Studierea verbului în limba ebraică

Probabil că una dintre cele mai complexe probleme de gramatică în limba ebraică le ridică verbul. Desinenţele specifice familiilor verbale, persoanei, genului şi numărului sunt ataşate unei rădăcini care rămâne şi poate fi identificată. Excepţie fac situaţiile în care una dintre cele trei consoane ale rădăcinii nu este o consoană „tare”, motiv pentru care suferă alterări sau este redusă. Pentru a facilita studierea verbului, cărturarii au promovat de-a lungul secolelor diverse rădăcini paradigmatice. Articolul „The Paradigm Root in Hebrew” al lui Aaron D. Rubin (Journal of Semitic Studies 53.1, 2008: 29-41) investighează acest aspect al problemei. Aici sunt date rezultatele acestui studiu.

Saadiah Gaon (882-942) este primul cărturar despre care se ştie că ar fi folosit o rădăcină paradigmatică, anume şama’ (a asculta) pentru că avea echivalent în limba arabă în care scria. Problema cu acest verb este că ultima consoană este o guturală, iar verbul nu cunoaşte în realitate decât forme de Paal şi de Hifil.

Abraham ibn Ezra (1089-1164) a preferat verbul şamar (a păzi), deşi avea tot o guturală ca al treilea radical din rădăcină şi nu îl folosea decât pentru familiile Paal şi Nifal, pentru celelalte preferând alte verbe.

Reuchlin, un cărturar creştin, a folosit mult mai dificila rădăcină pa’al, pentru guturala din poziţia secundă. Verbul a rămas în uz pentru desemnarea familiilor verbale (binyanim).

Moses Kimhi (decedat în 1190) a introdus verbul paqad (a vizita), care a rămas în uz în gramaticile din Evul Mediu şi până astăzi.

Johann Isaac Levita (1515-1577) a introdus rădăcina lamad (a învăţa), probabil cea mai adecvată pentru studiu.

Johann Deutz (1654-1727) a propus rădăcina qatal (a ucide) populară mai ales la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. Pe lângă problema sensului inadecvat pentru studiu, lipsa de nerezolvat a acestei rădăcini este că doar trei forme ale sale sunt atestate în Biblia ebraică.

Heinrich Ewald (1803-1875) a propus rădăcina katav (a scrie), dar în şcoala germană nu a avut succesul lui qatal care a fost preluat de gramatica lui Gesenius.

Au mai fost propuse şi alte rădăcini, care nu s-au ridicat la prestanţa niciuneia dintre cele citate mai sus. Dintre toate, cele mai influente au rămas paqad şi qatal. Autorul conchidea articolul său astfel: „Va fi nevoie de un gramatician cu influenţa şi longevitatea lui Gesenius pentru a schimba acest status quo.”

După ce am folosit verbul qatal în manualul de ebraică produs împreună cu Timothy Crow (1999, 2001) , sunt convins că o mai bună opţiune ar fi verbul katav pentru motivul că există mai multe forme atestate în Biblia ebraică şi este mai „prietenos” pentru utilizator în ce priveşte semnificaţia sa.

Un nou specialist în Vechiul Testament, de data aceasta un bulgar

Charlie (Tchavdar) S. Hadjiev este decanul United Theological Faculty al Institutului teologic evanghelic bulgar. Anterior a slujit ca Secretar general al Uniunii creştine a studenţilor bulgari. El este şi păstor al Bisericii Crossroads din Sofia şi unul dintre liderii IFES European Network on Evangelism strategy. Educaţia sa cuprinde un Master în drept (Universitatea din Sofia), o licenţă de la Universitatea din Londra, un Master în teologie biblică de la Universitatea Ţării Galilor şi Colegiul Spurgeon). Anul acesta a obţinut şi titlul de doctor de la Universitatea din Oxford. Actualmente locuieşte împreună cu soţia şi cei doi copii ai lor în Sofia. [Informaţiile provin de situl programului Bible and Culture 2009 realizat de IFES în colaborare cu Schloss Mittersill.]

