Ţefania 4 : Disciplinarea e ruptă din cer

INTRODUCERE
Călătoriile sunt, de regulă, obositoare. Unele însă au un farmec specific care întrece orice oboseală şi insatisfacţie. Vorbesc aici despre acelea care îţi oferă ocazia de a ajunge pe înălţimi, acolo unde puţini ajung şi de unde poţi privi la mare distanţă. Aşa ni s-a întâmplat când, urcând pentru a câta oară, munţii Cibinului am ajuns la altitudini de aprox 2000 de metri şi am putut vedea Sibiul ca pe un orăşel miniatural, construit din cubuleţe de lemn sau piatră. Grupul nostru de patru persoane trecuserăm prin câteva dificultăţi şi le-am răbdat de dragul atingerii unui ideal, absurd pentru mulţi, sosirea la rezervaţia naturală „Iezerele Cibinului”. Frigul dimineţii, confruntarea cu câinii ciobăneşti, palele de vânt rece, nu mai contau atunci când am ajuns la destinaţie. Eram cu toţii conştienţi că am realizat ceva deosebit. Reuşisem să ne depăşim pe noi înşine. Cu cât mai importantă va fi sosirea noastră în patria cerească după ce vom fi depăşit mult mai numeroase şi dificile obstacole!? Acest mesaj are intenţia de a încuraja pe credincios pentru că este folos în călătoria sa.

TEXTUL
Ultimul capitol al profeţiei lui Ţefania se orientează spre poporul ales, continuând argumentaţia în favoarea restaurării adevăratei închinări cu acelaşi apel la escaton după modelul capitolelor precedente. Textul poate fi împărţit în trei fragmente distincte. Primele şapte versete pregătesc rostirea sentinţei din versetele 8-13, pentru ca ultimele versete 14-20 să aducă în prezent jubilaţia înnoirii viitoare. Cu alte cuvinte, în ciuda prezentului dezastruos şi a unei exemplare damnări, meritate de altfel, viitorul este proporţional mai luminos.

Vai-ul din capitolul trei debutează avertismentul Domnului pentru Ierusalim. Motivul este formulat de o manieră similară celui pentru care ierusalamitenii fuseseră condamnaţi în 1:6.

Ea n-ascultă de nici un glas,
nu primeşte nici o disciplinare.
Ea nu se încrede în DOMNUL,
nu se apropie de Dumnezeul ei.
(NTR, Ţef. 3:2)

În comparaţie cu Dumnezeu, liderii nu au nici un folos pentru călăuzirea poporului înstrăinat. Atât liderii cât şi Domnul sunt în mijlocul poporului, adică au o poziţie elevată din care atrag interesul celorlalţi şi, prin urmare, îi influenţează. Din păcate influenţa liderilor nu este tocmai pozitivă pentru că toţi se fac vinovaţi de jecmănirea poporului. În timp ce vinovăţia primilor este prezentată metaforic cu referire la animale de pradă, vinovăţia ultimilor este prezentată explicit, aşa cum trebuia să fie mesajul profeţilor şi lucrarea preoţilor. Împărţirea dreptăţii şi protejarea standardelor suferă din pricina faptului că cei responsabili nu îşi împlinesc mandatul, ci se ocupă de propriile lor interese. În schimb, Domnul nu încetează a fi pilonul dreptăţii pe care se fundamentează întregul Pământ, moral prin definiţie.

Aşa cum făcuse în capitolul 2, Domnul atrage atenţia asupra exemplului oferit de tratamentul la care le-a supus pe neevrei. Deşi caracterul pedagogic al acestor experienţe este în afara oricărui dubiu, israeliţii nu au urmat nici minimul necesar solicitat pentru îndreptarea situaţiei în care se aflau.

Am zis:
«Cu siguranţă te vei teme de Mine,
vei primi disciplinarea!»
Astfel, locuinţa nu i-ar fi fost nimicită
şi n-ar fi venit peste ea toate pedepsele Mele!
Dar ei au fost tot mai dornici
să se strice prin toate faptele lor.
(NTR, Ţef. 3:7)

„A primi disciplinarea” este o chestiune elementară pe care copiii o cunosc prea bine. Opusul acesteia este dat de „stricarea continuă a faptelor”.

Partea a doua a mesajului, care cuprinde oracolul propriu-zis, vorbeşte despre strângerea popoarelor pentru o pedepsire exemplară, urmată de o transformare uluitoare – popoarele vor fi transformate astfel încât Îl vor sluji pe Dumnezeu fără reţineri sau jumătăţi de măsură. Mântuirea se va extinde la fel de mult precum damnarea, adică până departe în ţinutul Egiptului de Sus. O transformare calitativă va suferi şi poporul lui Dumnezeu, a Cărui rămăşiţă va fi purificată de elementele negative şi de înclinaţia spre păcat. Pacea lor nu va mai fi tulburată de nimeni astfel încât îşi vor permite un trai liniştit.

Finalul este jubilant încă de la început deoarece pricinile aducătoare de nenorocire au fost îndepărtate: pedeapsa şi inamicii. În plus se vor bucura de o nouă relaţie cu Domnul, calitativ superioară celei gustate anterior. Profeţia lui Ţefania se încheie tot cu un cuvânt-cheie, aşa cum a şi început; de data aceasta este vorba despre „strângere”, un termen care califică cuvântul-cheie din introducerea cărţii. „Nimicirea” despre care s-a vorbit la începutul cărţii se pare că nu a fost desăvârşită pentru că Domnul a păstrat o „rămăşiţă”. Comunitatea israeliţilor va căpăta din nou valoarea intenţionată de Dumnezeu, reprezentând cinstea întregului pământ.

