

din pricina Numelui Său.

(4) Chiar de-aş merge printr-o vale întunecoasă,

nu mă tem de niciun rău

căci Tu eşti cu Mine -

toiagul Tău şi bastonul Tău,

ele mă îndrumă.

 

(5) Pregăteşti pentru mine o masă

chiar în prezenţa duşmanilor mei.

Ungi cu untdelemn capul meu,

pocalul meu este îmbelşugat.

 

(6) Cu adevărat bunătatea şi îndurarea mă vor însoţi toate zilele vieţii mele,

şi voi locui în Casa Domnului meu până la sfârşitul zilelor.

 

Psalmul 23 are în mod evident trei strofe, în fiecare dintre ele autorul utilizând o altă metaforă. Prima strofă evocă trei beneficii de care se bucură credinciosul în contextul imaginii păstorului şi a turmei, după cum anunţă şi rezumă foarte concis chiar de la început (v. 1). David jubilează la gândul că Domnul împlineşte nevoile sale cele mai elementare de hrană şi apă (v. 2, 3a), de călăuzire (v. 3b) şi de protecţie (v. 4). Călăuzirea şi protecţia pot fi considerate foarte bine cele două feţe ale aceleiaşi monede, fapt care se constată şi din modul în care David finalizează v. 4 revenind la tema călăuzirii din versetul anterior. Pe scurt, calitatea de păstor a Domnului vizează două categorii majore care decurg din realitatea comuniunii Sale cu cel credincios.

Strofa a doua (v. 5) evocă beneficiile relaţiei cu Dumnezeu din perspectiva unei imagini diferite: cea a relaţiei dintre o gazdă şi musafirul său, faţă de care cel dintâi avea obligaţii specifice, iar cel din urmă era protejat chiar şi de duşmanii săi. Aici imaginea protecţia de duşmani şi asigurarea elementelor necesare traiului sunt îmbinate de o manieră nouă, originală. Aici, imaginea câştigă în caracterul său personal, fapt care lipsea în reprezentarea zoomorfică a credinciosului în metafora anterioară. Oricum psalmul elogiază caracterul lui Dumnezeu şi nu contribuţia omului, fapt pentru care cele două metafore sunt perfect coerente şi complementare.

În final, poetul salută în strofa a treia (v. 6) gândul perpetuării acestei relaţii cu convingerea pe care numai confirmarea Providenţei lui Dumnezeu din experienţa trecută o poate da. Din nou, două elemente, de data aceasta de natură teologică, însumează gândurile poetului: bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu. Este greu a le despărţi una de cealaltă şi poate şi mai greu a le defini ca elemente distincte. Ele ajung la originea tuturor experienţelor la care făcea aluzie poetul şi justifică teologic revărsarea nestăvilită de har din Dumnezeu. Bunătatea şi îndurarea sunt personificate aici ca şi cum l-ar însoţi pe credincios în căutarea Sa după Dumnezeu şi în închinarea de la Templu. Contextul acestei fericiri este dat de interdicţia de a se închina în orice loc înalt după modelul canaanenilor, în tandem cu obligaţia pelerinajului de trei ori pe an pentru închinarea la Templul de la Ierusalim. Bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu sunt considerate aici resursele care îl motivează pe credincios la o închinare autentică înaintea lui Dumnezeu. Drept urmare, perpetuarea fericirii de a avea comuniune cu Dumnezeu este considerată cea mai înaltă stare.

Noul Testament, mai ales apostolul Ioan (Ioan 10, 13-17), continuă a comenta Providenţa lui Dumnezeu din perspectiva metaforelor relaţiei oaie-păstor şi a relaţiei musafir-gazdă de o manieră substanţial mai dramatică şi mai plastică, atunci când păstorul-gazdă îşi sacrifică propria viaţă pentru binele oii-musafir. Siguranţa pe care ne-o dă gândul călăuzirii lui Dumnezeu, întemeiată pe dovezile oferite de experienţa anterioară, ne dau pacea pe care nu o poate întrece nimic din lumea aceasta. După cum ne invită un alt psalmist (Ps. 103:2) să nu uităm de binefacerile lui Dumnezeu faţă de noi şi să le lăsăm a ne înnaripa mulţumirea. Mai ales că prezenţa lui Dumnezeu nu se mai rezumă acum la un singur loc de pe pământ, ci este asigurată prin Duhul Sfânt tuturor credincioşilor. Putem fii siguri că Dumnezeu se va asigura ca până şi în mijlocul vâltorii să avem parte de odihna Sa. Poţi fi sigur de aceasta!

Psalm 99: His Grace Invites Us to Worship

Poetry is well known as an concise, hence dense, text that appeals mostly to one’s aesthetic values. When used propagandistically it can become naive and blunt as any eulogy tends to be when the person praised is still alive and is too mediocre for adulations. Poetry used for propaganda tends to be more transparent than any other poetic sub-genres because its main purpose is to make plain the author’s submissive position. Such a poetry cannot afford ambiguous language or too many figures of speech. After all, I am not aware of many well-educated dictators and one cannot risk loosing freedom for few unclear verses.
Public formal flattery represents the popular obeisance to a dictator’s avid need for submission. It may be a psychological reaction to the regime of terror a dictator usually imposes on his people, a way of lying to yourself that the person who demands for submission is indeed worthy of it, a way of discharging the painful question: ‘Do I need to pay obedience myself?’

It is known that God also preferred to present himself as a king who holds absolute power. Occasionally the term translated most times as ‘the Lord’ appears as ‘the Despot’ (Gen 15.2, 8; Jos 5.14; Jona 4.3; Jer 1.6 but most times in Daniel) a tradition that is picked up by the New Testament (Luke 2.29; Acts 4.24; 2 Tim 2.21; 2 Pet. 2.1; Judah 4; Rev 6.10). Is this Sovereign of ours such a terrible master after all? Is the one calling for our adulation such a worthless imagination? If that were the case, then indeed we are just some mindless pityful creatures unable to discern the truth from our own imaginations.

I remember somebody’s wavering question once put to me, ‘why is there so much about this Jesus? After all is not God we are meant to talk about?’ The answer is so obvious that it bites you: Jesus is God and his work reveals the highest depth of our God’s Sovereignty. It is a sacrificing Absolute Ruler. His standards are so perfect that none of His subjects can fulfill them. Instead of crushing them all, God fulfilled the demands of his law himself and graciously accepted those he has chosen to share his kingdom. This is a completely different image of a Despot, is it not?

I believe the authors of Psalms 93-100 are particularly interested in drawing God as a Despot and here in Psalm 99 we have few more pieces added to this grand puzzle. This poem is relatively easy to divide into three stanzas following the repeating formula ‘He is Holy’. Therefore, we can identify three stanzas: vv. 1-3, vv. 4-5 and vv. 6-9. Note how the author chose to close each stanza with an open invitation to worship (vv. 3, 5, 9). The language of this poem is rather descriptive, with the exception of the aformentioned verses and the beginning verse (v. 1).

Given the thematic prominence the term ‘holy’ has in this poem, Psalm 99 has to say something about God’s holiness. In theological terms, ‘transcendence’ is preferred to ‘holiness’. It means that God is completely different from any other creatures; he is utterly distinct dissimilar to whatever exists. The legitimate question it then, what makes his otherness? The author of Psalm 99 suggests three main answers referring to God’s dwelling, God’s decrees and God relationship with His prophets.