Teza sa de doctorat urmează să apară anul acesta sub titlul The Composition and Redaction of the Book of Amos la editura Walter de Gruyter în seria Beihefte zur Zeitschrift fur die alttestamentliche Wissenschaft (BZAW), 393. Disertaţia oferă o analiză redacţională proaspătă asupra cărţii lui Amos. Opţiunea preferată este una de mijloc, între extrema conservativă extremă, care îl vede pe profetul Amos ca autor unic al textului pe care îl avem, şi extrema sceptică, care consideră că lucrarea Amos este rodul muncii unor redactori târzii. Astfel, se apreciază că lucrarea Amos are la bază două colecţii: Sulul polemic scris înainte de încheierea lucrării lui Amos şi Sulul Pocăinţei compus cu puţin înainte de 722 a.Chr. şi Sulul Pocăinţei care ar fi fost editat în Iuda către sfârşitul secolului al VIII-lea a.Chr. Cele două suluri s-ar fi combinat în forma finală câdva în cursul secolului al VII-lea a.Chr. Cartea ar fi trecut printr-o singură redactare în timpul perioadei exilice prin care s-a încercat actualizarea mesajului în noul context istoric. Studiul lui Hadjiev acordă o atenţie specială structurii literare, scopului şi circumstanţelor istorice probabile ale colecţiilor care au stat la temelia cărţii Amos aşa cum o avem noi şi caută să arate modul în care mesajul profetic a supravieţuit vorbind comunităţilor care l-au conservat şi transmis. [Spicuiri din abstractul cărţii lui Hadjiev ce provin de pe situl colectorul de librării Eisenbrauns care difuzează cartea în S.U.A.]

Ştirea mi-a fost indicată de profesorul John Day din Universitatea Oxford într-una din discuţiile avute cu prilejul conferinţei SOTS din această vară. Ulterior am descoperit un articol al lui Hadjiev în The Journal of Theological Studies numărul din octombrie 2008, p. 655-668: „The Context as Means of Redactional Reinterpretation in the Book of Amos”.

Raport SOTS

Tematica sesiunii de vară a conferinţei SOTS a adunat doar o treime din numărul total de membrii. Unii dintre cei mai venerabili profesori au fost acolo, atât din Marea Britanie, cât şi din Statele Unite, precum John Emerton sau John Blenkinsopp. Profesorii cu carieră au fost bine reprezentaţi, dar la fel de bine mai tinerii colegi în plină ascensiune. Chiar şi membrii fără state în academie (pentru că sunt şi dintre aceştia) au fost prezenţi, poate mai loiali decât toţi ceilalţi.Un număr de cinci doctoranzi au fost primiţi ca membri noi cu această ocazie. Din câte înţeleg, dificultăţile de până acum ridicate de obligaţia candidaţilor de a fi cunoscuţi prin publicaţii au fost depăşite.

Conducerea SOTS de anul acesta a preferat tema istoriei în relaţie cu studiile biblice în primul rând din pricina preferinţei preşedintelui actual pentru acest domeniu. Anul viitor Cheryl Exum de la Universitatea din Sheffield va prelua preşedenţia şi anticipez că preferinţele sale pentru critica literară şi feminism vor figura pe lista de priorităţi.

Ca impresie generală am constatat că puţini prezentatori au luat în calcul pregătirea riguroasă a prezentării pentru public. Dintre cele 12 prezentări doar una a oferit material pentru publicul participant, trei au avut prezentări de tip PowerPoint şi una s-a folosit de amândouă opţiunile. Cu alte cuvinte, o treime dintre prezentatori au ştiut „pe ce lume trăiesc”. Alţii patru au dovedit că aveau o lucrare scrisă bine pregătită şi au şi reuşit să rămână interesanţi. O ultimă treime dintre prezentatori şi-au citit lucrările scrise de mână, unele presărate cu sloganuri şi anecdotate şi vizibil încropite în pripă. Solicitarea de a mi se permite înregistrarea audio a fost primită cu răceală pe motiv că nu s-a mai făcut până acum.

Cele mai multe lucrări de anul acesta au avut un fundament enunţat secular, în care istoriografia obiectivă s-a dorit a fi doar cea detaşată de toate inhibiţiile de natură religioasă. Masa a aparţinut cu siguranţă minimaliştilor care, deşi l-au refuzat pe Dumnezeu din scenă, au admis că criteriile de obiectivare a discursului istoric sunt discutabile, chiar dacă nu lipsesc. Astfel, arheologia, documentele epigrafice, textele biblice (acceptate chiar şi de Nadav Naaman) sau extrabiblice, modificările climatice şi geografia zonei s-au propus ca elementele ajutătoare pentru construire unei istorii credibile a lui Israel. Pentru un abstract al lucrărilor se poate verifica situl SOTS (aici).