SEMNIFICAŢII
1. Judecata lui Dumnezeu pentru Israel este imediată. Spre deosebire de păgâni, pe care Dumnezeu îi tolerează, uneori parcă prea multă vreme, pe credincioşi Dumnezeu îi îndreaptă imediat. Motivul acestui tip de comportament rezidă în relaţia pe care Tatăl o are faţă de fiii Săi. În plus, pedepsirea vinovaţilor acum ne scuteşte de revărsarea viitoare a mâniei Sale (Evrei 12:4-11).

Să nu ne imaginăm că Dumnezeu este acel Tată care judecă arbitrar şi pedepseşte la întâmplare. El este un părinte care cere atât de puţin din partea omului (Ţef. 3:7). Într-adevăr conceperea mântuirii, convingerea minţii, credincioşia în gândire şi comportament nu sunt realizări cu care să se poată lăuda omul – cel puţin aşa susţine Scriptura.

Mântuirea este prin excelenţă lucrarea lui Dumnezeu. Singurul om veritabil, fără păcat, a fost Isus, Dumnezeu Întrupat. Lucrarea Sa a fost prevestită de Ioan Botezătorul, a fost adeverită de apostoli, confirmată prin semne miraculoase de Duhul Sfânt (Evrei 2:2-4). Mântuirea nu se poate cumpăra; ea este atât de scumpă, încât nici o bogăţie, oricât de mare, este, teoretic şi practic, cu totul nefolositoare (Ps. 49, Matei 16:26). Apostolul Pavel îndrăzneşte chiar să vorbească despre Dumnezeu ca alegându-i pe unii pentru erezie, iar pe alţii pentru adevăr (2 Tes. 2:9-14).

Convingerea minţii este lucrarea integrală a Duhului lui Dumnezeu. Vorbind despre apostolia la care a fost chemat împreună cu partenerii săi de lucrare (2 Cor. 4:1-15), apostolul Pavel evidenţiază clar că lucrarea de convingere este realizabilă numai în anumite condiţii favorabile: adevăr (v. 2), voinţa lui Dumnezeu (vv. 3-4), predicarea lui Cristos (vv. 5-6).

Oricât de multă străduinţă ar fi investită, şansele de urmare a lui Cristos din inerţie sau prin voinţă şi eforturi proprii este sortită eşecului. Ne stă împotrivă firea pământească ce trebuie mortificată zilnic pentru a avea şanse de reuşită. Această operaţie se face doar în puterea Duhului. Faptele bune ale păcătoşilor sunt lipsite de valoare, precum este o cârpă murdară (Is. 64:5), dar faptele bune ale credincioşilor au savoarea cerului (Efeseni 2:10).

2. Judecata lui Dumnezeu pentru Israel este dreaptă. Neamurile nu sunt o cantitate neglijabilă. Chiar dacă i-a ales pe evrei, Dumnezeu încă mai are planuri pentru neamuri. Apostolul Pavel vorbea despre măslinul ales, parţial tăiat, pentru a fi altoit un altul sălbatic. Ulterior şi evreii vor fi răscumpăraţi (Romani 11). Similar spune şi în Apocalipsa despre situaţia celor contemporani escatonului. Chiar dacă mântuirea va fi ceva mai limitată, ea va fi acordată şi atunci.

3. Judecata lui Dumnezeu pentru Israel este perfectă. Istoria lui Israel nu se încheie cu marea exilare şi cu înstrăinarea poporului de Dumnezeu, ci cu o mare strângere. Atunci cei credincioşi, izbăviţi de nenorociri şi asupritori, se vor putea consacra părtăşiei cu Dumnezeu la un nivel negustat anterior. Domnul nu va mai fi în mijlocul ei un standard de neatins, ci o Persoană Care va aprecia în egală măsură şi calitatea de a iubi dar şi pe aceea de a fi iubit. Dragostea va fi reciprocă pentru că Israel va cunoaşte o transformare radicală. Este exact ceea ce profeţeşte şi Ieremia (31:31-34) când vorbeşte despre legământul cel nou.

În concluzie se poate spune că istoria spirituală a lui Israel evocă istoria spirituală a fiecărui credincios. Fiecare rătăcea pe drumul ales, nefiind conştient de alegerea Domnului. Când Dumnezeu a intervenit şi a schimbat esenţa (calitatea) noastră nu am mai acţionat în virtutea pornirilor noastre primare, ci a tendinţei noi inspirate de Duhul. Aşa se face că, dintr-odată, nu mai găsim plăcere în chefuri şi în distracţii gălăgioase, ci în părtăşie liniştită şi odihnitoare, nu ne mai interesează frecventarea de localuri afumate şi aglomerate, ci participarea la întâlniri în clădiri curate şi aerisite. Orice activitate asociată cu agitaţia, aglomerarea şi zgomotul par a ne dezinteresa în folosul celor în care putem gusta liniştea şi alinul. „Dumnezeu a făcut lucrul acesta şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!”

Ţefania 3: Judecata care stimulează sfinţenia

„Minciuna are picioare scurte” spune un proverb românesc, făcând referire la avantajele de scurtă durată ce se pot obţine prin neadevăr. Unii criminali sunt descoperiţi şi arestaţi chiar dacă e nevoie de mulţi ani şi de schimbarea orientării politice a unei ţări pentru identificarea lor. Dumnezeu face astfel încât judecata să îşi atingă obiectivul chiar şi atunci când, pentru o vreme, nedreptatea pare majoritară, predominantă şi mai sonoră. Oare nu acesta este elementul care ne încântă încă din poveştile copilăriei? Binele dovedind răul şi dreptatea biruind injustiţia.