The first stanza unravels the complicated theme of God’s dwelling. Unlike other gods, the Lord sits enthroned between the cherubim in Zion. Of course, the author had in mind the Temple in Jerusalem, home of God on earth. His presence was signaled during the wilderness years by the angel in the pillar of fire/cloud that accompanied the people and rested on top of the Tent of the Covenant. Now, that presence was lost as soon they entered Canaan, even though the symbol of His presence in the middle of the elected nation remained behind. Apparently, even the liturgical formulae that the priests used to pronounce on departure and/or arrival of the camps were preserved (cf. Num. 10:35-36).

In people’s mind, God’s effective presence on his throne in Jerusalem was signaled by earthquakes and the invincibility of His army (remember Ps 89). We all recall the incident whereby, in order to change the battle augurs in their favour, the Israelites had brought the Ark of the Covenant in the camp, but the Philistenes succeded in taking it. God does not identify blindly with things, institutions, and his covenant with humans allows Him to use even unfavourable circumstances to discipline his people. This understanding was based on the theophanic descriptions of God. When revealed to protect His people, God appeared in fire, thunder and smoke (Ps 18.7-15; also Hab 3).

As we know it, God’s earthly throne represents only a feeble shadow of the heavenly reality. There his throne is indeed carried by cherubim and angels serve him. What makes this God so exquisitely different from other gods who had their home in larger temples in fancier cities and were protected by more terible creatures (sphynx, dragons, demons, winged-serpents or chimeras)? Last time God defended his reputation against other gods was during the reign of Hezekiah and his authority was challenged publicly by Rabshake (2 Kgs 18.32b-35). Upon admitting his total dependence on God, king Hezekiah succedded in securing God’s assistence. Therefore, the different lays in the fact that the Lord God of Israel is alive. People and even theologians do not mind talking about God’s qualities, but nothing hinders the stability of one’s assumptions more that a living God. Once you have a living God you have no peace of mind unless you push Him into some remote corners of this universe. This is not possible, though, because He is both absolute in all His attributes and very much alive. HE IS HOLY.

The second stanza speaks about God’s holiness in terms of His decrees. Unfortunately, there is not much room for justice in our perception of a despot. The two do not come along very well. True, there were some people whom today’s historians consider enlightened despots (such as Emperor Joseph II of Habsburg), but still perfect justice is far from our human achievements. Some people tried to describe Alexander the Great as such a Despot, but his life was too short to prove it, hence irrelevant for our argument.

According to Psalm 99, God’s justice is not proven by some future too much delayed final judgment on the wicked people and the restoration of harmony in a universe that suffers from injustice for millenia. On the contrary, the sense of justice that describes God’s sovereign rule is historically based. Verse 5 refers to God’s just dealing with Jacob. In Asaph’s Psalms, references to Jacob denoted the Northern Kingdom. Here, it seems more likely that Jacob refers to the patriarch of old. Jacob’s destiny epitomizes indeed the history of ancient Israel. His story evolves from obscurity to a highly respected status, from disownment to ownership. God promised to him descendents, wealth, fame, and land and he received them all. God’s justice is perfect because He is the maker of the law and he upholds his standard. He is so different than all other gods because in His majesty, His absolute power does not compromise with His will to fulfill His promises. HE IS HOLY.

Thirdly, the unparalleled character of God is reflected in His relationship with His prophets. No doubt, God’s revelation through priests and prophets was extraordinary, but here God answering them had a strong impression on the poet. Although the first reference seems to imply that answering has to do with the conversation between prophets and God. The second utterance (v. 8) offers some insights into its interpretation. Surprinsingly, the verse connects answering with forgiveness and the punishment of misdeeds, a connection common in the context of the interceeding narratives.

Both Moses and Samuel were involved in situations where God expected them to exercise their responsability as mediators coherently connected to their status as prophets. It appears that both of them were instrumental for helping Israel to avoid a great disaster and stay alive after God reached a decision to uproot Israel. What is the relevance of these references to God’s holiness? The tone of verse 8 seems to be one of gratitude, the poet admitting that Israel deserved the punishment God has waved from His nation. Waving a rightfully deserved punishment bespeaks of authority and grace. Forgiveness involves an exercise of both authority and grace, and for that reason forgiveness is a quality of kings (Prov 16.15; Ps 130.3-4). GOD IS HOLY, indeed!

One more thing should be noticed, though. The exaltation the poet calls upon his people to bring has a clear object and a certain place for its practice: God has to be exalted in his temple, ‘his footstool’, and ‘at his holy mountain’. This is not a call for institutionalization but for integrating worship with a communitarian life. Therefore, although I agree with the theoretical idea that God would have sent his son even if it were only a sinner in this world, I strongly believe that he would not have done it having not had the certainty that there were a community of believers to be integrated in. God has chosen a people not an individual. His Majesty can indeed be approached with ‘Your Grace’.

We are called into His holiness as believers to join the great chorus of people who know that they have a holy God: alive, true to His word, and forgiving. Where else can one find better the reality of His holiness than in Jesus? Him, who was ressurected to impart to every believer the promise of the Holy Spirit and the blessings of the new life, including forgiveness from all sins. “It is because of him that you are in Christ Jesus, who has become for us wisdom of God — that is, our righteousness, holiness and redemption.” (1 Cor 1.30)

Psalmul 6: Sentimente amestecate, dar credinţă fermă

1 Pentru dirijor. De cântat cu instrumente cu coarde, în şeminit. Un psalm al lui David.

Doamne, nu mă mustra în mânia Ta
şi nu mă disciplina în furia Ta!
2 Îndură-te de mine, Doamne, căci sunt slab!
Vindecă-mă, Doamne, căci fiinţa-mi este îngrozită!
3 Sufletul mi-e îngrozit de tot,
iar Tu, Doamne, până când întârzii?

4 Întoarce-Te, Doamne, eliberează-mi sufletul,
mântuieşte-mă din pricina îndurării Tale,
5 căci morţii nu Te mai pomenesc
şi în Locuinţa Morţilor cine Te mai laudă?

6 Sunt sleit de atâtea suspine!
În fiecare noapte îmi scald patul
şi-mi inund aşternutul cu lacrimi.
7 Mi s-au prăpădit ochii de atâta întristare,
mi-a slăbit vederea din pricina tuturor vrăjmaşilor mei!

8 Depărtaţi-vă de la mine, voi, toţi cei ce săvârşiţi răul,
căci Domnul a auzit glasul bocetului meu!
9 Domnul a auzit ruga mea,
Domnul mi-a primit rugăciunea!
10 Toţi duşmanii mei vor fi făcuţi de ruşine şi nespus de îngroziţi;
vor da înapoi şi vor fi acoperiţi de ruşine într-o clipă.

(NTR, 2007)

Această rugăciune a lui David are un iz de disperare. Din ultima strofă (împărţirea pe strofe ne aparţine) răzbate faptul că necazul lui David ar fi datorat duşmanilor săi, a căror contribuţie este resimţită de David ca o mustrare divină. Presiunea este atât de mare asupra sa încât se simte în pragul morţii. După anii de glorie petrecuţi la curtea lui Saul, întâi ca scutier apoi ca şi căpitan cu o popularitate mereu crescândă şi ginere al regelui, perioada de persecutat politic şi de refugiat fără locuinţă stabilă trebuie să fi fost o mare schimbare. După ce ai avut hrana asigurată la masa regelui, să trebuiască să te mulţumeşti să mănânci în condiţii de encampament militar doar ceea ce reuşeşti să vânezi, trebuie să fi fost o tranziţie dureroasă.