Nu pot să nu constat că, chiar şi în sferele academice înalte, o nouă intoleranţă îşi face loc. Singurii dintre prezentatori (Jill Middlemas şi Marinus Koster) care au propus ideea că istoria biblică a lui Israel merită a fi luată în considerare ca argument de obiectivare a discursului istoric pe motiv că Dumnezeu este şi El parte a ecuaţiei la fel de bine ca şi percepţia despre Dumnezeu a istoricilor evrei, au fost întâmpinaţi de un baraj de foc din partea seculariştilor precum Axel Knauf, John van Seters şi Thomas Thompson, printre alţii. Moderaţii şi evanghelicii şi-au păstrat părerile pentru ei, fără să facă paradă de ele. W.F. Albright şi şcoala americană de arheologie, K. Kitchen şi J.K. Hoffmeier au fost priviţi de sus cu neîncredere pentru faptul că folosesc arheologia pentru a-şi consolida presupoziţiile religioase. Din păcate niciunul dintre participanţii seculari nu au reuşit să demonstreze că ei folosesc observaţia ştiinţifică pentru a alimenta altceva decât presupoziţiile seculare, Dumnezeu fiind eliminat din discuţie ca un construct uman, iar monoteismul fiind explicat ca o religie evoluată în termenii darwinismului social.

SOTS de vară

Societatea pentru studiul Vechiului Testament (engl. Society for Old Testament Study) din Marea Britanie se întruneşte şi în vara aceasta. În zilele de 27, 28 şi 29 iulie lucrările celei de-a 85-a întruniri de vară, cuplată cu cea de-a 14-a întrunire reunită cu a organizaţiei similare din Olanda, va avea loc la Universitatea din Lincoln, sub preşedinţia profesorilor Lester Grabbe, Bob Becking şi Philip Davies. Se anunţă trei zile intense pe tema cercetării istorice: „Istoria  Israelului antic: între evidenţe şi ideologie”. Pe lângă posibilitatea de a participa ca membru cu drepturi depline la lucrările conferinţei, există satisfacţia de a audia specialişti din Europa şi Israel şi de a lua contact cu ce este mai proaspăt în acest domeniu. S-au anunţat conferenţiari din Berna, Dublin, Groningen, Utrecht, Kampen, Sheffield, Aarhus, Tilburg, Bathmen şi Tel-Aviv. Bucuria este dublată de revederea oraşului Lincoln şi a prietenilor de acolo. Aa, era să uit: abia aştept să cumpăr cărţi valoroase la preţuri acceptabile. Voi reveni cu detalii, altele decât cele pe care le găsiţi pe situl oficial.

Plagiat în teologie!?

Astăzi am avut neplăcuta oportunitate de a regasi o parte din munca mea publicată sub numele altcuiva. Cartea Profetismul israelit în documentele biblice: între fals si autentic, a fost publicată de editura Casa Cărţii din Oradea în 2007 şi de Casa cărţii de ştiinţă din Cluj-Napoca în 2008. Documentul în format electronic nu a fost circulat decât între mine şi aceste edituri. Cu toate acestea, Theologia Pontica: revista Centrului de cercetări teologice interculturale şi ecumenice „Sf. Ioan Cassian”, nr. 1, anul II (2009), publică la paginile 54-72 sub numele unui anume Cristian Tufan, doctorand în teologie ortodoxa cu pr. prof. Emilian Corniţescu la Universitatea „Ovidius” din Constanţa nu mai puţin de 26 de pagini din capitolul 4 al cărţii mele, mai precis pp. 113-116 si 131-152. Odată evidenţiat plagiatul părinţii profesori redactori ai revistei au verificat şi confirmat acuza mea, promiţând cu scuzele de rigoare să îndrepte situaţia. Aştept să văd modul în care îndreptarea urmează să se petreacă, dar aceasta ar fi o situaţie cu totul nouă pentru mine dat fiind contextul românesc cu toate lipsurile sale. Sper ca situaţia să constituie un precedent pentru normalizarea cercetării din România, unde cercetătorii nu se citează unul pe altul ci se „fură”. Îngăduiţi-mi să nu mai zic nimic ca să nu mai amărăsc pe nimeni.

Încă un român cu doctorat în Vechiul Testament

Absolvent al Universităţii Emanuel şi profesor de Vechiul Testament al aceleiaşi instituţii, unde a servit şi ca secretar al decanatului (1995-1998), fratele Calin Pop, de origine din Sălaj, şi-a continuat studiile doctorale la Trinity Evangelical Divinity School în Chicago. În luna mai anul acesta şi-a susţinut teza cu titlul The Function and Appeal of the Cultic Places in 1 Kings 1-11: A Rhetorical Approach.