În profeţia lui Ţefania citim despre judecata la care le supune Dumnezeu pe popoare, incluzând aici pe Israel. Diferenţa cea mai evidentă între judecarea lui Israel şi a neevreilor este aceea că, în cazul poporului Său, Dumnezeu completează sancţiunea cu promisiunea, penalitatea cu binecuvântarea.

TEXTUL
Ţefania 2:4-15 cuprinde motivaţia pocăinţei israelite sintetizată în jurul condamnării duşmanilor tradiţionali ai lui Israel. Dumnezeu va purta de grijă ca poporul Său să profite până şi de pe urma judecăţii la care supune pe popoarele învecinate. Prezentarea popoarelor damnate urmăreşte ordinea celor patru puncte cardinale: filistenii în apus, moabiţii şi amoniţii în răsărit, etiopienii la miazăzi şi asirienii la miazănoapte.

Modalitatea literară aleasă de profet pentru transmiterea mesajului său este variată de la un destinatar la altul, nu numai în ce priveşte amploarea textului (oracolul adresat etiopienilor are numai un verset), ci şi tehnica artistică folosită. Secţiunea adresată filistenilor debutează cu un tetrastih (vers compus din patru linii, ABB’A’) în care autorul foloseşte jocul de cuvinte dintre numele a patru dintre cele cinci cetăţi filistene (Gat nu este menţionat) şi verbul care descrie destinul pregătit fiecăruia (v. 5).

Gaza (ayin) va fi părăsită (ayin),
Askalonul (alef) – devastat (he),
Aşdodul (alef) – pustiit ziua la amiază (he),
Iar Ekronul (ayin) – dezrădăcinat (ayin).

Osânda finală este prezentată printr-un „VAI” care sintetizează istoria filistenilor prin invocarea celor trei nume ale acestui popor: locuitorii ţărmului mării, neamul cheretiţilor, Canaanul filistenilor (v. 6). În final, potenţialul pastoral al Filistiei este acordat spre administrare rămăşiţei lui Israel (v. 7). Interesant de observat că vina filistenilor nu este menţionată aşa cum este cazul celorlalte popoare. Oricum toleranţa Domnului faţă de aceşti canaaneeni condamnaţi de multă vreme a ajuns la capăt.

Moabiţilor şi amoniţilor li se pregăteşte ceva în comun. Cele două popoare înfrăţite din naştere şi unite în secole de istorie comună primesc acelaşi oracol. Secţiunea dedicată lor începe tot cu un tetrastih (ABA’B’). De data aceasta elementul care permite corespondenţa liniilor este verbul ce descrie acuzele aduse celor două popoare.

Am luat aminte la batjocura lui Moab
Şi la ocara lui Amon,
Cu care mi-au batjocorit poporul
Şi au ocărât frontierele lui.

Sentinţa Domnului este rostită sub jurământ, cu toată solemnitatea titlului de Suveran Absolut pe care îl poartă Domnul: aşa cum Moabul va experimenta penitenţa exemplară a Sodomei, Amonul va repeta istoria Gomorei. Până şi singurele avantaje economice ale celor două regate ruinate vor fi exploatate de către aceeaşi „rămăşiţă a lui Israel” (v. 9). Finalul aduce din nou în atenţia cititorului motivul unei asemenea deznodământ, repetând în acoladă batjocura şi ocara pe care Moabul şi Amonul le-au proferat la adresa lui Israel (v. 10).

Aşa cum spuneam, oracolul administrat etiopienilor este foarte scurt, aparent prea scurt. Oricum el joacă un rol special în economia profeţiei lui Ţefania, deoarece permite ilustrarea unui adevăr fundamental despre Dumnezeu, acela exprimat în versetul 11.

Domnul va fi înfricoşător pentru ei,
Când le va doborî pe toate divinităţile pământului,
Când fiecare I se va închina din patria lui,
Din fiecare ostrov al neamurilor.

Ultimele trei versete ale capitolului 2 sunt dedicate Asiriei, reprezentate prin capitala lor, Ninive. Preferinţa pentru tetrastih este prezentă şi la introducerea acestui oracol, unde miazănoaptea (ţafon) din prima linie face pereche cu pustia (ţiyîah) ultimei linii, iar Asiriei din linia 2 îi corespunde Ninive din linia 3. Dezolarea este cuvântul de ordine pentru starea unui imperiu atât de înfloritor odinioară. Locuitorii lui nu mai sunt cetăţenii de altădată, ci animalele domestice adăpostite aici. Din ferestre nu se va mai auzi cântecul copiilor, ci buhăitul bufniţelor. În prag nu vor mai aştepta soţiile, ci pustiirea. Locuinţele vor fi mormane de moloz. Aşa i se va întâmpla celei care trăia nepăsătoare, bucurându-se de luxul ei, presupunând cu aroganţă că imperiul construit pe spetele altora şi din prădarea multor altor naţiuni este de drept al ei. Dumnezeu va face din Ninive un exemplu de condamnare, evident pentru orice trecător.

În concluzie, revigorarea adevăratei închinări a poporului ales este şi posibilă şi de dorit deoarece Dumnezeu Îşi va încheia afacerile cu păgânii. Celor damnaţi de multă vreme le va apune, în sfârşit soarele, celor batjocoritori le va veni vremea să fie de râsul lumii, până şi celor mai îndepărtate popoare şi ostroave li se va administra osânda divină, iar cei aroganţi şi siguri pe destinele lor vor fi umiliţi.

