Urmăreşte-ţi viziunea!

Acesta este un mesaj inspirat din Geneza 11:27b-13:18. Încercăm să învăţăm de la Avram cum să depăşim obstacolele care pot apărea în calea realizării viziunii pe care noi, ca şi el, am primit-o de la Dumnezeu.

urmareste-viziunea1

Rezultate preliminare la examenul de Exegeza VT

A trecut şi examenul de exegeza VT. Nu oricum dar contează că a fost trecut onest. Anul acesta am survolat naraţiunile despre patriarhi şi ne-am oprit la Ciclul narativ „Avraam” (Gen. 11:27b-25.19a). Examenul a reprezentat 70% din nota finală, restul de 30% fiind acoperit de cele 5 teme de seminar primite. Fiecare dintre aceste două seturi de verificări trebuie acoperit de o manieră de cel puţin 50%. În caz contrar studentul nu primeşte notă de trecere oricât de bine se prezintă la oricare dintre cele două secţiuni.

Examenul a constat în 4 patru secţiuni:

A. 20 de întrebări de conţinut a câte un punct fiecare, cu răspuns la alegere. Punctajul maxim l-a scos aici studentul Ion F.

B. 15 întrebări cu privire la referinţa unor texte memorabile, cu răspuns prin împerechere, a câte două puncte fiecare. Punctajul maxim l-a scos aici studentul Beniamin M.

C. 20 de întrebări de teorie, a câte trei puncte fiecare. Cele mai multe puncte (54/60) le-a scos aici studentul Maricel C.

D. 3 subiecte cu text la vedere la care trebuia aplicată o tehnică exegetică învăţată şi aplicată la clasă.

subiectul 1. Despre personaje, erou, misiune şi obstacole în Geneza 16. Punctaj maxim a fost obţinut de studenţii Ionuţ E. şi Marius C., deşi cea mai completă argumentaţie asupra alegerii eroinei îi aparţine lui Ovidiu B.

subiectul 2. Despre perechi adiacente în Geneza 18. Foarte puţini studenţi s-au pregătit asupra acestui aspect deşi i-au fost acordate în manual nu mai puţin de 11 pagini şi s-a exersat la clasă. Cel mai bun punctaj (17/20) l-a obţinut studentul Avram N.

subiectul 3. Despre momentele subiectului şi profilul intrigii în Geneza 22. Punctajul maxim a fost obţinut de studentul Răzvan M.

Pe ansamblu, rezultatele sunt slabe. Notele cumulate cu temele de seminar nu vor da note mai mari de 9 anul acesta. Nu mă văd obligat să intervin în vreun fel din moment ce este foarte clar că studenţii nu au învăţat din manual ceea ce le-a fost recomandat. Anticipez o promovabilitate de cel mult 70%. Notele vor fi anunţate în mod individual fiecărui student prin email.

Analogie

În această fază a muncii exegetice se caută originalitatea naraţiunii în raport cu altele similare, contribuţia naraţiunii la actul narativ din care face parte şi la conturarea doctrinei relevante. Urmează extragerea principiilor moralizatoare şi aprecierea valorii lor în raport cu standardul Legii lui Moise şi a învăţăturii apostolice a Noului Testament. Procesul este facilitat prin identificarea paralelor cu alte texte biblice, atât din Vechiul Testament cât şi din Noul Testament.

Transferul învăţăturii moralizatoare a naraţiunii presupune identificarea mesajului naraţiunii pentru audienţa originară şi identificarea elementelor corespondente din lumea contemporană interpretului. Transferul principiilor dintr-o lume în alta peste “prăpastia culturală” dintre cele două lumi este controlată de bunul simţ, de educaţie şi, mai presus de orice, de Duhul Sfânt.

Patriarhul Avraam apare în literatura Vechiului Testament alături de ceilalţi patriarhi, Isaac şi Iacov, ca recipienţi ai promisiunii de moştenire a Canaanului. Dumnezeu Însuşi a ales ca nume de referinţă pentru poporul Israel numele “Dumnezeul strămoşilor noştri, Avraam, Isaac şi Iacov”. Unul dintre cele mai timpurii crezuri ale lui Israel, care trebuia rostit la Rusalii, făcea referire la originea arameică a patriarhilor (Deut. 26.5). Totuşi, primul care recapitulează istoria patriarhilor este Iosua (Ios. 24.2-4).

Avraam apare ca omul care Îl iubea pe Dumnezeu (2Cr. 20.7), ca “prietenul lui Dumnezeu” (Is. 41.8). Avraam şi Sara sunt daţi exemplu pentru modul miraculos în care Dumnezeu poate crea o naţiune din nimic (Is. 51.1-3, cf. Mat. 3.9) şi este asumat de aroganţă de popor ca dovadă a obligaţiei pe care Dumnezeu ar avea-o faţă de un popor atât de numeros (Ez. 33.24).

Noul Testament vorbeşte despre în termeni elogioşi. El este un exemplu de moralitate (Ioan 8.1-59) şi de credinţă (Romani 3.21-4.25; Galateni 3.6-14; Evrei 11.8-19; Iacov 2.21-24), iar Sara un exemplu de modestie şi supunere faţă de soţ (1Petru 3.5-6). Avraam este considerat strămoşul tuturor celor ce cred, evrei şi neevrei deopotrivă, evocându-se incidente din viaţa lui Avraam (Galateni 3.15-4.31). Zeciuiala oferită de Avraam regelui-preot din Ierusalim este evocată pentru a sugera superioritatea slujirii după tiparul lui Melhisedec faţă de slujirea levitică (Evrei 7).

Interpretare

Interpretarea presupune extragerea mesajului central al naraţiunii în lucru de o manieră coerentă cu toate elementele identificate pe parcursul exegezei.

Acum este momentul pentru a da consistenţă rezultatelor exegezei şi ultima oportunitate de a clarifica funcţiile discronologizărilor (dacă sunt), funcţiile anonimatului referenţilor (Tatu 2004, 100-107), funcţiile repetiţiilor (Tatu 2004, 162-171) şi sensul figurilor artistice folosite.

Dintre funcţiile pragmatice pe care le poate juca anonimatul persanajelor ilustrăm cu câteva exemple din ciclul narativ “Avraam”.
1. Anonimatul ca expresie a rolului secundar pe care îl joacă personajul în desfăşurarea acţiunii: slujitorii lui Faraon (Gen. 12.10-20), Picol, căpetenia oştirii (Gen. 21.22-34), slugile lui Avraam (Gen. 22).
2. Anonimatul ca focalizare: “unul care a scăpat” (Gen. 14.13), ginerii lui Lot (Gen. 19.14).
3. Anonimatul ca topicalizare: regele Sodomei (Gen. 14.17, 21), robul lui Avraam (Gen. 24).
4. Anonimatul ca facilitare a identificării cititorului cu personajul: cetăţenii din Sodoma (Gen. 19.4-11).
5. Anonimatul ca expresie a caracterului conspirativ al acţiunii: “cei doi bărbaţi” trimişi incognito a investiga situaţia morală a locuitorilor din Sodoma (Gen. 19).
6. Anonimatul justificat dogmatic: îngerul lui Dumnezeu (Gen. 167-16; 21.8-21).
7. Anonimatul ca protecţie socială: fiicele lui Lot (19.30-38).
Pentru exemple din Judecători sau din alte naraţiuni biblice se poate consulta manualul.

Repetiţiile pot fi uzate cu funcţii variate:
1. repetiţia marchează tensiunea narativă în procesul creşterii sale: “legământul” în Geneza 17, “poate că se vor găsi în ea numai …” (Gen. 18.29-32), “şi au mers amândoi împreună înainte” (Gen. 22.6, 8), “a îngropa moarta” (Gen. 23).
2. repetiţia marchează punctul culminant al intrigii: stânga-dreapta (Gen. 13.9), Avraam (Gen. 22.11).
3. repetiţia marchează simultaneitatea cadrelor: regele Sodomei (Gen. 14.17, 21).
4. repetiţia marchează focalizarea: incestul fetelor lui Lot (Gen. 19.33, 35).
Pentru exemple suplimentare din Judecători sau din alte naraţiuni biblice se poate consulta manualul.