Lucrarea investighează aşa-numitele Naraţiuni solomonice din perspectiva criticii retorice, încercând să demonstreze că autorul acestora a mizat pe tensiunea dintre sacru şi profan pe de o parte, şi pe cea dintre domnia umană şi domnia divină pe de altă parte, pentru a comunica mesajul său teologic către audienţa antică şi cea a contemporanilor noştri deopotrivă. Aşadar, apelul la locurile cultice demonstrează importanţa aspectelor cultural şi ideologic în procesul comunicării.

Felicitări pentru un coleg de breaslă.

Eveniment publicistic

Lucrarea lui Packer şi Oden a văzut lumina tiparului şi în limba română la editura Casa cărţii din Oradea (pentru referinţe şi cuprins vezi aici), în traducerea lui Cristian Sălăjan (Ediţia în limba engleză întitulată One Faith: The Evangelical Consensus a apărut în 2004).

După cum mărturisesc autorii în introducere, consensul evanghelic pe care se străduiesc să-l atingă vizează un teren comun celor două tradiţii teologice majoritare în protestantismul istoric: calvinismul îmbrăţişat de luterani şi baptişti pe de o parte şi arminianismul promovat de wesleyeni şi penticostali. Posibil ca frământarea care a generat preocuparea pentru un asemenea consens să fie specifică continentului american, însă cu siguranţă va permite şi europenilor care doresc să cugete mai profund la moştenirea lor doctrinară să ajungă la un consens benefic pentru motivarea convieţuirii paşnice şi înflăcărarea slujirii comune.

Lucrarea atrage prin însăşi natura exerciţiului propus: aranjarea este tematică, iar contribuţia autorilor se limitează la selectarea şi ordonarea citatelor din documentele mişcării evanghelice mondiale. Din perspectivă documentară, autorii au folosit nu numai marile declaraţii publice ale mişcării evanghelice, până la cea mai recentă Declaraţie de la Amsterdam (2000), ci şi mărturisirile de credinţă ale unor organizaţii mondiale sau şcoli teologice purtătoare de fanion în mişcarea evanghelică.

O singură credinţă este o încercare de a repune mişcarea evanghelică pe făgaşul comuniunii în jurul doctrinelor coîmpărtăşite, astfel încât slujirea ei să câştige în eficienţă la nivel local şi mondial, iar mărturia despre Cristos să fie consolidată prin unitatea discipolilor Săi.

O singură credinţă impune cel puţin lectura atentă a tuturor celor care sunt legaţi într-o oricât de mică măsură de moştenirea evanghelică în România. Ar fi de dorit ca factorii responsabili din conducerile cultelor să se autosesizeze şi să cheme la conceptualizarea unei poziţii coerente vizavi de doctrina evanghelică. Ar fi păcat ca teologii evanghelici români să lase să treacă neobservată cartea-document ce ne stă înainte. O singură credinţă poate reprezenta o nouă oportunitate de dialog interconfesional pentru redescoperirea unităţii de gândire şi acţiune creştină. Să se îndure Dumnezeu de noi!

Bocirea lui Israel pentru lascivitate şi opulenţă (Amos 6:1–7)

Reluăm astăzi studiul din cartea lui Amos. Comentariul pe care am promis că trebuie să îl scriu se apropie de ultimul capitol. Acest exerciţiu mă obligă să păstrez ritmul şi este benefic pentru mintea mea tulburată de detractorii mei. Eu scriu şi îi las pe ei să facă ceea ce Dumnezeu le-a permis să facă dar, cu siguranţă, toţi vom da socoteală pentru toate cuvintele nefolositoare ieşite din gura sau penelul nostru. Să aibă Dumnezeu milă de noi! Ca şi până acum, notele de final nu au fost incluse, deşi ele se vor regăsi în forma finală a documentului pregătit de publicare.

Al treilea şi ultimul bocet din cartea lui Amos aduce în discuţie dimensiunea economico-socială a vinovăţiei lui Israel. Agenda socială a rămas aceeaşi: acuzaţia de bază este în continuare nedreptăţirea celor sărmani. Aici, însă, este înfierată lascivitatea claselor înalte care se complăceau în opulenţa lor, negând dreptul sărmanilor la un trai decent şi la un tratament just în faţa legii. Profetul face din nou uz de artificiul Personenwechsel, schimbarea bruscă a persoanei pronumelor care se referă la destinatarii mesajului său. Pentru prima dată în carte, autorul recurge la un text în proză (6:9–10), care descrie prin condeiul martorului ocular dezastrul adus de împlinirea judecăţii divine. Tot ca titlu de noutate apare şi invocarea ironică a unor entităţi păgâne ca martori ai standardului modest de dreptate socială promovat de Israel, sau în citate ironice ale sloganurilor care defilau o mândrie militară dovedită falsă.