CONTEXTUL BIBLIC ŞI CONTEMPORAN
Calitatea de judecător al lui Dumnezeu este o temă omniprezentă în Biblie ca întreg, nu numai în cărţile profetice. Ultimul capitol din istoria lumii va consta dintr-o mare judecată publică în care toţi oamenii vor fi prezenţi drept acuzaţi, nu drept spectatori. Deocamdată, câtă vreme răul are câştig de cauză, nedreptatea pare a se perpetua cu mai multă viteză. Nedreptatea acumulată conduce la descătuşarea unor strigăte de eliberare asemenea celor din Psalmul 82:8

„Dumnezeule, judecă de-ndată pământul
Pentru că toate popoarele sunt în moştenirea Ta!”

Domnul Isus ne-a învăţat că Tatăl a acordat dreptul de a hotărî în instanţă Fiului (Ioan 5:22), iar sentinţa este întotdeauna corectă pentru că se află în perfect acord cu realitatea şi cu voia Tatălui (Ioan 5:30, 8:16). Păstrând terminologia de tribunal, Duhul promis va funcţiona pe rol de procuror, dovedind lumea vinovată în trei privinţe: păcatul, dreptatea şi judecata. Necredinţa în Isus Cristos este păcat, noi l-am ucis pe nedrept pe Domnul Isus – singurul om drept cu adevărat, iar sursa hotărârilor nedrepte, adică Satana, a fost eliminată.

Oare mai este osânda lui Dumnezeu valabilă şi astăzi ca pentru păgânii contemporani lui Ţefania?

1. FINALUL TOLERANŢEI
Într-adevăr Dumnezeu încă mai tolerează pe păcătoşi de tot felul deşi osânda lor este binecunoscută. Aşa cum spunea ap. Petru odinioară: „ Dar condamnarea lor, dată cu mult timp în urmă, nu stă degeaba, iar distrugerea lor nu dormitează” (NTR, 2 Pet. 2:3). Şi ap. Pavel îşi încheie lista de păcate care definea starea de păcat a contemporanilor săi cu următoarea afirmaţie: „Şi, deşi cunosc hotărârea lui Dumnezeu, potrivit căreia cei ce înfăptuiesc astfel de lucruri sunt vrednici de moarte, ei nu numai că le fac, ci îi şi încuviinţează pe cei ce le înfăptuiesc” (NTR, Rom. 1:32).

2. BATJOCORITORII
Există tot felul de crize pe pământ, de energie, de apă, de hrană, dar niciodată de proşti, de dictatori sau de batjocoritori. Ap. Petru încerca să corecteze greşita percepţie a unor fraţi din adunare care se lăsau seduşi de îndrăzneala unor batjocoritori contemporani. Cuvintele sale spuneau astfel:

„Înainte de toate, trebuie să ştiţi că în zilele de pe urmă vor veni batjocoritori plini de batjocură, care vor umbla după poftele lor şi vor zice: ‘Unde este promisiunea venirii Lui? Căci de când au adormit strămoşii noştri, toate rămân aşa cum au fost de la începutul creaţiei!’ (…) Domnul nu este încet în a-Şi împlini promisiunea, aşa cum înţeleg unii încetineala, ci are răbdare cu voi şi nu doreşte să piară vreunul, ci toţi să ajungă la pocăinţă.” (2 Pet. 3:3-4, 9)

3. JUDECATA ESTE COMPLETĂ
Judecata lui Dumnezeu se aplică tuturor oamenilor, deoarece păcatul este abilitatea universală a rasei umane, evrei şi neevrei deopotrivă.

„Nu există nici unul care să aibă pricepere! Nu există nici unul care să-L caute pe Dumnezeu! (…) Ştim că tot ce spune Legea, le spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie închisă şi întreaga lume să fie găsită răspunzătoare înaintea lui Dumnezeu. Căci ‘nicio fiinţă nu va fi îndreptăţită înaintea Lui’ prin faptele prescrise de Lege, deoarece prin Lege vine cunoaşterea păcatului.” (Rom. 3:11, 19-20)

4. AROGANŢA
Siguranţa lumii ocupată de propria plăcere este înşelătoare. Fiecare se angrenează în urmăriri spectaculoase, uitând de cultivarea lucrurilor care merită. Când preocuparea pentru materie devine obicei, omul uită de Dumnezeu, şi când uită de Dumnezeu, omul este surprins de Dumnezeu nepregătit. Aşa ne-a avertizat şi Domnul (Matei 24:38-44) şi apostolii Săi (1 Tesaloniceni 5:3).

În încheiere subliniem câteva sugestii izvorâte din această meditaţie.
1. Dumnezeu te cunoaşte prea bine. Nu-L poţi impresiona cu moralitatea Ta de doi bani. Fă bine de renunţă la pretenţiile arogante de tipul „Eu sunt fiul lui Avraam, eu dau zeciuială din toate veniturile, eu nu dau în cap nimănui, eu nu fac rău nici unei gâze, eu sunt pastor etc, şi fă fapte vrednice de chemarea pe care o ai.
2. Am putea fi alerţi la deprinderi păcătoase care şi-au făcut loc chiar în sânul poporului lui Dumnezeu. Observăm cum, unora, în loc să le stimuleze devotamentul pentru Domnul, judecata pregătită păgânilor le stimulează doar creativitatea de a păcătui. Să nu ne înşelăm cumva crezând că ceea ce Dumnezeu condamnă în lume, va ierta când va găsi în ai Săi.
3. Rămâi credincios în lucrul încredinţat şi nu te lăsa furat de peisajul oferit de lume. Părerea lumii are un impact puternic asupra noastră pentru că are majoritatea de partea ei, dar Dumnezeu a pregătit lucrurile bune pentru minoritatea Sa.
4. Învaţă să fi mulţumitor, recunoscându-ţi adevărata valoare.