Tabelare

Tabelarea presupune variate artificii grafice de reprezentare a rezultatelor exegezei. Se recomandă folosirea celor mai adecvate artificii pentru scopurile urmărite. Se propun următoarele variante de tabelare:

Schiţa cărţii: este o reprezentare schematică a conţinutului unei cărţi biblice cu referinţe textuale de rigoare. Am preferat formularea secţiunilor de o manieră care să redea eroul şi misiunea sa. Textul ciclului narativ “Avraam” poate fi schiţat după cum urmează:
1. Avram caută să asculte de Dumnezeu migrând în Canaan (11.27b-13.18)
2. Avram caută să-l salveze pe Lot din robia mesopotamiană (14.1-15.21)
3. Sarai caută să obţină un urmaş legitim pentru Avram (16.1-16)
4. Dumnezeu reglementează relaţia Sa cu Avra(a)m şi cu descendenţa sa
5. Dumnezeu îl salvează pe Lot din pricina şi cu contribuţia lui Avraam (18.1-19.38)
6. Dumnezeu îi dă lui Avraam un urmaş din Sara (20.1-21.32)
7. Avraam caută să asculte de Dumnezeu oferindu-şi fiul ca sacrificiu (22.1-24)
8. Avraam caută să obţină un teren pentru înmormântarea Sarei (23.1-20)
9. Robul lui Avraam caută o soţie adecvată pentru Isaac (24.1-67)
10. Epilog (25.1-19a)

Cartografierea pragmatică reprezintă o aranjare pe rânduri a propoziţiilor care compun un text, marcându-le pe cele care nu participă la firul narativ prin indentare spre stânga (contribuţiile nemijlocite ale autorului), sau prin indentare spre dreapta (mărcile temporale).

Profilul intrigii reprezintă graficul prin care se exprimă tensiunea narativă în raport de referinţa textuală. Tot aici pot fi incluse referinţele la momentele subiectului după cum arată graficul de mai jos oferit pe textul din 2 Samuel 13.1-22.

http://statu.files.wordpress.com/2007/04/picture-1.png

Conturarea

CONTURAREA presupune:

1. Identificarea eroului şi a misiunii sale (cu obstacolele corespunzătoare)
2. Aprecierea personajelor din perspectiva misiunii eroului ca opozanţi, asistenţi sau neutri
3. Identificarea momentelor subiectului

REFERENŢII (Tatu 2004, 109-119)
Prima menţiune: modalitatea în care autorul a ales să-i introducă în naraţiune
Următoarele menţiuni: modalităţile în care autorul a continuat să-şi prezinte personajele în mod direct sau indirect, prin intermediul celorlalte personaje
Referenţi principali sau secundari: nume proprii, porecle, apoziţii, etc.
Pronume: personale, posesive, etc.
Zero anaforic: referinţa la un personaj doar prin desinenţa verbului

PERSONAJELE: criterii de clasificare
Gen: masculine şi feminine
Asociere: individuale şi colective
Contribuţie (calitativ): active şi pasive
Contribuţie (cantitativ): plate (mono-dimensionale) şi rotunde (multi-dimensionale)
Caracter (etică): pozitive şi negative (în raport cu standardul mozaic)
Relaţia faţă de intrigă: principale şi secundare
Relaţia faţă de erou: susţinători, opozanţi, neutri
Relaţia faţă de adevărul istoric: reale, fictive, mitologice
Relaţia faţă de autor: anonime sau numite

EROUL (Tatu 2004, 121-135)
- Personajul principal aflat în centrul atenţiei (protagonistul).
- Are o misiune, anchetă, acţiune.
- Iniţiază misiunea respectivă sau o preia de la un alt personaj.
- Se implică activ pentru împlinirea/realizarea acesteia.
- Uneori are sprijinul altor personaje şi/sau cu opoziţia altora.
- Antagonistul (mişelul) crează probleme eroului.
- Uneori are succes în împlinirea ei, alteori nu are.

MISIUNEA
- Scopul urmărit de erou pe tot parcursul naraţiunii.
- Scopul pentru a cărui împlinire interacţionea-ză personajele unele cu altele.
- Scopul care generează opoziţie.
- Scopul a cărui împlinire solicită sacrificiu.
- Scopul a cărui împlinire poate fi eşuată.

MOMENTELE SUBIECTULUI (Tatu 2004, 135-141)
1. EXPOZIŢIUNEA: introducerea naraţiunii, referinţe la circumstanţele naraţiunii.
2. INTRIGA: conflictul, motivul care dezlănţuie confruntarea dintre personaje.
3. DESFĂŞURAREA ACŢIUNII: totalitatea evenimentelor care sumarizează interacţiunea dintre personaje şi obstacolele depăşite de erou în împlinirea misiunii sale.
4. PUNCTUL CULMINANT: momentul în care acţiunea eroului în vederea realizării misiunii sale nu mai progresează, ultimul obstacol fiind pe punctul de a fi depăşit.
5. DEZNODĂMÂNTUL: sfârşitul intrigii, clarificarea misiunii eroului.
6. SUSPANS FINAL: ocazional, mai pot apărea condiţiile favorabile relansării conflictului cel vechi, sau a lansării unui conflict nou.

Evaluarea, II

Vorbind despre sensul cuvintelor, la nivel teoretic situaţia nu este la fel de simplă pe cât pare la nivel practic. Chiar şi în vorbirea zilnică ne confruntăm adesea cu probleme de comunicare pentru că sensul cuvintelor poate fi denaturat prin intonaţie, context şi subînţeles. Câte alterări dintre cele emise, însă, sunt conştiente şi câte se datorează unor automatisme culturale, sociale sau literare este o chestiune încărcată de incertitudini. Situaţia nu este cu nimic mai simplă în cazul profeţilor biblici, autori de texte arhaice într-o limbă a cărei teoretizare lipseşte documentar. Un lucru este cert – textul biblic are şi o faţetă deconectantă, antrenantă prin care Scripturile accesează registrul estetic al fiinţei umane.

“Biblia este o operă plină de forţă, frumuseţe şi imaginaţie: o capodoperă literară,” spunea Ryken (2001, 63).

Sensul literal reprezintă semnificaţia cuvintelor în litera lor, în accepţiunea curentă, cel care apare spontan în mintea vorbitorilor nativi ai unei limbii date (Fontanier 1977, 41). Sensul figurat reprezintă sensul generat de sensul literal printr-o operaţie mentală şi care se manifestă prin intonaţie sau relaţia dintre sensul primar şi cel secundar. Relaţia dintre aceste sensuri poate fi definită prin corespondenţă, conexiune şi asemănare. De fapt aceste relaţii de creare a sensului figurat produc tot atâtea tot atâtea categorii de tropi (Fontanier 1977, 43).

Tropii de semnificaţie sunt acei tropi în care este vizat sensul unui singur cuvânt. Când relaţia dintre sensul propriu şi cel figurat se defineşte prin corespondenţă vorbim despre metonimie. Când relaţia respectivă este definită prin conexiune vorbim despre sinecdocă. Metafora este un trop în care relaţia dintre sensuri se defineşte prin asemănare.
Tropii de expresie sunt acei tropi în care este vizat sensul mai multor cuvinte. Diversitatea tropilor nu este mai puţin elaborată, fiind catalogaţi în trei categorii: prin ficţiune (personificarea, alegoria, alegorismul, subiectificarea, mitologismul), prin reflecţie (hiperbola, aluzia, metalepsa, asociaţia, litota, reticenţa, paradoxul) şi prin opoziţie (preteriţia, ironia, epitropa, contrafacerea).

La acelaşi Fontanier, tropii se disting de alte clase de figuri: figurile de dicţiune, figurile de construcţie, figurile de elocuţie, figurile de stil şi figurile de gândire (Fontanier 1977, 192-203). Problematica figurilor de dicţiune este plasată în categoria etimologiei, motiv pentru care Fontanier nu le discută în lucrarea sa (Fontanier 1977, 251).

1. Figurile de construcţie

Construcţia la care face referire această primă clasă presupune înlănţuirea cuvintelor într-un text în raport cu ordinea în care se succed ideile în analiza gândirii, deci nu în termenii sintaxei. Ebraica este o limbă în care ordinea regulată într-o propoziţie cu verb finit alocă verbului poziţia cea mai importantă în propoziţie, adică prima. Îl urmează natural subiectul şi obiectul (VSO).