Nu este clar care anume moment din istoria lui David ar putea descrie cel mai bine încărcătura emoţională cu note atât de pesimiste precum cele din strofa a doua. Aici găsim şi un îndemn indirect la o viaţă de închinător autentic al lui Dumnezeu, derivată din convingerea evreului că duhul omului ajuns în Locuinţa Morţilor nu mai are parte de activitate la fel de intensă ca pe pământ. Oricum, şi dincolo de mormânt duhul continuă să trăiască pentru că este o entitate spirituală generată din Dumnezeu. Prin urmare, el nu moare. Duhul îşi continuă activitatea atât cât îi permite noua situaţie, în lipsa trupului. Cu siguranţă el poate gândi şi îşi poate evalua situaţia aşa cum este ea în relaţie cu Dumnezeul în care a crezut sau pe care l-a negat. Lipsit de gură fiind, David considera că activitatea de laudă la adresa lui Dumnezeu nu mai este posibilă. Aceasta este o exagerare pentru că şi omul VT credea că duhurile pot comunica între ele, uneori chiar şi cu lumea terestră. Poetul sugerează aici că ar fi de mai mult folos lui Dumnezeu ca om viu, decât ca mort.

Poetul experimentează o suferinţă acută deoarece nu reuşeşte să înţeleagă patosul cu care duşmanii săi îi doresc răul. David este consumat de întristare. Eroul viteaz în luptă era un om care plângea pe genunchi. Când alţi oameni dormeau liniştiţi sau cu gândul la crizele prin care treceau, David nu-şi dădea aţipire pleoapelor sale, deoarece tânjea după eliberare. Există unii care îşi plâng de milă, uneori chiar şi atunci când alţii, nu ei, trec prin necazuri, doar gândindu-se cum ar fi fost să fie ei în conjunctura respectivă. Patetic, nu? David nu-şi plânge de milă. David este torturat cu picătura chinezească, un pic de persecuţia astăzi, alta mâine, şi caută să priceapă cauza şi folosul suferinţei sale. Ce om, fie el credincios sau necredincios, nu ar dori să ştie că suferinţa sa are un rost? A persista într-o asemenea întrebare, însă, mai ales dacă Dumnezeu întârzie cu răspunsul, poate fi foarte periculos. Credinciosul trebuie să ştie mai bine decât atât. El are credinţa că Dumnezeu nu greşeşte, că El ştie şi că Lui îi pasă de ai Săi. De aceea, credinciosul munceşte şi aşteaptă în tăcere eliberarea sa.

Aşa face şi David, care, în ciuda evidenţelor, declară încrederea Sa în Dumnezeul eliberator. El are convingerea că Dumnezeu i-a auzit rugăciunea şi că decretul de eliberare a şi fost emis. Mai lipseşte doar împlinirea decretului, dar David nu cunoaşte data în care acesta va fi pus în aplicare. Dacă le considerăm în raport cu starea demoralizată a poetului descrisă în strofa a treia, cuvintele din ultimul distih sunt de-a dreptul dezarmante. Parcă duşmanii au încetat să mai existe.

Psalmul 6 este un model de sinceritate şi transparenţă în rugăciune. Sentimentele nu pot fi negate, oricât de mult ar contrazice ele credinţa noastră, dar ele trebuie mărturisite şi răscumpărate prin credinţă. „Doamne,” spunea David, „eu sunt întristat pentru suferinţa de care îmi faci parte, dar eu cred că Tu nu ţi-ai încheiat lucrul cu mine. Sunt convins că mi-ai ascultat rugăciunea şi va sosi şi vremea eliberării. Îţi mulţumesc că m-ai găsit vrednic să trec pe aici ca să pot lăuda biruinţa Ta asupra duşmanilor mei”. Ia-ţi şi tu sentimentele şi du-i-le lui Dumnezeu, nu oamenilor. Stai de vorbă cu Dumnezeu până când El îţi va vorbi. Caută în Scriptură răspunsurile Sale şi în mintea instruită de Cuvânt şi luminată de Duhul. Apoi, prin credinţă, afirmă încrederea ta în Dumnezeu şi mergi mai departe cu El. O biruinţă ca aceasta merită a fi cântată pentru încurajarea altora.

Psalmul 5 : Dimensiunea comunitară a rugăciunii

1 Pentru dirijor. De cântat cu fluiere. Un psalm al lui David.

Ascultă-mi plângerea, Doamne,
ia aminte la suspinul meu!
2 Ascultă strigătul meu,
Împăratul meu şi Dumnezeul meu,
căci Ţie mă rog!
3 Doamne, ascultă-mi glasul dimineaţa,
dimineaţa când stau gata pregătit înaintea Ta şi aştept.

4 Căci Tu nu eşti un Dumnezeu Căruia să-I placă răutatea
iar cel rău nu-Ţi poate sta în preajmă.
5 Nici lăudăroşii nu pot sta înaintea ochilor Tăi,
iar Tu îi urăşti pe toţi cei ce săvârşesc nelegiuirea
6 şi-i dai pierzării pe cei ce rostesc minciuni.
Domnul îi detestă pe oamenii setoşi de sânge şi înşelători.
7 Eu însă, prin marea Ta îndurare,
voi intra în Casa Ta
şi, în frică de Tine,
mă voi prosterna cu faţa spre Templul Tău cel sfânt.

8 Doamne, condu-mă cu dreptatea Ta,
din pricina duşmanilor mei!
Netezeşte cărarea Ta înaintea mea!
9 Căci nu este nimic adevărat în gura lor,
iar lăuntrul le este plin de nimicire.
Gâtlejul le este un mormânt deschis;
cu limbile lor ei înşală.
10 Osândeşte-i, Dumnezeule!
Să cadă prin propriile lor uneltiri!
Pentru multele lor păcate, izgoneşte-i,
căci s-au răzvrătit împotriva Ta!

11 Să se bucure toţi cei ce-şi găsesc refugiul în Tine!
Pe vecie să strige de bucurie!
Ocroteşte-i Tu,
ca să strige de bucurie
toţi cei ce iubesc Numele Tău.
12 Căci Tu îi binecuvântezi pe cei drepţi, Doamne,
iar bunăvoinţa Ta le ţine loc de scut.

(Traducerea este preluată din versiunea Noua Traducere în limba română; împărţirea pe strofe este o propunere personală)

Psalmul 5 poate fi împărţit fără prea mare dificultate în patru strofe. Titlul care apare, în cele mai multe versiuni moderne, nenumerotat, ca şi cum nu ar aparţine psalmului, în ebraică este parte componentă a sa. De regulă aici sunt menţionate chestiuni de natură tehnică (indicaţii privind interpretarea) şi chestiuni de natură istorică (contextul care a oferit ideea care l-a generat). Cea mai controversată informaţie o constituie formula leDavid care poate sugera paternitatea psalmului (percepţia tradiţională), tiparul psalmului sau tradiţia la care se afiliază, sau chiar persoana căreia i se dedică psalmul, anonim în acest caz. Dintre toate cea mai plauzibilă a rămas prima variantă, dat fiind că aceeaşi formulă este folosită şi cu alte nume de poeţi: Moise, Asaf, Solomon etc.