Ţefania 2: Superstiţia ca semn al înstrăinării de Dumnezeu

INTRODUCERE
Cândva am avut ocazia vizionării unui film de-a dreptul surprinzător cu privire la o superstiţie evreiască, întâlnită şi la alte popoare, golemul sau vitalizarea statuilor. Golemul, numit şi homunculus în literatura antichităţii greceşti, a apărut în comunitatea aşkenazică din Europa apuseană a sec. XII-XIII, drept urmare a interpretării magice a „Cărţii creaţiei”, o lucrare izvorâtă din kabbala, mistica evreiască medievală. Cel care a desăvârşit legenda a fost rabinul Iuda Loew ben Beţaleel din Praga sec. al XVIII-lea. Se pare că el a reuşit să-l şi creeze pe Golem dar l-a demolat atunci când fiinţa a ajuns să pericliteze viaţa celor nevinovaţi. Legenda spunea că, în vremuri de restrişte, pentru protejarea comunităţii sale, rabinul putea crea un monstru antropomorfic, indestructibil şi atotcunoscător, dar tâmp şi mut, care era de folos comunităţii evreieşti până la înlăturarea pericolului.

Întâi, folosindu-se o lingură specială, se crea din lut o formă humanoidă, după care se punea în gura figurinei un pergament pe care era scris numele sacru al lui Dumnezeu şi se scria cuvântul „EMET” (adică adevăr) pe fruntea sa. Apoi, în timpul unui ritual de invocare a numelui sacru al lui Dumnezeu, figurina prindea viaţă. Era un proces se semăna întrucâtva cu creaţia omului. Legenda spune că, o dată împlinită misiunea pentru care a fost creat, Golem trebuia distrus, deoarece continuă să crească şi devenea tot mai violent. Oricât de frumoasă este povestea, ea rămâne doar o legendă, chiar dacă are un tâlc deosebit. Credinţa în existenţa unor astfel de fiinţe, nedocumentată biblic, ţine de superstiţie.

O astfel de fiinţă ţine locul unui Dumnezeu aparent dezinteresat de implicarea directă în creaţia Sa şi răspunde împlinirii nevoilor urgente de protecţie şi siguranţă a comunităţii credincioşilor. Nu mai este nevoie să înveţi să rabzi, şi să crezi că toate sunt spre folosul credincioşilor. De fapt rabinul din filmul „Zăpadă în august” nu reuşise să susciteze la viaţa golemul atunci când comunitatea evreiască din Praga a avut nevoie de ajutor la evacuarea ghetoului de către nazişti. Soţia sa, o luptătoare în Rezistenţă, a murit, iar rabinul nostru a trebuit să-şi părăsească oraşul natal, pentru a ajunge după multe peripeţii în America.

TEXTUL
Al doilea pasaj al primului capitol din profeţia lui Ţefania aduce în actualitate ziua confruntării directe dintre Dumnezeu şi poporul Său înstrăinat de adevărata credinţă. Din câte înţelegem textul, profetul îşi condamnă poporenii pentru părăsirea valorilor adevărate în schimbul unora de împrumut. Imaginea Ierusalimului umplut, în toate cartierele sale, de nelegiuire este foarte vie: clasa de jos este preocupată de superstiţii şi jefuirea averii stăpânilor absorbiţi de garderobele lor şi dezinteresaţi de administrarea propriilor posesiuni. Drept justificare pentru un asemenea comportament deviant este luată convingerea că Dumnezeu este dezinteresat de implicarea în universul pe care l-a creat (vezi deismul modern). Absurditatea unei asemenea convingeri este mai mult decât evidentă pentru credinciosul Domnului, motiv pentru care necredinciosul are nevoie de un substanţial supliment de curaj, adică de alcool. Din nefericire pentru toţi aceştia, vine ziua când toleranţa Domnului va atinge un drept final şi Dumnezeu le va încerca vrednicia. Atunci nici vitejia, nici bogăţia nu vor valora suficient pentru a le scăpa viaţa celor ce au crezut în ele. Singura soluţie pentru religioşi şi superstiţioşi este pocăinţa, adică întoarcerea la Dumnezeu şi relaţia veritabilă cu El.

Evreii au instituit obiceiul interdicţiei consumului de carne de la încheietura coapsei după evenimentul luptei dintre Iacov şi îngerul Domnului (Gen. 32:32). Similar filistenii au ajuns să impună interdicţia călcării peste prag după întâmplarea cu umilirea lui Dagon în propriul său templu (1 Sam. 5:5). „Să întrebăm în Abel” era un alt obicei criptic pentru rezolvarea oricărui litigiu (2 Sam. 20:18). De fapt existenţa obiceiurilor este o situaţie constant întâlnită în Israel. Problema era atunci când obiceiurile erau inspirate din păgânismul canaanean sau al altor ţări învecinate, Dumnezeu aducea damnarea peste evrei. Când obiceiurile erau inspirate de Legea lui Dumnezeu, după modelul inspiratului lider David, evreii câştigau respectul vecinilor şi Dumnezeu Însuşi îi onora cu binecuvântările Sale.

Domnul Isus însuşi condamnă multitudinea de obiceiuri ale tradiţiei legaliste fariseice pentru că, în loc să inspire poporul la apropierea de Dumnezeu, ele reuşeau să-i îndepărteze de Dumnezeu şi de Legea Sa (Mat. 23:15-22).