Inversiunea o figură retorică prin construcţie şi inversare care presupune inversarea ordinii obişnuite pentru a acorda unui alt component poziţia de maximă salienţă (Fontanier 1977, 253). Derogarea aceasta se cunoaşte în gramatica funcţională sub numele de defamiliarizarea limbajului, iar elementul transferat în poziţia de maximă salienţă este considerat marcat. Opţiunea este valoroasă pentru funcţiile sale la nivelul textului din cel puţin trei motive: permite focalizare (introducerea unui personaj nou sau teme noi), topicalizare (sublinierea unei teme mai vechi) sau construirea unui aranjament prozodic special. Un studiu mai elaborat al acestui artificiu poate fi oferit de analiza tematică a structurii funcţionale a propoziţiei (Halliday & Matthiessen 2004).
La propoziţiile verbale din limba ebraică, cea mai salientă inversiune este cea de tipul vav-X-qatal care poate introduce un element nou, de regulă un personaj (focalizare, Gen. 14.18; 16.1; 21.1), poate readuce în atenţie un element vechi (topicalizare, Gen. 13.12; 24.1; 32.1; 34.27) şi poate permite suprapunere de planuri temporale (simultaneitatea cadrelor, Gen. 27.5; 31.19). În cazul propoziţiilor care au ca predicat un participiu, ordinea este diferită (SVO)! E.g. Gen. 13.13; 23.10; 24.21.

Apoziţia este o figură retorică prin construcţie şi exces ce constă într-un atribut pur explicativ şi de circumstanţă, alăturat fără conjuncţie unui nume (Fontanier 1977, 267). E.g.: „Milca, fiica lui Haran, tatăl Milcăi şi Iscăi; Lot, fiul lui Haran, nepotul său” (11:29), „Sarai, noru-sa, nevasta fiului său Avraam” (11.31), „Sarai, nevasta lui Avram” (16.1, 3), „Agar, sclava Saraiei” (16.8), „Picol, căpetenia oştirii sale” (21.22, 32). Regii se prezentau de o manieră similară, dar consistenţa cu care apare această formulare ne determină a sugera că putem vorbi despre o catehreză (14.1-2).

Pleonasmul este o figură retorică prin construcţie şi exces prin care se adaugă la expresia gândirii cuvinte inutile pentru coerenţa structurii gramaticale dar necesare pentru alte motive (Fontanier 1977, 270). Folosirea formelor verbale ale rădăcinii amar în tandem cu alte verba dicenda poate fi înţeleasă în termenii pleonasmului, dar consistenţa cu care este uzitată sugerează mai degrabă o formulă osificată şi obligatorie de care puţini autori au avut curajul a se elibera. Expresia „am văzut cu ochii mei” poate fi considerată un pleonasm din moment ce actul vederii nu presupune nici în ebraică specificarea expresă a mijloacelor vederii. O formulă semitică specifică actului de scrutare/constatare este „şi-a ridicat ochii şi a văzut că …” (13.10).

Expletiţia este o figură retorică de construcţie prin exces care presupune folosirea unor cuvinte suplimentare pentru a exprima cu mai multă forţă un anumit sentiment (Fontanier 1977, 274). Aici s-ar putea include exclamativul „Necazul meu [fie] peste tine!” (Gen. 16.5), care sugerează o profundă dezamăgire. Particula exhortativă -na apare de trei ori în solicitarea tânguită a lui Lot de a i se îngădui să se refugieze mai aproape de Sodoma decât era muntele despre care spunea mesagerul (19.18-20).

Elipsa este o figură retorică de construcţie prin subînţeles care presupune suprimarea unui cuvânt fără a leza sensul construcţiei (Fontanier 1977, 275). Un exemplu de elipsă poate fi considerat jurământul lui Avraam, de o concizie extremă: „Jur!” (21.24).

Merismul este o figură retorică ce presupune exprimarea abreviată a întregului prin intermediul a doua elemente componente aflate la extreme şi conectate conjunctiv (Krašovec 1977, 1-4). Un merism considerat locus classicus îl reprezintă expresia „cerul şi pământul” din primul verset al Bibliei, care presupune toate lucrurile create. A se vedea cum, la reiterarea formulei în Gen. 2:1, expresia este reluată cu adăugirea „şi toată oştirea lor”, însemnând toate organismele şi corpurile care populează întregul exprimat prin merism.
Expresia „de la mic la mare” (19.11) acoperă întregul domeniu semantic al vârstelor omeneşti evidenţiind în mod expres doar extremele. Tot aici se califică şi expresia „integritatea inimii şi inocenţa mâinilor” (Gen. 20.5) care semnifică „nevinovăţie absolută” deoarece sunt referinţa la gânduri (inima) şi acţiuni (mâinile) include practic toată fiinţa umană. Dreptul lui Dumnezeu ca Domn al tuturor celor ce există este exprimat de Avraam prin merismul „Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului” (Gen. 24.3).

Hendiada este o figură retorică ce presupune exprimarea abreviată a întregului prin intermediul a două elemente distincte, uneori chiar din acelaşi domeniu semantic, conectate conjunctiv, al doilea definindu-l pe primul. Watson (1984, 325) include aici şi construcţiile de tip smihut, cărora le lipsesc conjuncţia coordinatoare. Mijlocind pentru salvarea lui Lot, Avraam recurge la expresia „eu care sunt doar praf şi cenuşă” (18.27) pentru a sublinia statutul inferior al său în raport cu cel al lui Dumnezeu (vezi infra metafora). Prin „praf şi cenuşă” se poate înţelege „praf de cenuşă”. „Casa tatălui meu şi patria mea” este o asemenea hendiadă care desemnează „căminul meu din patrie” (24.7). În acelaşi context al identificării miresei pentru Isaac, trimisul lui Avraam solicită familia lui Laban să arate: „bunătate şi adevăr”, adică „bunătate autentică” (24.49). Formula „străin şi călător” (23.4) înseamnă „imigrant nomad”.

2. Figurile de elocuţie

Epitetul este o figură de elocuţie prin extensiune care presupune sublinierea unei caracteristici particulare a unei entităţi prin intermediul unui cuvânt suplimentar, de regulă adjectiv sau participiu adjectival (Fontanier 1977, 294). Diferenţa dintre un adjectiv simplu şi epitet este că, în timp ce primul este indispensabil pentru determinarea şi complementarea sensului, epitetul poate fi considerat redundant. Prin lipsa epitetului propoziţia este mai săracă estetic, dar sensul ei nu este sărăcit prin nimic. Ebraica îşi permite calificarea substantivelor şi prin relaţie cu alte substantive cu care intră în relaţie construită (smihut).
O serie de epitete se pot identifica în Geneza 15: „bătrâneţe fericită” (v. 15), „întuneric adânc” (v. 17). Sarai este descrisă ca o „femeie frumoasă la înfăţişare” de Avram (12.11) şi ca o „femeie foarte frumoasă” de egipteni (12.14).

Pronominaţia este o figură de elocuţie prin extensiune care permite indicarea unui obiect prin enunţarea unui atribut al său (Fontanier 1977, 296). Dacă ar fi să preluăm sugestia lui Fontanier, diavolul este cunoscut în literatura biblică ca acuzator, motiv pentru care apostolul Ioan îl prezintă în Apocalipsa ca „acuzatorul fraţilor” (Ap. 12:10). Câteva exemple sunt mai deosebite în ciclul narativ „Avraam”: „cel ce va ieşi din tine” cu referire la fiul lui Avraam (15.4), „cea vârstnică” şi „cea tânără” cu referire la fetele lui Lot (19.31, 33, 34, 35). Alte pronominaţii apar în 23.10 – „cei ce treceau pe poarta cetăţii lui” şi în 24.31 – „binecuvântatul Domnului”, inter alia.