În prima strofă (vv. 1-3), poetul invocă divinitatea Căreia îi recunoaşte dreptul de suveran asupra sa. Se subliniază faptul că este vorba despre rugăciunea matinală, cel mai probabil având loc înaintea sanctuarului construit de David la Ierusalim pentru Chivotul Legământului.

Urmează în strofa a doua (vv. 4-7) evidenţiază de o manieră indirectă motivul pentru care Dumnezeu ar fi obligat a căuta la cererea psalmistului. Este ştiut că Dumnezeu nu se asociază cu oamenii răi, lăudăroşi, nelegiuiţi, mincinoşi, violenţi şi înşelători. Prin faptul că psalmistul refuză compania acestora şi se delectează în prezenţa lui Dumnezeu îşi garantează dreptul de a spera măcar în asistenţa lui Dumnezeu.

Abia în strofa a treia (vv. 8-10) este redată cererea psalmistului. Principala cerere este una de călăuzire, pentru că avansarea este anevoioasă şi complicată de prezenţa duşmanilor. Surprinzător, duşmanii nu sunt acuzaţi de violenţă fizică şi doar de violenţă verbală. Minciuna şi falsele acuzaţii conferă emitenţilor calitatea comună mormintelor deschise – miazma cadaverică. Cererea de călăuzire este secondată de una orientată înspre pacificarea vinovaţilor prin „osândire” şi „izgonire”, termeni care se referă la retragerea statutului de membru în poporul lui Dumnezeu şi, în consecinţă, moartea înainte de vreme.

În concluzie (vv. 11-12), o asemenea rezolvare a crizei ar permite celor drepţi să se bucure de linişte şi de avantajele care decurg din părtăşia cu Dumnezeu. Drepţii apar ca oameni care îşi găsesc refugiul în Domnul şi iubesc Numele Lui, adică se asociază cu Dumnezeu atât în vremuri bune cât şi în vremuri rele.

Psalmistul este un mijlocitor pentru bine şi se află în chiar epicentrul luptei dintre comunitatea răilor şi comunitatea drepţilor. Contextul din care izvorăşte Psalmul 5 este unul de confruntare deschisă între bine şi rău, materializat în adepţii şi promotorii valorilor specifice.

Psalmul 5 oferă un model de rugăciune de cerere. Conform acestuia, cererea este precedată de recunoaşterea statutului credinciosului în raport cu Dumnezeu, recunoaşterea statutului lui Dumnezeu în raport cu credinciosul, proclamarea naturii lui Dumnezeu şi a dreptului Său în raport cu lumea creată. Cererea aduce frământarea personală şi soluţiile întrevăzute, condiţionate de binele suprem al credincioşilor şi nu de interesul egoist al individului.

Psalmul 5 ne deschide ochii şi asupra faptului că preocupărilor noastre personale depăşesc limitele individului, deoarece rugăciunea individului are consecinţe comunitare. Este exemplar faptul că David nu apelează deloc la statutul de Uns al Domnului primit de la profetul Samuel, în virtutea căruia se califica, cel puţin din punctul de vedere al unora din anturajul său, la privilegii personale din partea lui Dumnezeu. Valoarea comunitară a rugăciunilor noastre, chiar şi a celor mai personale dintre ele, conferă exerciţiului nostru spiritual, valoarea de sare despre care spunea Domnul Isus că trebuie sa caracterizeze viaţa credinciosului.

Psalm 89 : Acknowledging the Sovereignty of God

Introduction:
This Psalms concludes Book Three of the Psaltire in a similar confrontational mood Psalm 73 started it. As we know from our own reading or from last Sunday’s Bible Study, Psalm 73 put in front of us the debate over God’s justice from a personal perspective. Although the psalmist had quite a firm statement of faith (God is good to Israel), the reality opposed the truth of this thesis: men without firm moral standards seem to live better than those faithful to God. When the thesis and its antithesis are put together into a synthesis, there is only only logical conclusion: morality is in vain (v. 13). The only resource this psalmist has left to avoid some stupid outcome is holding onto his identity (v. 14). I can almost hear in his words, the Ukrainian Jew Tevje (Fiddler on the Roof) who argues with himself on the meaning of tradition and holding onto it, although at some point he suggested with humour amidst a perilous situation: “I know, God, that we are your people, but can’t we, just for this time, not be yours?” In the case of Psalm 73, the solution resides with a redefinition of the second observation: having goods does not mean to be blessed, having a good end is the true test of blessedness. Fair enough, a good end is not in our grasp but is God given.

The rationale of Psalm 89 takes a similar trajectory. This time, though, the thesis is extended to multiple verses and the argument refers to the whole nation and to its most significant representative, the king. There are modern commentators who suggest that these confrontational psalms, marking the extremities of the core section of the Psaltire, drive the thematic linkage of the following Psalms as the editor was in pursuit of some answers for these major debates.

The text:
Verses 1-4 lay the twofold thesis of this Psalm’s argument. The main theme of these verses is God’s loyalty to his covenant expressed by means of three words that belong to the same semantic category: favour, firmness and covenant. God’s covenant with David epitomizes God’s loyalty to his people.

Verses 5-8 take the reader into the Most Holy Court in Heaven, wherein God presides over the heavenly beings. The psalmist starts from above because this perspective is vitaly important for his argument. God has no equal among the most sublime creatures of this universe and no one can challenge his authority. Therefore, he is the highest authority the psalmist needs to present his case to.

Verses 9-13 describe the legacy of God’s omnipotence: creation of all things, and subsequent authority over sea with all its legendary creatures, and dry land with its most representative peaks in the region. Therefore, the reference to God’s hand belongs rightfully here. Zaphon, Yamin (translated ‘north’ and ‘south’), Tabor and Hermon were, apparently, all mountains with religious significance. The psalmist does not enter into a polemic but he is eager to establish God’s right over all idolatrous cultic sites.

Verses 14-18 approach the core of this debate by reiterating the two main elements of the twofold thesis: God’s loyalty (1) to his people (2). Notice that the foundational principles of God’s government are justice and loyalty qualified each by another noun. I take what NIV translates as “righteousness and justice” and “love and faithfullness” not as two pairs of four distinct principles but as two principles, that is righteous justice and loving firmness. Undoubtedly God is presented as a king whose authority does not escape a thing.

This tableau of God is completed by an extensive reference to his covenant to David. The covenant with humans, either individually or collectively, represents the best way of describing God’s economy, or his dealings with humankind, his vasals. Another major break appears at the end of verse 37. Verses 19-37 contain alusions to or reinterpretations of various textual traditions referring to David. Nonetheless, the psalmist created the illusion that he had access to the verbatim written transmision of this experience. The psalmist brings to fore several very important themes:

1. Since God delegated authority to the davidic descendent, he cannot be defeated (vv. 20-25);
2. Since God entered in a covenant relationship with David, he functions as a father to the davidic descendent and he will punish their misdeeds (vv. 26-33);
3. Since this covenant was initiated and signe by God, it cannot change (vv. 34-37).

Another major break appears at the end of verse 45. This section (vv. 38-45) makes use of the direct approach again (cf. vv. 9-13), but this time more like a reproach. Apparently, these verses describe a situation wherein the davidic descendent suffered a severe defeat at the hand of his enemies with serious repercutions on the political and socio-economical situation of the country.