 

6.1aA  „Vai de cei trăiesc fără grijă în Sion

6.1aB  şi de cei ce se cred la adăpost în muntele Samariei,

6.1bA  distinse căpetenii ale popoarelor

6.1.bB  la care vine poporul lui Israel.

6.2aA  Treceţi la Kalne şi priviţi!

6.2aB  Mergeţi de acolo la Hamat-Raba

6.2.aC  şi coborâţi la Gatul Filistiei.

6.2bA  Sunt mai buni decât regatele acestea,

6.2bB  ori graniţele lor sunt mai extinse decât graniţele voastre?

 

6.3A  Celor ce au îndepărtat ziua cea rea

6.3B  şi au apropiat în schimb tronul opresiunii.

6.4aA  Celor ce se întind pe paturi de fildeş,

6.4aB  Celor  ce lenevesc pe divane,

6.4bA  Celor ce mănâncă miei din turmă

6.4bB  şi viţei din mijlocul grajdurilor

6.5A  Celor ce cântă cu gura şi cu acompaniament de liră,

6.5B  asemenea lui David improvizează muzică pe instrumente.

6.6A  Celor ce beau vin din pocale,

6.6B  Celor ce se ung cu cele mai bune uleiuri,

6.6C  dar nu se întristează din pricina dezastrului lui Iosif.

6.7A  De aceea, acum vor fi în capul coloanei exilaţilor;

6.7B  se va termina cu festivităţile celor ce acum lenevesc.“ 

 

Primul paragraf debutează tot cu interjecţia „Vai!” (cf. 5:18). Sarcasmul primei strofe (6:1) îi vizează pe israeliţii din Samaria, dar se extinde şi asupra iudeilor din Sion. Munţii respectivi sunt folosiţi aici ca metonimii ale lucrului pentru a sugera capitalele celor două regate cocoţate pe culmile celor doi munţi. Natura elevată a acestor conducători este recunoscută de profet cu ironie. Pretenţia de a fi „distinse căpetenii ale popoarelor” este una exagerată, deşi asumată cu emfază. Fără a face deosebirea între liderii de la Ierusalim şi cei din Samaria, Amos evidenţiază aici sindromul mesianic de care se fac vinovaţi aceştia.

Gravitatea comportamentului deviant al acestor lideri este scoasă în evidenţă şi prin comparaţie cu – culmea îndrăznelii! – destinul liderilor hitiţi (Kalne), aramei (Hamat-Raba) şi filisteni (Gat). Identificarea acestor cetăţi-stat este posibilă astăzi graţie documentelor extrabiblice descoperite. Kalne a fost capitala unui stat numit Unqi, situat în apropierea modernului Aleppo. Hamat-Raba, probabil modernul Hama, se afla la 140 de Km la sud de Aleppo. Kalne şi Hamat-Raba au suferit din pricina armatei imperiale a lui Şalmaneser al V-lea, pe la jumătatea sec. al IX-lea î.Cr. Cetatea filisteană Gat a fost disciplinată de regele arameu Hazael, dar şi-a găsit sfârşitul la mâna regelui Uzziah al Iudeei. Aşa se explică faptul că cetatea-stat Gat nu mai apare în lista cetăţilor filistene din oracolul de judecată adresat acestora (cf. Amos 1:6-8).

Faptul că Amos dă ca exemplu audienţei sale aceste cetăţi prospere, superioare celor israelite, presupune faptul că, la data respectivă, cetăţile fuseseră cucerite. Sugestia inerentă întrebării retorice: „Sunt [ei]  mai buni decât regatele acestea?” anunţă un deznodământ cel puţin la fel de drastic şi asupra israeliţilor. Termenul „graniţe” reprezintă o metonimie a lucrului şi se referă la ţară, teritoriul ocupat de aşezările vasale unei cetăţi-stat precum Kalne, Hamat-Raba şi Gat. Citarea acestor cetăţi poate fi considerată o probă în privinţa datării profeţiei lui Amos.

Următoarele versuri descoperă identitatea vinovaţilor prin intermediul unei serii de şapte  pronominaţii. Imaginile provin din sfera petrecerilor zgomotoase în care luxul face casă bună cu lascivitatea. Termenii folosiţi pentru a descrie depravarea israeliţilor fac aluzie la închinarea cultică, fiind o acuză indirectă de lezmajestate la adresa evreilor care foloseau în interes personal ceea ce erau datori să aducă Domnului. Astfel, mieii şi viţeii îngrăşaţi nu mai trec pe la preoţi ca să ia partea cuvenită Domnului, muzica religioasă este ridiculizată prin creaţii lirice seculare, se consumă vin din „pocale”, şi se ung cu ulei aromat rezervat cultului.