Repetiţia reprezintă reluarea intenţionată a unui material de lungime variată (sunete, cuvinte, expresii, fraze, versuri) cu efect retoric (Fontanier 1977, 300). Retorica clasică, unde era folosită intensiv, abundă în distincţii asupra tipurilor de repetiţie: (1) enumeratio – reiterarea punctelor principale; (2) iteratio – repetarea propoziţiei originare cu puţin înainte de încheiere; (3) perseverantia – repetarea unei propoziţii ca refren; (4) reduplicatio/anadiplosis – folosirea unei unităţi la finalul unei secţiuni şi reluarea lui la începutul secţiunii următoare; (5) repetitio/anaphora – repetarea unei unităţi la începutul unor secţiuni succesive (Morris 1996, 48).
Anadiploza apare în repetate ocazii în Geneza (1.1-2 = „pământul”; 31:6-7 = „tatăl vostru”; 31.33-34 = „Rahela”). Expresia „Domnul se îngrijeşte” este repetată cataforic în 22.14, la finele celor două propoziţii alăturate.
Dumnezeu încheie în repetate rânduri legământ cu Avraam, însă niciodată nu se repetă integral nici măcar un fragment din promisiunile avansate lui Avraam. Nici chiar la nivel de conţinut o reiterare nu copiază pe o alta, şi nici cel puţin la ordinea elementelor enumerate (cf. Gen 12.2-3; Gen 15.4-21; Gen. 17.6-8; Gen. 21.16-18).

Diversitatea aceasta sugerează o preocupare vizibilă pentru persoana lui Avraam, cu care Dumnezeu întreţinuse o relaţia extinsă pe parcursul unui secol. Observarea textului repetat în relatarea identificării miresei lui Isaac (Gen. 24) este studiată în detaliu la seminar.

Gradaţia este o figură de elocuţie prin deducţie realizată prin prezentarea unei suite de idei astfel încât ceea ce urmează să se spună este progresiv mai mult sau mai puţin decât ceea ce precede (Fontanier 1977, 304). Cunoscută criticii literare latine sub numele de gradatio, ascensio, sau catena, iar criticii literare greceşti ca şi klimax, epiploke sau epokodomesis, gradaţia a fost percepută dintotdeauna ca o figură retorică, semnul unei vorbiri eficiente (Fischel 1973, 120). Sunt identificate diverse tipuri de gradaţii: (1) gradaţia transmiterii tradiţiei reprezintă o concatenare de afirmaţii al căror element de coeziune este constituit de numele unor personalităţi sau locuri reprezentative pentru o anumită tradiţie istorică, literară, etc.; (2) gradaţia catastrofică reprezintă o concatenare de afirmaţii al căror element de coeziune este constituit de experienţe negative; (3) gradaţia etică include în catenele ei valori etice şi se încheie cu o tranziţie spre fenomenele divine (cf. Rom. 5:3-5; 2 Pet. 1:5-7); (4) gradaţia circulară este acea catenă de afirmaţii a cărui fir de gândire se întoarce la origine; (5) gradaţia defensivă este catena de afirmaţii cu tentă apologetică; (6) gradaţia enumerativă foloseşte drept element de coeziune numerale în ordine ascendentă sau descendentă.
Deşi aceste etichete pot fi exemplificate din literatura clasică greco-romană şi din cea tannaitică, în literatura vetero-testamentară nu sunt la fel de prezente. Oricum, Fischel nu se hazardează a le propune ca pe singurele şase modalităţi de organizare a materialului retoric în această manieră logico-climactică. Succesiunea afirmaţiilor concatenate presupune un tipar de tipul cauză-efect: „Dacă A se întâmplă, consecinţa B urmează. Dacă B se întâmplă, atunci consecinţa C urmează, ş.a.m.d.” Ca gradaţie poate fi calificată descrierea rolului profetului din 20.7: „el este profet, se va ruga pentru tine, iar tu vei trăi”. Identitatea sacrificiului solicitat de Dumnezeu de la Avraam este descoperită printr-o serie de locuţiuni substantivale care au traiect dinspre general spre particular: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău pe care îl iubeşti, pe Isaac” (22.2).

Aliteraţia este o figură de elocuţie prin consonanţă ce presupune repetarea unei consoane, sau a unui set de consoane, după un anumit model (Fontanier 1977, 315). De exemplu, promisiunea lui Dumnezeu pentru Avraam face uz de aliteraţie prin folosirea intensă a rădăcinii verbului Brk şi a sufixului pronominal pentru persoana a II-a masculin singular (Gen. 12.2-3). Asonanţa este o figură de elocuţie prin consonanţă ce presupune repetarea unei vocale accentuate, sau a unui set de vocale, în silabe suficient de apropiate pentru a crea senzaţia auditivă că sunetul respectiv predomină (Fontanier 1977, 321).

Jocul de cuvinte este o figură retorică bazată pe ambiguitatea lexicală (omonimie şi polisemie) a cuvintelor incluse. Omonimia presupune că, deşi similare la nivel de sunete, cuvintele cuprinse sunt diferite la nivel de semnificaţie. Polisemia înseamnă că un cuvânt poate avea mai multe sensuri. Jocul de cuvinte poate include cuvinte cu rădăcină identică (figura etymologica), cuvinte cu rădăcină asemănătoare (asemănătoare aliteraţiei!), cuvinte cu rădăcină identică dar sens multiplu, cuvinte omonime (calambur), sau cuvinte cvasi-omonime (paronomaza). Adesea, jocurile de cuvinte sunt folosite ca explicaţii etimologice pentru numele a diverse persoane.
Numele patriarhului suferă o transformare de la Avram (av-ram=„tată slăvit”) la Avraam (av-raham=„părintele unei mulţimi”). Amândouă nume se construiesc pe substantivul „tată”. Putem vorbi în acest caz de paronomază.
Anunţat cu multă vreme înainte de naştere, numele fiului lui Avraam şi al Sarei, a determinat o afirmaţie controversată din partea Sarei (Gen. 21:6). În timp ce unele versiuni (Cornilescu urmând Louis Segond) interpretează râsul ca „batjocură”, altele (VUL, LXX, NIV, NRS) înţeleg râsul ca „jubilaţie”. Chiar dacă nu este vorba despre un joc de cuvinte pe bază de polisemie, primul sens fiind practic imposibil în contextul construcţiei morfologice preferate, relaţia dintre „râs” (ţehoq) şi „va râde” (iţhaq), derivă din rădăcina comună (ţahaq). Totuşi, numele copilului lui Avraam purta cu sine, referinţa la experienţa tatălui său, care a râs la aflarea veştii că va avea un fiu (iţhaq) (Gen 17.17). Tot la fel va proceda şi Sara la aflarea aceleaşi veşti (Gen. 18.12).
Denumirea locaţiei unde Avraam a obişnuit să caute refugiu în zona controlată de regele din Gherar (beer-şeva), conform naraţiunii etiologice din 21.22-34, a primit numele din faptul că au încheiat jurământ (nişbeu) pecetluit prin cele şapte (şeva) mieluşele pregătite de Avraam pentru Abi-Melek pentru a i se recunoaşte dreptul asupra fântânii săpate în regiune. Aici putem vorbi despre o figura etymologica.
Paronomzaa este cunoscută în cercurile literare evreieşti sub numele de „derivaţiile omiletice ale numelor proprii” (vezi Tatu 2004, 84-87).

3. Figurile de stil

Întrebarea retorică (erotesis) este acea întrebare care nu solicită un răspuns verbal, deoarece acesta este evident pentru interlocutori (Fontanier 1977, 334). Poate fi pusă în diverse tonalităţi: pozitiv, negativ, demonstrativ, admiraţie, jubilare, refuz, îndoială, intenţie, reprobativ, dezacord, interdicţie, lamentaţie.
În Geneza 12.18 apare un grup de trei întrebări retorice în contribuţia lui faraon, întrebări care nu primesc nici un răspuns din partea lui Avraam incriminat ca vinovat. Avraam se îndoieşte de abilităţile fizice sale şi ale soţiei sale de odrăslire a unui fiu prin intermediul a două întrebări retorice: „Să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani? Şi să mai nască oare Sara la nouăzeci de ani?” În 18.14, mesagerul lui Dumnezeu afirmă atotputernicia lui Dumnezeu prin întrebarea retorică: „Este oare ceva prea greu pentru Domnul?”
Pentru alte exemple din Judecători vezi Tatu (2004, 78-80).