As main arguments to motivate God’s return to better thoughts, the psalmist uses two (vv. 46-52): (1) death is certain, life is short; (2) the disciplinary tools used by God to punish his people have a will of their own. They do not seem very convincing to me, the fact that the psalm ends up in this note of pesimism suggesting probably that the psalmist did not reach a conclusion or a favourable end has not yet come. Note that the final doxology (v. 53) belongs to Book Three as a whole not to this psalm in particular.

The message:
If indeed the author of this psalm was Ethan the Ezrahite, a companion levite of Asaph in the liturgical singing ministry, it is not difficult to imagine that these two individuals shared many experiences and even ideologies. Both of them tried to reason God’s righteous justice and loving firmness in the context of unfavourable circumstances happened to Israel.
In Psalm 89, the possibility that a current severe situation is allowed by God as a penalty for a rebelious Israel is not entirely excluded, provided it will finish soon. Without receiving any evidence of an approaching relief, the psalmist clings on what he knows is true about his God with who resides all his hope. He builds an argument that begs the Almighty King for an imediate relief in favour of the king of Jerusalem. Here, there is no allusion to sin at all and not a single reference to the Sinai covenant. Both themes have no significance for the psalmist’s argument. Obviously, Psalm 89 is not a penitential poem like Psalm 51, Ezrah 9 or Daniel 9.

Can Psalm 89 stay as a model of prayer whereby we mediate for individuals or communities in distress? One should note that the poet is intrisincally connected to the fate of the king he is praying for, therefore his prayer could well be subjective. He is pasionate about an urgent favourable reply and for this reason he contructs an irefutable argument as if he was asked to convince God and his court about the feasibility of this project. Another danger lays with the monodirectional ritual approach to prayer. Ethan’s prayer is a good example of the type of product despair conceives. We have all heard ritualistic prayers, maybe we even prayed them, prayers wherein we try to provide with the most convincing rationale to enhance, as it were, our chances to get the desired reply as soon as possible. It all depends on what you understand by prayer.

For my part, prayer is a a spiritual practice that allows the practicioner to internalize the meaningful doctrine about God, a means to come to terms with one’s experiences in the context of the unchanging reality of God, a resourceful tool to achieve a growing awareness of God’s quality and plans. As far as we know, prayer is the practice of language exercised in relation to God. In this respect, there are no stupid prayers, there are only unsaid prayers.
Using pompous words does not guarantee God listens to your prayer. The orthodoxy of one’s statements cannot prompt the desired resolution to prayer either. Not even a good knowledge of theology or a recall of one’s experience with God can bring the expected answer.

Then what is the key to an answered prayer? I know we are all desperate to learn the ABC of answered prayer but there is none. Firstly, because ‘answered prayer’ is such an individualistic and egotistic notion. God always answers prayers, but in his own way and at his right time. Secondly, because it comes against the very nature of prayer: a polite request a servant has from his/her master. I know we are declared his children and that give us some rights as the Father decided, and he takes upon himself some duties. But, how would sound to you a request from your child: “Father, give me MY share of the estate!” (Luke 15.12) It is intristing that ‘boldness’ appear in the New Testament in relation to preaching, whereas ‘confidence’ is connected to prayer especially in the context of remission of sin (Heb 4.16). John puts it boldly in his first epistle, but even there the context is the forgiveness of sin:

This is the confidence we have in approaching God: that if we ask anything according to his will, he hears us. And if we know that he hears us– whatever we ask– we know that we have what we asked of him. If anyone sees his brother commit a sin that does not lead to death, he should pray and God will give him life. I refer to those whose sin does not lead to death. There is a sin that leads to death. I am not saying that he should pray about that. (1 John 5.14-16)

Can we make use of God’s promises in order to secure a favourable answer? Provided one understands the content of the promise in its context, I can say that this is a biblical sound practice. But, watch it!, you cannot demand it from God as if he is caught in his own promises and has to deliver the same way you ask of your friend something long ago promised. Take those promises of God as guideliness for your requests not as pitfalls of God’s benevolence.

What are the positive things Ethan teaches us about prayer?
1. Remember who God is! The Old Testament uses different images to describe God but the most comprehensive one, and the best to my mind, to describe God is that of a King whose kingship fundamentals are righteous justice and loving firmness.

2. Remember the way he honoured you! As his creation, humans do not deserve anything from God. The mere life they have is a gift, and everything that comes along with it is part of his grace. The house you are in (be it nature, home, or body), family and friends, abilities and possesions (few or many) and, most of all, his promises to you are your inheritance.

3. Remember what you owe him! Life is short, suffering comes as part of the package and death is certain. Once one has such a perspective on life, the obvious outcome is a clearer understanding of duty.

Look at Jesus’ prayer in Ghetsemane! It is such a pity that his disciples were asleep at the peak of Jesus’ ministry. Had they not slept we would have received the most glorious prayer of Jesus. When confronted with this terible loss, Mel Gibson himself considered useful for the plot of his movie to start it with Jesus in fervent prayer. One can hear him praying in Aramaic lots of fragments from Psalms wherein he asks for deliverance or proclaim God’s triumph over his troubles.

The little that is left and reached us says as follows: “Abba, Abba! Everything is possible for you. Take this cup from me. Yet not what I will, but what you will.” (Mar 14.36) We can hear in the words of this very fragmentary prayer of Jesus a very strong awareness of God’s sovereignity and the total submission of a human that decided to put off any ‘rights’ to call God in his help.

Rediscovering the ‘benefits’ of a relationship with God (Psalm 25)

INTRODUCTION
This is an alphabetic acrostich poem, meaning that the main poetical units, in most cases couplets, begin with Hebrew letters in alphabetical order. Unfortunately, this acrostich is broken, not perfect. Fortunately, its breaks allow the reader to look into its meaning.
Translating a Hebrew acrostich into a non-Semitic lanuguage is a difficult task. This is my second atempt of this type, after proposing a new Romanian rendering of the poem of the wise woman in Proverbs 31. Finding the proper word that starts with the letter required by the alphabetical sequence is toiling. You will be the judge of this enterprise.

TEXT

1 Ascends to you, O LORD, my soul.
2 But in you I trust, O my God,
do not let me be put to shame;
do not let my enemies exult over me.
3 Care for those who wait for you;
put to shame those who are wantonly treacherous.
4 Detail to me about your ways, O LORD;
teach me your paths.
5 Explain to me your truth, and lead me in it,
for you are the God of my salvation;
for you I wait all day long.
[F]6 Be mindful of your mercy, O LORD, and of your steadfast love,
for they have been from of old.

7 Gracefully forgive the sins of my youth or my transgressions;
according to your steadfast love remember me,
for your goodness’ sake, O LORD!
8 Honestly good is the LORD;
therefore, he instructs sinners in the way.
9 In what is right He leads the humble,
and teaches the humble his way.
10 Key to the paths of the LORD are steadfast love and faithfulness,
for those who keep his covenant and his decrees.
11 Lord, for your name’s sake,
pardon my guilt, for it is great.

12 Mind you, who are those who fear the LORD?
He will teach them the way that they should choose.
13 Nobody will lack anything,
and their children shall possess the land.
14 Only for those who fear him is LORD’s friendship,
and he makes his covenant known to them.

15 Permanently my eyes are towards the LORD,
for he will pluck my feet out of the net.
16 Return to me and be gracious to me,
for I am lonely and afflicted.
17 Still the troubles of my heart,
and bring me out of my distress.
[T]18 Consider my affliction and my trouble,
and forgive all my sins.