O dovadă în plus asupra discursului de natură cultică este oferită de însuşi termenul care încheie oracolul,marzeah, un termen tehnic care denotă un ritual religios închinat morţilor, şi strămoşilor prin extensie. Descrierea oferită de profet acestor „închinători” din Samaria este o parodie a închinării pe care israeliţii o deturnaseră dinspre Dumnezeu spre propriile lor plăceri.

Prima serie de pronominaţii, o pereche, pune în opoziţie „îndepărtarea” şi „apropierea”, dar aduce împreună cele două linii poetice prin expresiile sinonime: „ziua cea rea” (lit. „ziua cea amară”) şi „tronul opresiunii” (6:4a).

A doua serie de pronominaţii, trei la număr, evocă lenevirea plăcută pe divanuri încrustate cu fildeş, consumând în dulce amorţire cotletele rumegătoarelor îngrăşate (6:4b). Referinţa la fildeş din acest vers poate fi considerată o sinecdocă a întregului, căci paturile respective nu erau confecţionate din fildeş masiv, ci doar aveau încrustaţii din fildeş. Deşi acest tip de pat nu mai apare menţionat în documentele biblice, este menţionat în Analele asiriene ca parte a tributului pe care regele iudeu Ezechia l-a plătit împăratului Sanherib.

Ultima serie de pronominaţii, tot trei la număr, adaugă aspectul indulgenţei toxicomaniei şi delirului la cele enunţate deja, întregind imaginea unor depravaţi patriotarzi superstiţioşi (6:5-6). Acompaniamentul muzical, alcoolismul şi terapia aromatică sunt asociate, ca şi astăzi, pentru realizarea unor efecte narcotice, pentru inducerea unor stări de bine care nu îşi au fundamentul în realitatea obiectivă. Referinţa la alcoolism nu este nouă în Amos, deoarece israeliţii au mai fost acuzaţi o dată pentru lascivitatea lor, tot în context cultic, în oracolul introductiv (2:7-8). Ceea ce este şi mai grav, în accepţiunea profetului, este faptul că aceşti epigoni cutează a se compara cu marele artist de muzică cultică, regele David, când inspiraţia lor provine nu de la Duhul Domnului ci din intoxicaţia alcoolică.

„Iosif” funcţionează aici ca metonimie a cauzei creatoare, deoarece făcând referire la fiul patriarhului Iacov care a primit singura moştenire a seminţiei din Canaan, se avea în vedere descendenţa acestuia de la Samaria. Israeliţii foloseau acest titlu ca un nume de onoare, dar profetul este laconic aici şi ironic totodată cu privire la israeliţi, deoarece aceştia nu vădeau nici cel mai mic interes pentru naţiunea lor. Singura lor preocupare era cum să benchetuiască mai aprig, cum să-şi cultive mai mult preocupările mondene şi cum să se exprime mai bine prin simţuri.

Concluzia acestui vaiet continuă pe nota ironcă de pe parcursul său. Astfel, cei care s-au măgulit a fi „căpetenii ale popoarelor” (reşit haggoyim) şi se ungeau cu „cele mai bune uleiuri” (reşit şemanim) vor sfârşi în „capul coloanei exilaţilor” (beroş golim). Cine a avut locul întâi în onoruri şi lux îl avea şi în pedeapsă. 

Arheologia Bibliei

Profesorul James K. Hoffmeier, cunoscut egiptolog evanghelic, a produs şi lucrări de informare a publicului larg. Editura Lion a reuşit să obţină de sub peniţa acestuia o lucrare de arheologie biblică, publicată în limba română de editura Casa cărţii din Oradea. Vă invit să vă aduceţi la zi cunoştinţele în acest domeniu sensibil al cunoaşterii biblice.Plecaţi urechea la un dascăl care a trudit sub soarele Orientului să descopere informaţii de prima mână din nisipul pustiei. Profesorul Hoffmeier a vizitat România în repetate rânduri şi a predat Vechiul Testament studenţilor de la Universitatea Emanuel din Oradea.