Exclamaţia este o figură de stil prin întorsătura frazei care preferă exprimării transparente una încărcată de emoţie (Fontanier 1977, 337). Formularea propoziţiilor exclamative urmează în limba ebraică structura propoziţiilor interogative. Avraam îşi exprimă dorinţa ca Dumnezeu să facă din Ismael un popor printr-o exclamaţie: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” (Gen. 17.18). Multă emoţie decurge şi din solicitarea lui Lot de a i se îngădui să se refugieze la Ţoan (19.20).

Comparaţia este o figură de stil prin apropiere care constă în apropierea unui obiect de un altul străin prin raporturi de asemănare sau diferenţiere (Fontanier 1977, 342). În funcţie de natura obiectului care instituie comparaţia, comparaţia poate fi morală, animală, concretă, istorică, mitologică, etc. Frumuseţea comparaţiei depinde de câţiva factori: (1) să fie exactă şi adevărată în domeniul care priveşte analogia; (2) obiectul cu care comparăm (vehiculul) să fie mai transparent decât obiectul care instituie comparaţia (tenorul); (3) să aducă ceva nou, neaşteptat şi sensibil (Fontanier 1977, 344). O comparaţie geografică întâlnim în Gen. 13.10, unde Câmpia Iordanului (tenorul) este comparată cu Edenul şi cu Egiptul (vehiculii) pe baza belşugului său. Comparaţii concrete sunt folosite cu privire la Israel (tenorul) care este imaginat cu nisipul de pe litoral (Gen 13.16) şi ca stelele cerului (Gen. 22.17) (vehiculul) pe baza multitudinii descendenţilor.

Antiteza este o figură de stil prin apropiere prin care un obiect este opus altuia, fiind considerate dintr-un punct de vedere comun, sau opune acelaşi obiect sieşi, considerându-l sub două aspecte contrarii (Fontanier 1977, 344). În antiteză sunt plasate destinele celor doi părinţi ai lui Israel, Avram şi Sarai, când, după spusele lui Avram, dacă s-ar şti că sunt soţ-soţie: Avram va fi omorât, iar Sarai va fi lăsată în viaţă (Gen. 12.12). În relatarea alegerii teritoriului pentru păşunat, autorul creează antiteza dintre ţinutul roditor şi verde al Câmpiei şi cel sterp şi cenuşiu al muntelui. Dumnezeu îi promite lui Avraam continuarea binecuvântării prin fiul său din Sara, adică Isaac, nenăscut încă, dar nu îl uită pe Ismael şi acesta fiu legitim al patriarhului (Gen. 17.19-22). Deşi binecuvântarea înmulţirii într-un neam mare este oferită amândurora, cei doi sunt puşi în antiteză deoarece numai cu Isaac va încheia Dumnezeu legământ.

4. Figurile de gândire

Fontanier (1977, 366-99, 441-3) cataloghează figurile de gândire în trei categorii: prin imaginaţie (prosopopeea, fabulaţia, rectificarea), prin raţionament (ocupaţia, deliberaţia, comunicaţia, concesia, sustentaţia) şi prin dezvoltare (expoliţia, topografia, imprecaţia, deprecaţia, jurământul, licenţa).

5. Tropii de semnificaţie (propriu-zişi)

Metonimia este un trop de semnificaţie prin corespondenţă care se bazează pe indicarea unui obiect prin intermediul altuia, diferit de cel dintâi, dar de care depinde în ce priveşte existenţa sau modalitatea sa de a fi (Fontanier 1977, 56). În funcţie de natura obiectului înlocuitor se pot distinge mai multe tipuri de metonimii: a cauzei, a instrumentului, a efectului, a conţinătorului, a locului, a semnului, a fizicului, a posesorului, a lucrului.
Metonimia cauzei creatoare descrie acea situaţie în care autorul este specificat pentru opera sa: „Moise” pentru Pentateuh (Luca 16:29). Frecvent în naraţiunile patriarhale apare „sămânţa” pentru a desemna pe descenţii patriarhului (12.7; 15.18; 17.7-8).
Metonimia cauzei obiective, arhetipale descrie situaţia în care numele obiectului reprezentat de o imagine ia locul imaginii însăşi: „zeităţile mele” pentru idolii lui Laban, un fel de lari şi penaţi ai arameilor (Gen. 31.30, 32). Versetul 34 clarifică faptul că era vorba despre terafimi, după cum ni se descoperise anterior şi în v. 19).
Metonimia conţinătorului descrie situaţia în care obiectul conţinător este specificat în locul obiectului conţinut (vasul pentru lichidul din el, oraşul pentru locuitorii săi, etc.). Prin menţionarea numelui celor două cetăţi Sodoma şi Gomora sunt desemnaţi de fapt locuitorii acestora.
Metonimia semnului permite desemnarea unui obiect prin intermediul altuia care îl reprezintă: „perii cărunţi” pentru bătrâneţe (Pr. 16:31; Is. 46:4), „tronul” pentru autoritatea regală (Is. 14:13) cu specificarea că „tronul lui David” face referire la Regatul Iudeu (Ier. 13:13; Ier. 17:25), „jugul, toiagul şi ciomagul” înlocuiesc oprimarea (Is. 9:4; 10:24; 14:5), dar acestea pot fi folosite şi ca unelte ale păstoririi înlocuind conducerea (Ez. 37:19; Mica 7:14). În Geneza apare „umbra acoperişului” ca semn pentru ospitalitate (19.8).
Metonimia fizicului promovează înlocuirea sentimentelor, afecţiunilor sau calităţilor morale cu anumite părţi ale corpului, precum „inima” pentru curaj sau iubire, „creier” pentru minte. În literatura ebraică clasică se preferă asocierea „inimii” cu mintea, organul care interiorizează gândurile, care raţionează şi centrul emoţiilor în acelaşi timp (Gen. 17.17). Similar, viaţa însăşi este desemnată prin „sufletul” (12.13).
Metonimia lucrului propune înlocuirea unei fiinţe prin numele unui lucru propriu sieşi, precum „calul” pentru călăreţ, „carul” pentru cavalerist, sau „cămila” pentru caravanier (Gen. 24.63).

Sinecdoca este un trop de semnificaţie prin conexiune care constă în desemnarea unui obiect prin numele altui obiect cu care formează un ansamblu (Fontanier 1977, 65-78). Cu alte cuvinte, sinecdoca este un trop prin care se spune mai mult prin mai puţin, sau mai puţin prin mai mult.
Sinedoca părţii constă în indicarea întregului printr-o parte a sa. Contractul lui Avraam cu hititul Efron vizase cumpărarea unei parcele cu o peşteră şi cu „hotarele sale”, la finalul relatării (23.20) se reia conţinutul contractului de o manieră succintă („ogorul şi peştera”), presupunându-se însă întreaga proprietate.
Sinecdoca întregului este opusă precedentei, deci constă în indicarea părţii prin referinţa la întregul din care face parte. Delegatul patriarhului Avraam pentru a găsi o mireasă lui Isaac îşi găsise locul lângă o fântână de unde „fetele oamenilor din cetate vin să scoată apă” (24.13). Autorul nu intenţiona să spună că toate fetele din cetate se duceau la fântâna respectivă într-un fel de cortegiu imaginar, toate la aceeaşi oră, ci că obiceiul vremii era ca slujba aprovizionării cu apă a gospodăriilor din cetate să fie datoria femeilor tinere. La ora la care slujitorul lui Avraam era la fântână, unele dintre acestea, printre care şi Rebeca, chiar îşi îndeplineau datoria.
Sinecdoca abstracţiei substituie concretul prin abstract. Mesagerul lui Avrram foloseşte termenii „dreapta” şi ”stânga” în formula „a se îndrepta spre dreapta sau stânga” (24.49) pentru a desemna soluţiile disponibile: mai rămâne sau pleacă în altă parte. Laban foloseşte termenii „bine” şi „rău” în formula „a spune bine sau rău” (24.50) pentru a desemna un răspuns favorabil sau nefavorabil solicitării aduse de mesagerul patriarhului Avraam.