19 Ultimately, consider how many are my foes,
and with what violent hatred they hate me.
20 Ward my life, and deliver me;
do not let me be put to shame, for I take refuge in you.
21 Zeal for wholeness and uprightness may preserve me,
for I wait for you.
[*]22 Redeem Israel, O God, out of all its troubles.

EXPOSITION
(verse 1) The opening verse functions as a muse invocation in classic poetry. In this particular case, the author invokes the Lord, the God of Israel.

(vv. 2-6) Three main themes appear to be the main concern of the poet in this first strophe of the poem: experiencing shame at the hand of his enemies, getting to know God’s law, and God’s inner qualities. There is nothing within himself to win God’s favor towards him. Such unprecedented situation for worshippers of other deities, is overcome only by overflowing divine mercy.

In other words, in these six introductory verses of the poem we have a close connection between three realities. One refers to the general context or the relationship between the God’s worshipper and God’s detractors that is persecution. Another encapsulates the predisposition of the believer that is passion for God’s Law. Finally, another bespeaks of God’s own character that is mercy towards His people. How do these three realities connect to each other?

How do we deal with persecution, let’s say unfair treatment or discrimination, on religious grounds? Of course, the discomfort that people can inflict upon others on ideological grounds causes a lot of mental pain, even anger. Experiencing injustice is indeed very painful, but having to live with it is dreadful. What do you do with all your mental pain? Prisons used to inflict this kind of pain on prisoners, but not any more. Their well-being is nowadays as important as any other citizen’s.

Let us imagine several scenarios where such an experience can be real. Imagine a different type of society where you cannot complain and nobody is paid to listen to your worries. Imagine that you are at the top of the authority ladder and there is no other superior authority whom you can tell your needs. This was probably the case with David. What will you do? No wonder that the Bible teaches us to pray for the authorities. Imagine a society completely turned off by ideologies, especially religious. To whom will you go to protest against religious discrimination?

The solution offered by this psalm is simple, pray to God. Let him know your pain, your fears, your anger and then let him work out your release. In the meantime fill your mind and get is busy with God’s Law.

(vv. 7-12) Two of the previous themes are picked up and given more thought in the second strophe. This time, the poet’s meditation on his personal sin replaces the pain inflicted upon him by his enemies. Looking closely at this strophe, one can notice an envelope structure, by which the extremities correspond to each other (human sinfulness and God’s mercy), envelop the material in the middle (learning the Law). Again, at the core of this strophe lays the relation the believer has with God’s standard.

How do they relate to each other? The reference to ‘the sin of my youth’ can lead one to believe that maturity brought with it not only natural wisdom but also a deeper knowledge of God’s Law and a more steady character. For that reason, in the case of a growing in the faith believer, the sins of older age should be different from those of younger age, and not only in terms of quantity.

This meditation can easily prompt a discussion on the relation between knowledge and morality. By no means, an educated person is a moral one too. By definition, morality assumes the existence of a code, a law. In the postindustrial society, education is no longer the guarantee for moral citizens. To the contrary, an educated person is one who knows what codes apply to various contexts. This is precisely why we need contracts. By signing a contract or a membership code, one gets aware of the binding regulations and the behaviour expected in particular places.

Arguably, religious education has become less influential because the law-makers in the parliament do not believe anymore in morality, but promote the separation between private and public life instead. This dichotomy goes against the wholistic personality God created us to be and can result only in an increasingly schizophrenic and God alienated society. Promoting a divinely inspired moral standard implies a rediscovery of a wholistic development of personality and constricts one to change behaviours and reconsider life-styles.

(vv. 12-22) Each of the last three strophes has a distinct theme, all of which being already known to us: getting to know God’s law, relief from personal sin, and relief from enemies. Although they are old themes, we can glean few new ideas. For those who delight in God’s Law/path or fear the Lord there is more in store, because God reserves to them his guidance, his care, and his friendship. Personal sin functions like a net in which the feet of the one who had walked astray were caught. At the same time, a sinful life produces loneliness and anxiety. Forgiveness brings a new beginning and real relief from all the effects of sin.

There are some who propose a different solution, namely desconsidering sin altogether. That can only be done efficiently by proclaming the death of God or promoting a God morally indifferent. We should not be surprised, then, when libertines mock publicly those defending the idea of the existence of a moral God. Nothing can be more dangerous to atheists or libertines than a vocal believer.

Few years ago, Luigi Cascioli an Italian ex-priest turned popular atheist book-writer, who authored the book The Fable of Christ, almost succeeded in bringing to court a Catholic priest for fraud. Affirming in a parish bulletin that Jesus existed and was born to Mary, the atheist accused the priest to have been violated two Italian laws, by abusing of popular belief and impersonating Jesus. The judge turned down the case for lack of substance in relation to the main accusation that of fraud. Cascioli and his attorney were not disuaded by this rather expected conclusion. Their strategy is to go through the necessary legal stepts that will allow them to bring their case before the European Court of Human Rights, and accuse the church of “religious racism”. Apparently, the two gentlemen were friends in childhood.

By all means, this situation is not new in America, because America experiences an open war against Christianity. There are chances for it to start in Europe too. When it’ll start are we going to be ready? How relevant the final words of this poem have become! As always, the only resources the believer have rest with God (v. 21).

Conclusion
Unfortunately, this psalm does not teach us any means of democratic appraisal against segregation, discrimination or persecution. But even Lord Jesus has proposed a similar solution.

Blessed are those who are persecuted because of righteousness, for theirs is the kingdom of heaven. Blessed are you when people insult you, persecute you and falsely say all kinds of evil against you because of me. Rejoice and be glad, because great is your reward in heaven, for in the same way they persecuted the prophets who were before you. (Mat. 5:10-12, NIV)

Apostle Paul warns his disciple Timothy to mind his duties and avoid the bad example set by some false apostles. Instead, Paul urges Timothy the following:

You, however, know all about my teaching, my way of life, my purpose, faith, patience, love, endurance, persecutions, sufferings– what kinds of things happened to me in Antioch, Iconium and Lystra, the persecutions I endured. Yet the Lord rescued me from all of them. In fact, everyone who wants to live a godly life in Christ Jesus will be persecuted, while evil men and impostors will go from bad to worse, deceiving and being deceived. (2 Tim 3:10-13, NIV)

We have learned today another use for prayer, whereby we are taught to give away our worries to God, especially when our own well-being is endangered by others on religious grounds. Trusting God for things one cannot do is probably one of the greatest lessons of Christian life, but trusting Him for things bad things that happen to us and we do not deserve is greater still.