CONTEXTUL ROMÂNESC
Superstiţia este prejudecata care decurge din credinţa în spirite bune sau rele, în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice, sau alte rămăşiţe ale animismului şi ale magiei (DEX). Fenomenul nu este neapărat legat de ignoranţă sau de lipsa instrucţiei, pentru că ea apare cu destul de multă putere şi printre orăşenii instruiţi. Una dintre cele mai puternice convingeri de acest tip este credinţa în abilitatea „babelor” (a se citi vrăjitoare) de a lega sau dezlega, de a deochia sau a dezlega deochiul, de a îmbolnăvi sau a vindeca, de a fermeca pe cineva de altcineva sau de a desface farmecele cuiva asupra altcuiva, de a le ursi sau de a le desface ursita. În aceeaşi categorie intră credinţa în fiinţe non-corporale precum stafiile (numite şi strigoi), vampirii (numiţi şi moroi), ştimele, ielele, rusaliile, samca, etc. Semnele prevestitoare de veşti rele sunt asemenea celor ce urmează: ţiuitul urechilor, zbaterea unei pleoape, cântecul cucuvelei sau urlatul câinelui, întâlnirea cu preotul, cu un cortegiu funerar, cu iepurele care taie drumul, cu o pisică neagră sau cu cineva purtând un vas gol, troznirea mobilierului sau a icoanei, spargerea oglindei, ţiuirea tăciunelui în foc, vărsarea sării din solniţă sau a chibriturilor din cutie, trecerea pe sub scară, visele urâte etc.

Dintre remediile cunoscute pentru înlăturarea unui pericol sau prevenirea unei întâmplări rele se pot aminti: baterea în lemn, ferirea de numărul 13, călcarea cu dreptul când se pleacă de acasă, grija de a nu se întoarce din drum pentru a nu-i merge rău, purtarea amuletelor sau talismanelor aducătoare de noroc (potcoavă, trifoi, coşar şi altele). Purtarea mărţişorului a pornit tocmai dintr-o tradiţie superstiţioasă privitoare la aducerea norocului. O dovadă în plus a înstrăinării veacului nostru de Dumnezeu prin superstiţii este şi apariţia a numeroase pseudo-ştiinţe care acţionează cu astfel de convingeri, precum bioenergetica şi radiestezia, amplificarea discursului pseudo-ştiinţific despre paranormal, corp astral, toate fiind vecine bune cu ocultismul şi spiritismul.

Aşadar superstiţia presupune credinţa, dar o credinţă în fiinţe imaginare, create de mintea înstrăinată de Dumnezeu a omului. Mintea poate crea lumi oarecum noi, poate imagina relaţii noi între lucruri pre-existente, dar nu poate inventa realităţi inexistente. Înţeleptul ecleziast ca şi ap. Pavel au avut curajul să afirme că omul nu se naşte cu o minte ca o tablă curată (lat. tabula rasa), aşa cum propunea filozoful englez John Locke încă din sec. al XVII-lea, ci o minte inoculată cu dorul după Dumnezeu. Prin urmare restul miliardelor de biţi de informaţie sunt acumulaţi prin educaţia şi experienţa personală a fiecărui individ. Fie ne învăţăm să-L cunoaştem pe Dumnezeul personal despre care vorbeşte Biblia, fie ne permitem variante paralele de cunoaştere mistică sau paranormală. În final tot cunoaştere se numeşte şi tot de credinţă este nevoie. Credinciosul biblic are avantajul de a avea la îndemână o carte a cărei informaţie are girul „domnului de la etaj”, fiind descoperită prin intermedierea Sa. În cazul Său eroarea este nulă.

SOLUŢIA
La îndemnul lui Dumnezeu, Ţefania propune câteva lucruri:
1. „Veniţi-vă în fire, reveniţi-vă neam neruşinat!” RECUNOAŞTEREA VINEI, adică admiterea faptului că lăsat de capul tău nu poţi realiza decât înstrăinare de Dumnezeu, egoism, dezinteres faţă de semeni.
2. „Căutaţi pe Domnul cei smeriţi din ţară care împliniţi poruncile Lui”. ACCEPTAREA SOLUŢIEI LUI DUMNEZEU, adică învaţă adevărul revelat, doctrina biblică, părerea lui Dumnezeu despre realitatea de aici şi de dincolo.
3. „Căutaţi smerenia şi dreptatea!” DREPTATE SOCIALĂ, adică aplică-ţi cunoştinţele în practica zilnică, în relaţiile cu semenii.

Ţefania 1: Vorbirea dă de gol caracterul

Introducere

Până nu demult credeam că a răsfoi o carte bună într-o bibliotecă sau într-o librărie este cea mai nobilă experienţă intelectuală pe care o poate gusta un muritor de rând. Mi-am schimbat părerea atunci când, aflându-mă într-o asemenea instituţie, am fost surprins de discursul amabil şi cordial al celui mai neverosimil dintre cititorii interesaţi de carte: un bărbat rrom între două vârste, cu pălărie şi mustaţă, dar cu un bun-simţ fără pereche şi cu cea mai aleasă tonalitate, suprapuse unei limbi româneşti (nu rromaneşti) impecabile. Citeam pe faţa librarului aceeaşi stupefacţie, pe care sunt sigur că ar fi putut să o citească altcineva şi pe mea. Preţ de câteva minute am rămas îngheţat în uluirea mea şi ore mai târziu nu reuşeam să mă dezleg de vraja trăită. Mi-am încheiat prima relatare a acestei experienţe cu retorica întrebare: „Să fi fost creştin?” Întrebarea nu era retorică pentru că îi ştiam răspunsul, ci pentru că îmi doream din toată inima ca personajul acela să fi fost creştin. Altminteri neverosimilul devine ciudăţenie, iar ciudăţenia se transformă în hidoşenie. Presupoziţia decurge din coerenţa dintre principii şi practică, pentru că principiile, oricât de abstracte ar fi ele, se văd cu ochiul liber întruchipate în cele mai simple activităţi zilnice.