Metafora este un trop prin asemănare, adică o comparaţie între două obiecte aparent nerelaţionate (X „este” Y „în ce priveşte” Z). În raport cu comparaţia, metafora este o comparaţie implicită. Elementele care o compun sunt, după modelul comparaţiei, tenorul adică subiectul căruia îi sunt atribuite anumite caracteristici şi vehiculul, subiectul de la care sunt preluat anumite caracteristici (subînţelese). Când tenorul nu este specificat vorbim despre o metaforă implicită. Metafora toarsă (extinsă) este aceea care propune un subiect principal extins ulterior prin alte subiecte derivate. Când Dumnezeu spune despre „nelegiuirea amoriţilor că nu şi-a atins culmea” (15.16), nelegiuirea (tenorul) este asemănat cu produsele agricole (vehiculul) care puteau fi măsurate cu baniţa. Când se afirmă că „Dumnezeu încuiase pântecele femeilor” din haremul regelui din Gherar (20.18) se vorbeşte despre capacitatea de a zămisli (tenorul) ca şi despre o uşă (vehiculul) care poate fi închisă.

6. Tropii de expresie (pseudo-tropi sau tropii în mai multe cuvinte)

Hiperbola este o figură retorică ce exprimă o exagerare intenţionată (Fontanier 1977, 174-82). Opusul ei este litota, care presupune negarea contrariului fie diminuarea calităţilor unui anumit lucru (Fontanier 1977, 112-5). Exprimarea exagerată pare a impresiona omul destul de timpuriu, devenind prima variantă de exprimare a adevărului artistic şi a pseudo-adevărului în acelaşi timp. Numeroase hiperbole au intrat în limbajul curent încât şi-au pierdut capacitatea de a mai impresiona: „om cât casa” (cu referire la înălţimea unui individ), „voinic ca bradul” (cu referire la robusteţea unui individ atletic), „alb ca zăpada” (cu referire la cărunteţea cuiva), „frumoasă ca o zână” (cu referire la frumuseţea legendară a unei persoane de sex feminin), etc. După cum se constată, adesea hiperbola este asociată comparaţiei sau metaforei.
Înmulţirea poporului Israel este comparativ hiperbolic cu numărul stelelor (Gen. 15:5). Una dintre modalităţile de exagerare care a făcut carieră este cea exprimată prin numere de domeniul irealului, mai ales „milioane” (Num. 10:36; Deut 33:2). Adesea asociată cu paralelismul numeric format pe baza numerelor cu valoare superioară (Gen. 4:24; 1 Sam. 18:8).

Ironia (gr. disimulat, fals) este figura discursului în care sensul derivă din contrastul dintre situaţia percepută sau dorită de personajul implicat şi starea reală a lucrurilor (Tatu 2004, 66). Dacă se acceptă împărţirea culturilor propusă de Robert C. Elliott (1966, 66-78) în culturi orientate spre vină şi culturi orientate spre ruşine, ridiculizarea este cea mai teribilă armă a oprobiului public în aceasta din urmă. Probabil că în acest context pot fi incluse frecventele referinţe la utilizarea limbii pentru ridiculizarea inamicilor din literatura sapienţială a Bibliei. Ruşinea sau, mai exact, ruşinarea omului nepocăit, este parte a sistemului justiţiar al lui Dumnezeu.
Pentru detalii privitoare la ironie în naraţiunile biblice, cu aplicaţii pe Judecători, Rut şi Iona, vezi Tatu (2004, 66-78).
Ironia autonegării: deşi mesagerul lui Dumnezeu îi spune să fugă la munte şi îi promite că va declanşa dezastrul numai după ce Lot va fi în siguranţă, Lot are curajul să pretindă că nu poate ajunge acolo înainte ca acesta să înceapă. Cine avea dreptate? Laban este preocupat să obţină cel mai bun preţ pentru măritişul sorei sale, Rebeca. Când aude de la Rebeca despre oportunitatea cea nouă, se asigură personal că mesagerul cu tot alaiul său este bine găzduit (24.28-32). Când mesagerul pare să refuze a intra în jocul lui Laban şi solicită dreptul să vorbească, Laban acceptă şi îşi dă acordul, deşi tatăl său era încă în viaţă şi el ar fi avut dreptul acesta (vv. 49-53). Întrucât socrul mare era dator să plătească o dotă socrului mic pentru mireasă, darurile oferite fetei, fratelui său şi mamei sale erau nişte suplimente binevenite mai ales pentru un avar. A doua zi, când mesagerul vrea să plece cu fata, deşi îşi dăduseră un acord de principiu pentru plecarea fetei, fratele şi mama cer timp suplimentar, caută să pună beţe în roate. Solicitarea acordului fetei este cu totul nepotrivit contextului patriarhal, dar Rebeca se pare că avea motive să plece imediat din casa părintească, pentru că acceptă fără să clipească (vv. 54-60). Aşa a pierdut Laban şansa unui dar suplimentar.
Ironia evenimentelor: Lot caută să se îmbogăţească şi în cele din urmă pierde tot ce are.
Ironia dilemei: După ce experimentat o dată pierderea soţiei în Egipt pentru declaraţii false, Avraam are curajul să mai încerce încă o dată acelaşi tipar în Gherar. Deznodământul nu putea fi altul decât pierderea soţiei sau recuperarea ei prin intervenţie divină.

Bibliografie:

Bullinger, E.W.
1898. Figures of Speech Used in the Bible: Explained and Illustrated. London: Eyre & Spottiswoode.

Fontanier, P.
1978. Figurile limbajului. Traducere din limba franceză de Antonia Constantinescu [Paris: Flammarion, 1968]. Bucureşti: Univers.

Ryken, L.
2001. Ferestre spre lume: literatura din perspectivă creştină. Traducere din engleză de Agnes Dragomir şi Florin Paladie. Oradea: Cartea Creştină.

Tatu, S.
2004. Exegeza naraţiunilor biblice: Analiza literară a Judecătorilor. Oradea: Metanoia.

Watson, W.G.E.
1984. Classical Hebrew Poetry: A Guide to Its Techniques. JSOT Supl. 26. Sheffield: JSOT Press.

Evaluarea, I

1. Aspecte ale temporalităţii (Tatu 2004, 46-56)

Timpul discursiv (td)
Def: Timpul necesar pentru parcurgerea unei naraţiuni prin lectură.
Factori care influenţează td: limba textului, complexitatea discursului, densitatea exprimării figurate.
Td se măsoară cantitativ prin determinarea echivalenţei verbale: prin numărarea cuvintelor sau prin cronometrarea timpului de lectură.

Timpul narativ (tn)
Def: Totalitatea secvenţelor temporale incluse de un narator în naraţiunea sa.
Uneori, naratorul poate recurge la artificiul încetinirii timpului, relatând pe-ndelete un incident petrecut în câteva ore (Gen. 16.1-15). Alteori, naratorul demonstrează că nu are intenţia de a discuta despre numeroase alte incidente, pe motiv că sunt irelevante pentru mesajul său, motiv pentru care trece în mare viteză peste numeroşi ani, creând senzaţia comprimării timpului (Gen. 16.16).

Timpul real (tr)
Def: Desfăşurătorul evenimentelor aşa cum au avut loc în realitate. Tr este, aşadar, reconstituit de o manieră cronologică din evenimentele puse la dispoziţie de autor.
Când apar verbe diferite de cele specifice firului narativ (în româneşte firul narativ este realizat prin verbe la perfectul compus, iar opţiunile alternativă sunt imperfect, mai mult ca perfect, sau perfect simplu – pentru trecut, viitorul simplu şi viitorul anterior – pentru viitor). Referinţa la trecut este cunoscută ca retrospecţie (prolepsis, flashback), iar cea referitoare la viitor este cunoscută ca anticipaţie (analepsis, flashforward). Evenimentele la care autorul a ales să nu se refere fac parte din timpul ascuns (ta).

Discronologizări
Dezmembrare simplă A C B D
Dezmembrare reluată proleptic A C B C D
Dezmembrare reluată analeptic A B C D B

Cronologia evenimentelor (Geneza 21.22-34)

Reguli pentru redarea evenimentelor dintr-o naraţiune:
(0) Formularea evenimentului se face cu ajutorul verbelor la indicativ afirmativ prezentul simplu. Teoretic fiecare verb din textul ebraic poate reprezenta un eveniment distinct.
(1) Expresiile verbale pot reprezenta acelaşi eveniment atunci când se poate demonstra coeziunea dintre verbe în textul ebraic
(2) Se preferă formularea succintă cu propoziţii scurte cu subiect, predicat şi obiect
(3) Evenimentele care ţin de viitor sau sunt redate în text cu ajutorul negaţiilor se formulează tot la indicativ afirmativ prezentul simplu, menţionându-se în paranteză – irealis (lat. fictiv).
(4) Evenimentele se scriu în ordinea în care apar în text şi se marchează cu cifre arabe.
(5) Evenimentele reluate ulterior în texte se notează cu referire la menţionarea cronologică a evenimentului respectiv. Astfel evenimentul „Avraam încheie legământ cu Abi-Melek”, al şaptelea în ordinea menţionată în text este reluat proleptic de evenimentul 3 şi reluat analeptic de evenimentele 12 şi 15.