Psalmul 4 : Denigratorii ca mijloace pentru realizarea echilibrului mintal

Williamsburg two old men (fotografie de Steven Pinker)

Pentru dirijor. De cântat cu instrumente cu coarde. Un psalm al lui David.
1 Ascultă-mă când strig,
Dumnezeul dreptăţii mele,
izbăveşte-mă când sunt în necaz!
Îndură-te de mine, ascultă-mi ruga!
2 Fii ai oamenilor, până când îmi veţi mai batjocori onoarea,
voi, cei care iubiţi deşertăciunea şi umblaţi după minciuni?
Sela

3 Să ştiţi că Domnul l-a pus deoparte pe cel credincios
şi Domnul mă ascultă când strig către El.
4 Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi!
Cugetaţi când staţi în pat şi tăceţi!
Sela

5 Aduceţi jertfe potrivite
şi încredeţi-vă în Domnul!
6 Mulţi zic: „Cine ne va face să vedem ce este bine?“
Doamne, fă să răsară peste noi lumina feţei Tale!
7 Mi-ai dat mai multă bucurie în inimă
decât au ei când le sporeşte grâul şi mustul.
8 Mă culc în pace şi adorm îndată,
căci numai Tu, Doamne, mă faci să locuiesc în siguranţă.
Sela

Textul provine din versiunea Noua traducere în limba română (IBS, 2007)

Acest Psalm individual de cerere este segmentat în trei secţiuni prin intermediul termenului Sela pe care l-am văzut şi în Psalmul 3. Psalmul debutează cu un apel către Dumnezeu în care problema nu este specificată iniţial. Următorul cuplet (v. 2) ne oferă o introspecţie în natura necazului invocat, atunci când David lasă să se înţeleagă că este vorba despre acuze fabricate care aduc atingere onoarei sale. Denigratorii reprezintă un personaj colectiv frecvent întâlnit în Psaltire. Cu timpul se va contura portretul lor. Deocamdată psalmistul invocă retoric o soluţie, care este improbabil a fi fost acceptabilă pentru duşmanii săi.

Durerile fizice sunt mai sonore decât cele emoţionale, dar în timp ce ne obişnuim cu cele fizice, cele emoţionale lasă sechele a căror perenitate ne surprinde adesea. Cu cât mai dureroase pot fi acuzele inventate care nu au fond!? Acuzele maliţioase vor continua să existe atâta timp cât Dumnezeu tolerează existenţa denigratorilor de care sunt intrinsec legate. Domnul Cristos ne învaţă că dacă este să se schimbe ceva, atunci aceea este atitudinea noastră faţă de denigrare.

„Ferice de voi când oamenii vă insultă, vă persecută şi spun tot felul de lucruri rele, (minţind) împotriva voastră, din pricina Mea! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri! Căci tot aşa i-au persecutat şi pe profeţii dinaintea voastră!” (Matei 5:11-12)

A doua strofă dezvăluie sursa echilibrului său care rezidă în convingerea că omul credincios beneficiază protecţia lui Dumnezeu în virtutea relaţiei speciale de care se bucură cu Dumnezeu. Tot acum psalmistul îşi permite o recomandare pentru denigratori ceva mai transparentă decât în prima strofă: postul gurii.

Cunoştinţa că Dumnezeu se identifică cu cel credincios şi că îi ascultă rugăciunea drept dovadă este o mare uşurare. Cu siguranţă că soluţia sugerată denigratorilor este una în a cărui aplicabilitate el însuşi credea. Când gura vorbeşte din mânia minţii, vorbeşte prostii. De aceea cugetarea şi postul gurii sunt practici care permit rezoluţii mai echilibrate şi mai echitabile. Îndemnul de a ne limita mânia este preluat şi de apostolul Pavel care îşi permitea să dea şi o limită temporală, dincolo de care mâniosul se pune în periculoasa situaţie de a intra sub influenţa diavolului, denigratorul prin excelenţă.

„ ,Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi!’ Nu lăsaţi să apună soarele peste mânia voastră! Nu daţi ocazie diavolului!” (Efeseni 4:26-27)

A treia şi ultima strofă ia în discuţie minoritatea celor credincioşi, asemenea sieşi, dar care nu se bucură de acelaşi echilibru mental. De aceea David mijloceşte pentru ei prin cuvintele binecuvântării levitice: „Doamne, fă să răsară peste noi lumina Feţei Tale!” În final psalmistul îşi exprimă încrederea în Dumnezeu şi îşi afirmă credinţa neclintită care nu este proporţională cu măsura binecuvântărilor materiale. Siguranţa pe care Dumnezeu o dăruie celor credincioşi are o calitate superioară siguranţei oferite de posesiunile materiale.

Condiţionarea comportamentului religios de împlinirea dorinţelor personale, de succes şi de prosperitate materială. Deşi conceptul vetero-testamental de „pace” includea starea de sănătate şi prosperitatea dar nu excludea definitiv prezenţa necazului. Disconfortul are un potenţial constructiv indiscutabil dacă este bine ţintit, iar Dumnezeu este un ţintaş desăvârşit. Tocmai de aceea psalmistul admite că măsura credinţei sale nu este proporţională cu măsura belşugului. Exemplară în această privinţă este declaraţia profetului Habacuc:

„Chiar dacă smochinul nu înfloreşte
şi în vii nu mai este rod,
chiar dacă lipseşte rodul din măslin
şi ogoarele nu mai dau hrană,
chiar dacă turma din ţarc este nimicită
şi nu mai sunt vite în grajduri,
eu tot mă voi bucura în Domnul
şi mă voi veseli în Dumnezeul mântuirii mele!” (Hab 3:17-18)

Credinciosul care are credinţa autentică despre care şi profetul Habacuc vorbea (2:4b) îşi cunoaşte Dumnezeul. El ştie că împrejurările vieţii, fără nici o deosebire, sunt menite pentru a-i prelucra caracterul după modelul care-L onorează cel mai mult pe Stăpânul Său. Şi încă un lucru. Nu trebuie să ni-i căutăm pe denigratorii noştri. La vremea potrivită vor apărea ei. Până atunci, dacă deocamdată suntem scutiţi de prezenţa lor, ne pregătim. Şi trebuie să ne pregătim bine, ca să nu ajungem să întrebăm ca unii dintre contemporanii lui David: „Cine ne va face să vedem ce este bine?“

Psalmul 3: Cunoaşte-ţi măsura!

Un psalm al lui David, compus pe vremea când fugea dinaintea fiului său Absalom.

1 Doamne, ce mulţi îmi sunt duşmanii!
Mulţi sunt cei ce se ridică împotriva mea!
2 Mulţi grăiesc sufletului meu:
„Nici Dumnezeu nu-l mai scapă!“
Sela

3 Dar Tu, Doamne, îmi eşti scut!
Tu eşti slava mea, eşti Acela Care îmi ridici capul!
4 Cu glasul meu am strigat către Domnul,
şi El mi-a răspuns din muntele Lui cel sfânt.
Sela

5 Eu mă culc, adorm şi mă trezesc iarăşi,
căci Domnul mă sprijină.
6 Nu mă tem de puhoiul de popoare
care se ridică împotriva mea din toate părţile.
7 Ridică-Te, Doamne!
Izbăveşte-mă, Dumnezeul meu!
Tu-i loveşti peste obraz pe toţi duşmanii mei
şi zdrobeşti dinţii celor răi.
8 A Domnului este izbăvirea!
Fie binecuvântarea Ta peste poporul Tău!
Sela
Textul provine din Noua traducere în limba română (IBS, 2007)

Încep cu o chestiune tehnică. Termenul „sela” este suficient de criptic pentru a nu şti exact funcţia sa în literatura poetică a Antichităţii, dar este folosit în contexte literare suficient de clare pentru a intui că este vorba despre o marcă textuală disjunctivă. Cu alte cuvinte o modalitate de a întrerupe fluenţa poemului. Nu este exclus ca la psalmodiere, versurile să fi fost întrerupte pentru a da locul unui joc de instrumente. În Psalmul 3, Sela apare de trei ori, fragmentând textul în trei strofe, dintre care ultima este cât primele două la un loc.