Din cuprins:
PARTEA I 
Introducere în arheologie şi aplicarea acesteia la Vechiul Testament 
Capitolul 1 Începuturile arheologiei 
Capitolul 2 Biblia, arheologia şi interpretarea 
Capitolul 3 Geneza: originile lumii şi ale Israelului 
Capitolul 4 Israel în şi în afara Egiptului

PARTEA A I I – A 
Teritoriul şi regii Israelului 
Capitolul 5 Luarea în stăpânire a Ţării Făgăduinţei 
Capitolul 6 Judecători, profeţi şi regi 
Capitolul 7 Împărăţia vine 
Capitolul 8 Povestea a două regate: Israel şi Iuda 
Capitolul 9 Din Babilon la Ierusalim

PARTEA A I I I – A 
Perioada NouluiTestament 
Capitolul 10 Lumea greco-romană a Noului Testament 
Capitolul 11 Viaţa şi slujirea lui Isus din Nazareth 
Capitolul 12 Moartea şi îngroparea lui Isus 
Capitolul 13 Apariţia şi răspândirea creştinismului 
Epilog Călătoria abia a început

Ce se mai scrie despre Iona şi Eclesiastul?

Paul Negruţ, Suveranitatea lui Dumnezeu şi sensul vieţii sub soare: o abordare homiletică a cărţilor Eclesiastul şi Iona, Editura Făclia & Editura Universităţii Emanuel, 2006, 160 pp.

Deşi nu obişnuiesc să scriu recenzii la culegeri de predici, dovadă întârzierea cu care reacţionez la această apariţie, mă văd obligat să am o reacţie faţă de această lucrare deoarece pozează ca o lucrare de natură academică: (1) are numărul minimal de pagini pentru recunoaşterea CNCSIS, anume 150 de pagini; (2) foloseşte notele de subsol; (3) are o bibliografie; (4) un conferenţiar îi scrie introducerea; (5) este publicată la o editură recunoscută CNCSIS. Prin urmare documentul poate ajunge pe masa de lucru a studenţilor ca lectură obligatorie care conţine o perspectivă autorizată asupra acestor texte biblice.

(1) Cele 160 de pagini ale cărţii sunt împărţite între Eclesiastul (89 de pagini) şi Iona (70 de pagini). Deşi asocierea atât de neverosimilă a acestor două cărţi biblice din VT, notabilă chiar din titlu, este justificată de autorul „studiului introductiv” al cărţii prin opoziţiile identificate în aceste cărţi biblice, autorul însuşi nu manifestă nici cea mai mică intenţie de a le valorifica. Faptul acesta demonstrează că cele două secţiuni au fost concepute ca lucrări separate, intenţia asocierii lor apărând ulterior şi nu s-au luat nici cele mai mici măsuri pentru a evita artificialitatea. Dacă s-ar fi avut în vedere cu adevărat binele unei audienţe nepretenţioase, după cum se declară, cărţile ar fi putut fi publicate separat în formatul unei ediţii de buzunar, indiferent de numărul de pagini.

(2) Folosirea notiţelor bibliografice nu este justificată pentru un homilariu care are ca audienţă un „public special”, adică „este adresată nu doar celui fără educaţie teologică, ci mai ales acelora care au nevoie de Evanghelie şi au un prim contact cu textul biblic”. Dezicerea de orice obligaţie academică este mai mult evidentă din aceste afirmaţii.

(3) Bibliografia este o selecţie a cărţilor de o anumită orientare, fără a se lua în calcul măcar alte opinii divergente de a autorului. De exemplu din lista celor 21 de autori incluşi în lista bibliografică la comentariul pe Iona, abia dacă citează 9 dintre ei. Dintre aceştia trei sunt citaţi cu privire la o temă colaterală. Restul comentatorilor sunt amintiţi în ceea ce ar fi trebuit să fie o bibliografie selectivă. Nefiind un specialist în domeniul studiilor VT, Negruţ şi-a permis luxul de a nu consulta bibliografia de specialitate, propunând de fapt doar nişte convingeri personale cu titlu de autoritate în domeniu. Autorul se citează pe sine (una dintre cele două cărţi, singurele academice scrise, Revelaţie, Scriptură, Comuniune, 1996) într-un context cu totul irelevant (vezi n. 4, p. 119). Acolo referinţa la Epistola lui Iacov ar fi fost suficientă. Referinţa este suficient de ambiguă pentru a crea senzaţia că autorul îşi sfătuieşte cititorii să citească întreaga sa carte pentru a afla mai multe detalii despre modul în care „Dumnezeu Se descoperă oamenilor prin Cuvânt, dar şi prin fapte” (p. 119). În plus James Limburg apare şi ca Limberg (p. 106, n. 1). Ca să nu mai spun că Wolff, în ciuda expertizei sale în literatura profetică ebraică, este citat (complet irelevant) doar pentru cazurile de oameni înghiţiţi de mamifere marine. Dacă este să vorbim de bibliografie, Iona este una dintre cărţile profetice ale VT care au fost studiate încă din Antichitate şi se studiază în cele mai multe colegii teologice din lume. Este o carte arhicunoscută şi răscitită. Bibliografia, chiar şi selectivă, ar fi trebuit să fie mult mai amplă.