1. Abi-Melek şi Picol îl vizitează pe Avraam
(-) 2. Dumnezeu îi dă prosperitate lui Avraam (Dumnezeu este cu Avraam)
(+7) 3. Avraam încheie legământ cu Abi-Melek
4. Avraam îl înşeală pe Abi-Melek (irealis)
(-) 5. Abi-Melek arată bunăvoinţă faţă de Avraam.
(+) 6. Avram arată bunăvoinţă faţă de Abi-Melek şi faţă de urmaşii lui.
7. Avraam încheie legământ cu Abi-Melek
8. Avraam acuză pe Abi-Melek pentru o fântână.
(-) 9. Robii lui Abi-Melek pun stăpânire peste o fântână săpată de robii lui Avraam.
10. Abi-Melek află despre incident (irealis)
11. Avraam îl anunţă pe Abi-Melek despre abuzul servitorilor săi (irealis).
(-7) 12. Avraam încheie legământ cu Abi-Melek.
13. Avraam pune deoparte şapte mieluşele.
14. Avraam oferă mieluşelele ca răscumpărare pentru fântăna săpată de slujitorii săi.
(-7) 15. Avraam încheie legământ cu Abi-Melek.
16. Abi-Melek şi Picol pleacă de la Avraam.
17. Avraam plantează un tamarisc.
18. Avraam se închină lui Dumnezeu.
19. Avraam locuieşte în Gherar multă vreme.

2. Contribuţia nemijlocită a naratorului: Relaţia autor-personaje (Tatu 2004, 89-98)

2.1. Autorul creează impresia că este omniscient. Cu siguranţă, personajele şi cititorii sunt dependenţi de autor.

2.2. Autorul poate lua partea unuia dintre personajele sale
E.g. alegerea lui Lot este greşită (Gen. 13), negocierea lui Avraam pentru Lot (18.16-33), insistenţa îngerilor de a-l salva pe Lot este contagioasă (Gen. 19), modalitatea de descoperire a unei soţii pentru Isaac este providenţială (Gen. 24).

2.3. Autorul poate prefera să rămână echidistant
E.g. Conflictul dintre Sarai şi Agar (Gen. 16), iniţiativa fetelor lui Lot (Gen. 19), negocierile cu Abi-Melek (21.22-34), sacrificiul lui Isaac (Gen. 22), negocierile pentru un loc de îngropare pentru Sara (Gen. 23).

2.4. Autorul îşi poate victimiza personajele coalizându-se cu cititorii împotriva personajelor sale
E.g. Faraon este victima planului lui Avraam (12.10-20), „Îngerul Domnului a găsit-o pe Agar” (16.7), „Domnul I S-a arătat la stejarii lui Mamre” (18.1), motivaţia descoperirii intenţiei sale lui Avraam (18.17-19), Lot întâlneşte îngerii (19.1), regele Gherarului este victimă a planului lui Avraam (cap. 20), Sarai împotriva lui Agar (21.8), experienţa lui Avraam este o încercare (22.1)

2.5. Autorul ascunde adevărul de cititorii săi coalizându-se cu personajele sale împotriva cititorilor săi
E.g. Doar Avraam ştia rostul celor şapte mieluşele pregătite pentru Abi-Melek (21.28-31); iniţiativa lui Simeon şi a lui Levi este necunoscută cititorilor până în momentul realizării ei (Gen 34).

2.6. Autorul deconspiră cititorilor săi adevărul despre personajele sale
E.g. Dumnezeu intenţiona să-l salveze pe Lot (Gen. 19.16); minciuna profetului israelit faţă de profetul anonim din Iuda (1Regi 13.18).

2.7. Informarea
Def: Contribuţia nemijlocită a naratorului prin care se oferă informaţii de fundal despre mentalităţi, obiceiuri, sau acţiuni preliminare semnificative pentru acţiunea prezentă.
E.g. Gen. 12.6b, 10b; 14.4, 10a; 16.1b; 19.37a, 38a

2.8. Descrierea
Def: Contribuţia nemijlocită a naratorului prin care se acordă atenţie unor detalii statice privitoare la contextul temporal, geografic sau privitoare la personaje
E.g. Gen 12.4b; 13.2, 10b, 13; 16.16; 17.24-25; 18.11; 24.1, 16

Segmentare

Subdiviziunile literare ale naraţiunilor biblice (vezi Tatu 2004, 31-38)

Scena (S)
Def: Unitatea literară caracterizată de existenţa unui singur cadru locativ-temporal sau de preocuparea unui singur personaj pentru avansarea acţiunii din perspectiva sa.
e.g. Gen 14.1-4, 5-6, 7, 8-9, 10, 11-12, 13, 14, 15, 16, 17, 18-20, 21-24; 15.1-4, 5-6, 7-11, 12-16, 17-21

Episodul (E)
Def: Unitatea literară care asociază mai multe scene în limitele unui grup limitat de personaje, reluate la nivelul scenelor apropriate
e.g. 14.1-4, 5-7, 8-12, 13-16, 17-24; 15.1-21

Naraţiunea (N)
Def: Unitatea literară constituită din mai multe episoade organizate unitar în jurul unui personaj principal cu o misiune unică (eroul).
e.g. 11.27b-13.18, 14.1-15.21 (fragmentat pe subunităţi mai sus), 16.1-15, 17.1-27, 18.1-19.38, 20.1-21.21, 22.1-24, 23.1-20, 24.1-67, 25.1-18

Actul narativ (An)
Def: Unitatea literară care asociază mai multe naraţiuni în jurul unui erou cu mai multe misiuni.
e.g. 11.27b-15.21, 16.1-17.27, 18.1-19.38, 20.1-22.24, 23.1-25.6

Ciclul narativ (Cn)
Def: Unitatea literară care asociază mai multe acte narative în jurul unor preocupări similare.
e.g. „Geneze”: 1.1-11.27a; „Avraam”: 11.27b-25.19a; „Iacov”: 25.20b-36.43

Cartea narativă (CN)
Def: Unitatea literară care asociază mai multe cicluri narative în jurul unei teme centrale sau a unui scop editorial unitar.
e.g. Geneza

Pentru ilustrare oferim un exemplu de naraţiune cu subdiviziunile sale şi cu referinţă la personajele participante în acţiunea descrisă de fiecare secţiune în parte.

N: 11.27b-13.18: Avram caută să asculte de Dumnezeu migrând în Canaan
E1: 11.27b-32: Terah, Avram şi Lot
S1: 11.27b: Terah şi fiii săi
S2: 11.28: Terah şi Haran: Lot
S3: 11.29-30: Avram şi Nahor
S4: 11.31-32: Terah, Avram şi Lot

E2: 12.1-5: Dumnezeu, Avram şi Lot
S1: 12.1-4: Dumnezeu şi Avram: chemarea
S2: 12.5: Avram, Sarai şi Lot

E3: 12.6-9: Dumnezeu şi Avram
S1: 12.6-7: Dumnezeu şi Avram la More
S2: 12.8-9: Avram şi tabăra sa prin Canaan

E4: 12.10-13: Avram şi Sarai
S1: 12.10: Avram şi tabăra sa către Egipt
S2: 12.11-13: Avram şi Sarai

E5: 12.14-16: Egiptenii, Faraon şi Avram
S1: 12.14-15: Egiptenii şi Faraon
S2: 12.16: Faraon şi Avram

E6: 12.17-20: Dumnezeu, egiptenii, Faraon şi Avram
S1: 12.17: Dumnezeu şi egiptenii
S2: 12.18-20: Faraon şi Avram

E7: 13.1-2: Avram
S1: 13.1-2: Avram şi tabăra sa în sudul Canaanului

E8: 13.3-5: Avram şi Lot
S1: 13.3-4: Avram şi tabăra sa la Betel
S2: 13.5: Lot şi tabăra sa la Betel

E9: 13.6-7: slujitorii patriarhilor
S1: 13.6-7: Ciurdarii şi ciobanii lui Avram şi ai lui Lot

E10: 13.8-18: Avram şi Lot
S1: 13.8-13: Avram şi Lot: despărţirea
S2: 13.14-17: Dumnezeu şi Avram
S3: 13.18: Avram şi tabăra sa la Mamre

Incorporarea

Incorporarea are ca scop producerea unui text „curat”, adică lipsit de neclarităţi la nivel textual, şi acomodarea cititorului cu contextul cultural la care textul face referire. Sondarea acestor două elemente se realizează în mod tradiţional prin ceea ce se numeşte critică textuală şi critică istorică.