Psalmul 1 făcea distincţia dintre cel drept şi cel rău. Ca unul care era pasionat de Legea lui Moise şi de comuniunea cu Dumnezeu, cu siguranţă David era îndeptăţit să primească acest calificativ. Psalmul 2 acorda dreptul de mediator între Dumnezeu şi om regelui de la Ierusalim. Fără îndoială că regele David se potrivea descrierii. Însă, Alesul lui Dumnenzeu nu este scutit de împrejurări inconfortabile. Tocmai o asemenea situaţie este descrisă în Psalmul 3, iar reacţia lui David este paradigmatică.

Conjunctura care a generat acest psalm este constituită, conform subtitlului, de insurecţia condusă de prinţul regent Absalom, omul care se pregătea să preia tronul tatălui său David. Izvorâtă din intenţia lui Absalom de a face transferul de putere înainte de vreme, poate chiar de a penaliza întârzierea cu care regele sancţiona vinovaţi precum Amnon, cel care violase pe Tamara, sora lui Absalom, revolta a cristalizat tabăra anti-davidică. Se întâmplă adesea ca în condiţii de pace până şi duşmanii să se tragă la fund, pentru ca atunci când conflictele răbufnesc aceştia să-şi ridice din nou capul. Regele David a fost surprins de mulţimea celor care s-au coalizat cu Absalom, el care se credea regele unităţii naţionale, regele care a pacificat un popor divizat. Ce îngrijorează în astfel de situaţii este convingerea insurgenţilor că acţionează în Numele lui Dumnezeu (v. 2). Pretenţia însoţirii divine este invocată de ambele tabere, astfel încât numai descoperirea voii lui Dumnezeu prin trecerea timpului sau prin cuvânt profetic mai poate aduce clarificare.

Constatarea primei strofe (vv. 1-2) este continuată cu proclamarea încrederii în Dumnezeu din strofa secundă (vv. 3-4). Întâi David face apel la statutul pe care I-l atribuie lui Dumnezeu de protector al vieţii Sale prin metaforele scutului şi a slavei. Apoi, prin propoziţii specifice secvenţei narative, se face apel la experienţa trecută în care Dumnezeu, Locatarul sanctuarului de la Ierusalim, unde se afla deocamdată doar Chivotul Legământului în Tabernacolul ridicat de David, s-a dovedit a fi Cel care poate da izbăvire. Ceea ce are potenţial de încurajare pentru credincios în condiţii neprielnice este tocmai ce evidenţiază David aici: cine este Dumnezeu şi ce a făcut El pentru noi.

A treia strofă debutează cu două aplicaţii practice la convingerile prezentate anterior. Ele generează liniştea sufletească din pricina căreia până şi trupul este privilegiat cu un somn liniştit şi curajul de a înfrunta puhoiul de inamici. Dacă duşmanii nu pot fi îndepărtaţi decât cu sprijinul lui Dumnezeu, înseamnă că ne rămâne doar să ne obişnuim cu gândul că ei există şi să ne încredem în Dumnezeu că ei nu le scapă controlului Său.

În cele din urmă, David invocă intervenţia lui Dumnezeu prin memorabilele cuvinte: „Ridică-Te, Doamne! Izbăveşte-mă, Dumnezeul meu!” (v. 7a) Modul în care Dumnezeu este perceput a contribui la protecţia credinciosului nu face apel la desfiinţarea duşmanilor ca entităţi fizice, ci la umilirea lor. Duşmanii rămân în viaţă să-şi poarte umilinţa. Ca şi în cazul fiarelor dotate cu colţi, de unde provine imaginea, duşmanii vor fi făcuţi inofensivi prin deposedarea de instrumentele terorii lor. Ce pericol mai poate reprezenta o viperă fără colţi sau un leu fără dinţi?

Declaraţia din finalul psalmului este dezarmantă prin sinceritatea şi inocenţa ei: „A Domnului este izbăvirea!” (v. 8a) David a dovedit că el este omul care lasă loc lui Dumnezeu pentru a schimba cursul istoriei, fără a se grăbi să intervină el chiar şi atunci când a avut oportunitatea şi dreptul de a interveni (vezi istoria interacţiunilor cu regele Saul). Este exemplar şi faptul că în mijlocul unui conflict personal, David îşi aminteşte de poporul Domnului, pentru care se roagă să primească binecuvântarea (v. 8b).

Mulţi „prigoniţi” încearcă să câştige simpatia populară pozând în reprezentanţii poporului, chiar dacă poporul a încetat demult să se mai identifice cu ei. Suferinţa personală poate fi politizată atunci când ieşim cu ea în public şi ne autocompătimim sau pozăm cu nivelul elevat al spiritualităţii noastre încercate. Tot un fel de exhibiţionism este şi acesta. Încercările personale sunt pentru noi şi pentru creşterea noastră spirituală. Numai Dumnezeu ne cunoaşte cu adevărat măsura spiritualităţii şi a maturităţii noastre, indiferent de impresia creată în exterior. Oare dacă regele David ar fi avut un blog ar fi sărit repede cu meditaţiile sale la cald să-şi impresioneze audienţa? Chiar dacă mulţi dintre psalmi săi au fost scrişi la cald (meditaţiile ca şi Psalmul 3 au fost imprimate în tabere de refugiaţi în lipsa confortului), dar au ieşit la suprafaţă ani mai târziu. Altfel ce rost ar mai fi avut titlurile explicative?

Alţii îşi justifică acţiunile lor izvorâte din interese înguste şi personale cu pasiunea pentru Biserica lui Dumnezeu. Câtă josnicie! David nu rosteşte discursuri pe tema preocupării sale pentru poporul lui Dumnezeu, ci se roagă pentru acesta chiar şi atunci când are necazuri personale. Nu în public, de ochii lumii, ci în ascuns. Faptul că rugăciunile lui David s-au publicat ne permite nouă să cunoaştem faţa ascunsă a omului despre care Dumnezeu a pretins că este „după inima Lui”.

Avem de învăţat de la regele David că măsura unui om nu este dată de imaginea sa exterioară, indiferent cât de atent ar fi acesta cu ea, ci de statura sa în prezenţa lui Dumnezeu, în omul ascuns al inimii. Evident că un om „după inima lui Dumnezeu” nu poate fi un mojic cu semenii lui, pentru că măsura maturităţii sale este vizibilă cu ochiul liber. De aceea credinciosul trebuie să aibă o mărturie bună şi din adunare şi din afara ei. Cu atât mai mult slujitorul lui Dumnezeu.

Învăţătorul meu îmi este model aici. El L-a cunoscut pe Tatăl aşa cum este. Credinţa Sa în Tatăl care protejează nu a slăbit nici o clipă. Nici chiar atunci când a avut conştiinţa sacrificiului iminent El nu a cedat presiunii, ci a rămas lucid şi a acceptat cu seninătate planul lui Dumnezeu. El este Cel care în ceasul cel mai greu şi-a adus aminte de ai Săi, S-a rugat pentru ei şi i-a protejat de relele pe care şi le-a asumat în locul lor. Cristos a fost în mod genuin interesat de realitate şi nu de aparenţe. Imaginea sa publică a fost ultimul lucru pe care l-a preocupat. Cu toate acestea, Tatăl L-a recompensat cu cele mai mari onoruri la care nimeni nu poate accede oricât de mult s-ar strădui.