(4) Dorinţa de a fi luată în calcul ca şi contribuţie academică răzbate şi din dorinţa de a publica lucrarea la o editură recunoscută CNCSIS (Editura Universităţii Emanuel în acest caz), deşi efortul financiar al publicării aparţine Editurii Făclia şi lui The Oak Lodge Trust.

(5) Prefaţa este semnată de un cadru didactic al instituţiei, altul decât vreunul dintre cei doi specialişti în VT ai Universităţii Emanuel, adică tocmai conferenţiarul cel mai apropiat de autor şi de domeniul cercetării sale: dr Marius Cruceru, specialist în literatura patristică. Specialiştii VT ar fi avut un cuvânt mai greu de spus aici dacă lucrarea ar fi fost de luat în seamă ca rod al cercetării academice.

Mă străduiesc să înţeleg în ce constă faptul că „volumul de faţă este produsul unei investigaţii interpretative care îndeplineşte criteriile elementare exegetice” (p. 7 şi coperta spate). Din perspectiva exegezei minimale, aşa cum eu o înţeleg, autorul ar fi trebuit să facă diferenţa dintre genul epic şi genul liric, Eclesiastul şi Iona reprezentând unul dintre aceste două genuri literare. Lectura volumului Biblia ca literatură al lui Gordon D. Fee şi Douglas Stuart, cunoscut cititorilor din România încă din 1995, ar fi trebuit să fie suficient pentru o minimă călăuzire în lumea exegezei cu pretenţiile ei. Indirect se avansează ideea că predicarea expozitivă îl disculpă pe orator de toate obligaţiile exegetice.

Aparenţa de academism se contrazice în mod evident lipsa „pretenţiei de savantlâc” despre care se vorbeşte în introducere. Dacă se acceptă că această lucrare nu poate intra in categoria „comentariilor biblice tradiţionale”, date fiind cele enunţate mai sus, contribuţia academică a acestei lucrări este minimă, dacă există cu adevărat. Autorul nu consideră o obligaţie a lua în discuţie opţiunile interpretative existente, ci doar caută să dea justificare opţiunilor personale asupra unor texte din aceste cărţi. Discuţiile subţiri despre paternitatea cărţilor este o dovadă în acest sens. Un asemenea subiect nici nu ar fi trebuit să preocupe pe un autor care scrie în afara domeniului specialităţii sale şi pentru o audienţă de nespecialişti.

Cu privire la pretenţia de a fi o „abordare homiletică a cărţilor Eclesiastul şi Iona” nu cred că acest exerciţiu justifică o ignorare a principiilor exegetice fundamentale. Biblia este o carte deschisă publicului larg şi, ca protestanţi, credem că orice are dreptul să o citească şi să o interpreteze. Totuşi, atunci când ne afişăm cu rezultatele muncii noastre ca profesori de teologie trebuie să ne străduim să oferim nu numai profunzime şi relevanţă, ci şi veridicitate şi interpretări solide şi verificate. Altfel, la ce ne ajută toată educaţia şi experienţa noastră de dascăli? Oricum, ca învăţători, vom avea un aspru judecător în persoana lui Dumnezeu Însuşi. Pretenţiile audienţei şi exigenţa lui Dumnezeu ar fi trebuit să fie motive suficiente ca Negruţ să nu se grăbească cu publicarea acestor predici.

Nu pot să recomand volumul nici ca lectură devoţională deoarece am pretenţia ca cel căruia îi permit să folosească Biblia pentru a mă încuraja în practicarea devoţiunii faţă de Dumnezeu să cunoască bine Scriptura pe care o expune şi nu să folosească orice mijloace pentru a-şi populariza propria agendă, fie ea şi teologică. Pot recomanda volumul pentru ilustraţiile cu tentă autobiografică folosite (vezi cel puţin pp. 137-140), pentru stilul cursiv şi narativ al scrierii şi pentru pasiunea pentru evanghelizare a autorului.

În zilele următoare voi aborda cartea Iona dintr-o perspectiva literară, fundamentându-mi concluziile teologice pe elementele narative strecurate de autor în mod intenţionat în textul său. Cel puţin ca dovadă a faptului că natura prejudecăţilor exegetice determină rezultate diferite ale procesului interpretativ.