Istoria

Istorisirea regelui Iosia, contemporanul lui Ţefania, descoperă faptul că primii ani de domnie ai săi au fost mai degrabă controversaţi. Cu toate că Iosia şi-a început domnia la 8 ani, căutarea lui Dumnezeu începe doar la 16 ani, pentru ca la 20 de ani să pornească o reformă exemplară care este aprofundată la vârsta de 26, când reforma atinge Ierusalimul şi Templul din capitală. Probabil că mesajul lui Ţefania a precedat marea reformă de după al 18-lea an de domnie deoarece modul exemplar în care Iosia reprimă cultele păgâne din Iudeea, seamănă foarte bine cu conţinutul profeţiei lui Ţefania (cf. 2 Cronici 34-35).

Textul

Profeţia lui Ţefania are două secţiuni: una de condamnare (1:1-3:8), alta de speranţă (3:9-20). În cadrul primeia există un mesaj pentru poporul lui Dumnezeu (1:4-2:3; 3:1-8) şi unul similar pentru popoarele înconjurătoare, duşmanii lui Israel (2:4-2:15). Aşadar prima parte a profeţiei lui Ţefania, care face obiectul acestui studiu, se referă la condamnarea populaţiei pentru două deviaţii patologice: religiozitatea şi superstiţia. Fiecare secţiune este marcată de referinţa la „Ziua Domnului” (vv. 7, 14-16), iar a doua este mai amplă decât prima.

Primele două versete (1:2-3) reprezintă un fel de titlul tematic al lucrării lui Ţefania. Mesajul său este unul preeminent de judecată, nu numai pentru popoarele păgâne, ci şi pentru poporul Domnului. Cuvântul cheie al primelor versete este „voi nimici” care apare de trei ori. Se face aluzie la episodul creaţiei cu ajutorul expresiilor întâlnite şi relatarea Genezei 1: „oamenii şi vitele, păsările cerului şi peştii mării”. Se poate spune că Dumnezeu va de-crea pământul, aşa cum a făcut la potop. De altfel sentinţa din Ţef. 1:3 seamănă destul de bine cu cea din protoistorie (Gen. 6:7), deşi adaugă în plus referinţa la piatra de poticnire a celor răi.

Prima secţiune a profeţiei de condamnare (vv. 4-6) se referă la iudei şi la ierusalamiteni (mai ales). Exterminarea definitivă a idolatrilor este exemplară: nu vor mai avea nici rămăşiţă, nici slujitori, nici preoţi. Cu alte cuvinte cultul străin va dispărea de la Ierusalim. Aceştia dăduseră dovadă prin vorbire de inimă împărţită – jurau oferindu-i autoritate de legare a jurământului lui Dumnezeu dar şi lui Milkom, zeul amonit. Pentru profet, un asemenea comportament duplicitar este dovada clară a înstrăinării lui Dumnezeu, fapt exprimat cu ajutorul unui tristih cu caracter exhaustiv:

(…) s-au abătut de la Domnul,
pe Care nu-L mai caută,
şi de Care nici nu mai întreabă. (Ţef. 1:6).

Exprimarea devoţiunii faţă de Dumnezeu este specifică limbajului religios preoţesc, frecvent aplicat pentru descrierea acestui fenomen mai ales de cronicar. Sentinţa este hotărâtă; acum ea este şi anunţată. Singurul lucru care mai rămâne de făcut este declanşarea evenimentului numit „ziua Domnului”. În faţa pregătirilor finalizate de o asemenea manieră spectatorul va rămâne mut de uimire: „Tăcere înaintea Domnului Dumnezeu!” (v. 7). Spectacolul consumării deznodământului aduce pe scenă un Dumnezeu suveran şi o umanitate mută de uimire.

Vorbirea ca fenomen social românesc

Cu siguranţă aţi fost cel puţin o dată în viaţă contrariat de limbajul aparent religios al unei persoane care nu scăpa deloc din gură expresia „har Domnului”, deşi la scurtă vreme îşi manifesta nemulţumirea faţă de diverse situaţii, trimiţând persoanele dezapreciate în custodia diavolului, cunoscut în limba română şi sub numele de „dracul” (!).

Pentru a sugera gravitatea unei situaţii, adesea se face apel la expresii hiperbolizate de tipul „te omor în bătăi”, „te snopesc în bătăi”, sau „te sparg în bătăi”. Chiar dacă sunt foarte sugestive, arareori produc reacţia solicitată de vehemenţa tonului sau de claritatea enunţului lor. În ciuda lipsei lor de eficacitate, se întâmplă că ele sunt perpetuate de la o generaţie la alta.

Probabil că dintre toate aspectele contemporane ale fenomenului vorbirii cel mai bine exploatat este invectiva. Aici jurnaliştii, sociologii, antropologii şi guvernanţii sunt de acord că se potriveşte expresia „am o ţară ca o floare!”. Dacă s-ar face competiţii de înjurături sau dacă venitul intern brut ar fi proporţional cu invectiva folosită de cetăţenii săi, România ar fi în sfârşit pe locul întâi în lume şi ar avea cel mai ridicat nivel de trai. Trebuie că sportul acesta este de dată ceva mai recentă, deoarece în 1619 Dieta de la Alba-Iulia penaliza înjurătura publică în funcţie de clasa socială a vinovatului: cu 1 forint pe nobil şi cu 25 de bani pe ţăran. Ne-a fi învăţat stăpânirea străină să afurisim, dar tot ea ne-a pus şi dop la gură.

Poate că ceva ar fi de câştigat dacă am pune taxă pe invectivă:
• Între 5 şi 20 RON pentru înjurături blânde cu referire la natură sau fenomene meteorologice (soarele, ploaia, ceaţa, etc.)
• Între 10 şi 50 RON pentru suduieli cu referire la persoane din familie sau obiecte de cult (mai ales mama şi anafura)
• Între 50 şi 100 pentru invective cu referire la părţi anatomice ale corpului uman
• Între 100 şi 300 pentru expresii care descriu perversiuni sexuale
• Între 300 şi 500 pentru asocierea unor animale din fauna locală unor nume de demnitari şi membrii ai executivului
• Între 1 şi 3 ani pentru inscripţionarea acestora pe garduri, pereţi WC, ziduri, etc.
• Între 5 şi 10 ani pentru dezvăluiri scandaloase în presă cu privire la mai sus-menţionatele persoane

Ar mai fi şi bancurile, adică anecdotele necenzurate. Personajele cele mai îndrăgite sunt cunoscute şi sunt acestea: Ceauşescu şi Bulă. În timp ce primul întruchipa preocupările politice ale populaţiei reprimate, al doilea permitea refularea erotismului supravegheat ştiinţific. De fapt aderenţa la orice grup al societăţii civile, deşi teoretic acestea nu existau în statul poliţienesc comunist, se marcau prin însuşirea orală a unui set de bancuri şi actualizarea sa din mers. La fel se întâmplă şi astăzi când fiecare grup şi-a dezvoltat un anumit limbaj argotic, de ghetou, prin intermediul căruia verifică apartenenţa la grup a fiecărui individ. Dacă vrei să fi parte a găştii trebuie să vorbeşti la fel ca ei, să înjuri ca ei, să spui poante cu aceleaşi personaje şi cu tentă similară.

Vorbirea creştinului

Domnul Isus acceptă vorbirea ca pe un indiciu al calităţii minţii. El spunea:

Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura. (TDC, Luca 6:45)

Cu alte cuvinte nu trebuie să faci eforturi pentru a-ţi demonstra apartenenţa, doar fii tu însuţi. Despre o naturaleţe similară vorbea şi apostolul Iacov când folosea imaginea izvorului şi a solului din care aceste ţâşneşte, sau a rodului fiecărui pom:

Cu [limba] binecuvîntăm pe Domnul, şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni cari sînt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaş gură iese şi binecuvîntarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei! Oare din aceeaş vînă a izvorului ţîşneşte şi apă dulce şi apă amară? Fraţii mei, poate oare un smochin să facă măsline, sau o viţă să facă smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce. (TDC, Iac. 3:9-12)

Acelaşi Iacov discută pe tema dificultăţii în controlarea vorbirii. Se pare că degradarea păcatului ne-a atins foarte puternic la acest nivel deoarece apostolul sumariza experienţa umană astfel:

Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvîrşit, şi poate să-şi ţină în frîu tot trupul. (TDC, Iac. 3:2)

Apostolul Pavel îl îndemna pe Timotei la vorbire pilduitoare (1 Tim. 4:12), iar colosenilor le cerea o „vorbire cu har, dreasă cu har, abilă în răspunsuri adecvate” (Col. 4:6). Prin urmare care sunt parametrii de funcţionare normală a unui creştin în privinţa vorbirii?

1. Când este vorba despre jurământ, Domnul Isus face clar să nu exagerăm cu folosirea formulelor de întărire, ci mai degrabă să ne cultivăm credibilitatea cuvintelor noastre fără artificii suplimentare (Mat. 5:37).
2. Conţinutul dogmatic al vorbirii noastre să fie curat. Îndemnul dat prin Tit tinerilor din Creta este foarte sugestiv (Tit 2:6-8).
3. Limbajul animalelor trebuie să rămâne în uzajul celor care nu cuvântă inteligent. Citeşte Efeseni 4:29-32 şi continuă în Efeseni 5:1-20 evidenţiind importanţa vorbirii în relaţie cu desfrâul şi avariţia.
4. Vorbirea de rău este un sport care nu-L cinsteşte pe Domnul. Vorbirea de rău, a-i scoate cuiva vorbă, înseamnă ponegrirea inamicului în lipsă pentru a-l defavoriza în faţa audienţei. Reţeta este după cum urmează: două baliverne care se bat spumă tare, se adaugă o linguriţă de esenţă din adevăr, se rade coajă de minciună şi se presară cu clevetire, după gust.
5. În relaţia cu autorităţile, curtoazia şi cinstirea sunt caracteristice creştinului (Rom. 13:7). Batjocorirea autorităţilor ca şi adulaţiile sunt în egală măsură nedemne de creştin (Iuda 8, 16). Criticarea demnitarilor nu este exclusă în măsura în care nu este nesocotită autoritatea acestora. Există foruri legale care permit contestaţia.

În loc de încheiere

Aş avea un cuvânt special pentru tineri, mai ales pentru aceia care pretind o anumită filiaţie creştină. Creştinul şi filo-creştinul nu este totuna, la fel cum credinciosul nu este totuna cu religiosul. În umbra altarelor şi amvoanelor cresc foarte bine filo-creştinii ca şi ciupercile în umbrişul pădurilor. Părinţii se străduiesc să le creeze odraslelor toate condiţiile confortabile unei dezvoltări „normale” fără să-i stânjenească vreodată cu realitatea păcatului lor. Într-adevăr minciuna, înjurătura, vorbele goale, bancurile porcoase pe care prea adesea le audiem în casele noastre sunt păcate. Oriunde apar acestea, ele sunt semne ale deşertăciunii vieţii înstrăinate de Dumnezeu pe care o trăim. Te dă vorbirea de gol? Nu învăţa tehnici de disimulare precum codul bunelor maniere. Mai întâi caută schimbarea pe care Dumnezeu o realizează gratuit şi definitiv.

„Tăcere înaintea Domnului”! El nu are nevoie nici de binecuvântarea ta lipsită de conţinut, dar nici de amărăciunile tale fără substrat. Pocăieşte-te şi învaţă vorbirea cu har şi dreasă cu sare a Domnului.