(1) Critica textuală
Pentru a evalua valoarea citirilor alternativă oferite de diverse versiuni antice, trebuie cunoscută în avans calitatea versiunilor respective.

1.1. Textul Masoretic (TM)
Cele mai timpurii dintre textele de la Qumran sunt datate în secolul II-I a.Chr. Cel mai vechi, şi complet text în acelaşi timp, este Sulul lui Isaia, expus actualmente în Muzeul Cărţii din Ierusalim. S-au descoperit fragmente mai mici sau mai mari din mai toate cărţile biblice, cu excepţia cărţii Estera. Fragmentele au fost publicate în facsimil şi inventariate de seria Discoveries in the Judaean Desert a editurii Clarendon din Oxford. Cele mai multe dintre aceste fragmente sunt pe textul cărţii Psalmilor (37), apoi pe Deuteronom (30), Isaia (21), Geneza (20), Exod (17), Levitic (14), Numeri (8) (Campbell 2005, 53).

Papirusul Nash este datat secolul II-I a.Chr. Este un document deteriorat care cuprinde fragmente din Pentateuh, mai precis Decalogul din Exod 20:2ff şi versiunea din Deuteronom 5:6ff, plus fragmentul „Ascultă, Israele!” din Deut. 6:4f. Interesant este că poruncile VI şi VII sunt inversate.

Fragmente de text biblic s-au descoperit şi în Gheniza din Cairo. Ele au fost datate în sec. al V-lea p.Chr. Gheniza era o nişă în care se păstrau sulurile ieşite din uz şi care îşi aşteptau înmormântarea. Acestea au sfârşit zidite, aşa se face că au supravieţuit.

Codexul Aleppo (A) este datat la jumătatea sec. al X-lea p.Chr. Conform colofonului renumitul scrib Aaron ben Moşe ben Aşer l-a dotat cu vocale şi comentariile masoretice de rigoare, constituind matriţa după care s-au realizat alte MSS similare. Iniţial s-a aflat în Ierusalim, dar ulterior a călătorit la Cairo şi Aleppo, unde a fost şi descoperit cu prilejul unui incendiu care a cuprins sinagoga. Focul l-a deteriorat substanţial, MS pierzând aproape în întregime Pentateuhul, mai puţin două fragmente.

Codex Leningradensis (B 19A sau L) a fost încheiat, conform colofonului, în 1008 şi aparţine şcolii lui Ben-Aşer. Este un manuscris complet, lizibil şi credibil. Actualmente se află în colecţia Bibliotecii Publice din Sankt Petersburg.

Numeroase alte MSS medievale se află actualmente în diverse biblioteci din Europa apuseană. Aparatul critic face referinţă la unele codexuri, din păcate pierdute.

Codex Severi (Sev) cuprindea 32 de variante textuale pentru Pentateuh şi aparţinuse unei sinagogi din Roma construite pe cheltuiala lui Severus (sec. al III-lea p.Chr.) şi donat acesteia de împărat din prada de război adusă în capitală la căderea Ierusalimului.

Codex Hillel (Hillel) se presupune că ar fi fost un MS foarte exact, scris la începutul sec. al VII-lea p.Chr. de către Rabinul Hillel ben Moşe ben Hillel.

Primele ediţii tipărite sunt cunoscute ca Bibliile rabinice. Dintre toate cea mai celebră a rămas a doua ediţie, publicată de Daniel Bomberg (Veneţia, 1524-5), supranumită şi Bombergiana. Ca orice ediţie a Bibliei Rabinice, acestea includea, pe lângă textul ebraic, traducerea sa în aramaică, comentariile unor reputaţi rabini (Raşi, Ibn Ezra, Kimhi, etc.), precum şi informaţiile masoretice (masora parva, masora magna). Va fi retipărită chiar şi în sec. al XIX-lea de către C.D. Ginsburg (1897, 1908, 1926) pentru British and Foreign Bible Society. Textul oferit de această ediţie a reprodus MSS medievale, motiv pentru care a şi fost părăsit de criticii textuale, fiind înlocuit de altele mai vechi.

Pentateuhul Samaritean este un document ce provine din primul mileniu. Contrazice TM în aprox 6000 de instanţe şi se acordă cu TM şi cu LXX în altele 1900. Majoritatea dezacordurilor sunt de natură ortografică, dar există şi altele explicate de specialişti ca „sectare” deoarece vizează salvgardarea pre-eminenţei lui Efraim asupra lui Iuda, susţinând stabilirea cultului pe muntele Garizim şi nu pe Sion. Specialiştii agreează ideea că Pentateuhul Samaritean reprezintă o altă tradiţie textuală decât TM.

1.2. Traduceri ale textului ebraic

Septuaginta este traducerea grecească a Vechiului Testament, probabil prima Biblie a bisericii creştine. Istoria scrierii sale are caracter legendar şi provine din Scrisoarea lui Aristeas. Conform acestui document, Septuaginta ar fi fost produsă la cererea lui Ptolemeu al II-lea Filadelful, regele Egiptului (285-247 a.Chr.), pentru colecţia bibliotecii din Alexandria. Cu toate acestea, specialiştii datează documentul doar în sec. al II-lea a.Chr. şi îl apreciază ca aparţinând unei alte tradiţii textuale decât cea care s-a transmis ca TM de astăzi. Septuaginta a cunoscut numeroase revizuiri, dintre care cele mai cunoscute sunt: Aquila (130 p.Chr.), Symmachus (170 p.Chr.), Theodotion (190 p.Chr.). Hexapla lui Origen, o lucrare critică de mari dimensiuni ce punea textul ebraic şi cel grecesc pe coloane paralele, a fost din păcate pierdut. Textul ebraic apărea şi în transcriere cu caractere greceşti, iar textul grecesc era prezent atât în versiunea septuagintală cât şi în versiunile recenzorilor săi.
Textul septuagintal este conservat în numeroase MSS. Traducerea nu este literală, „căci, fiind o operă colectivă, oscilează între calchierea strictă şi parafrazarea extremă” (Loría-Pavel 2004, 22).

Cele mai importante manuscrise ale Septuagintei sunt:
Codex Vaticanus (B) – sec. al IV-lea p.Chr., este un MS complet al Bibliei dar secţiuni extinse ale VT (Gen 1-46:28, Ps 105:27-137:6) au fost adăugate abia în sec. al XV-lea.
Codex Sinaiticus (S) – sec. al IV-lea p.Chr., este un MS fragmentar al Bibliei, din care au supravieţuit următoarele secţiuni: Gen. 23:19-24:46, Num 5:26-7:20, 1 Cr. 9:27-19:17; Ezra-Neemia numai de la Ezra 9:9, Estera, Tobit, Iudit, Macabei, Isaia, Ieremia (până la Lamentaţii 2:20), Ioel-Maleahi, Psalmi, Proverbe, Eclesiast, Cântarea, Înţelepciunea lui Sirah, Iov.
Codex Alexandrinus (A) – sec. al V-lea p.Chr., este un MS aflat în stare mai bună decât precedentul deoarece îi lipseşte doar 1 Sam 12:17-14:9 şi Ps 49:20-79:11.

Papirusul grecesc 458 din Biblioteca John Rylands (Manchester) – sec. II a.Chr., cuprinde şase fragmente pe papirus: Deut. 23:24-24:3; 25:1-3; 26:12, 17-19; 28:31-33, un total de abia 15 versete. Suplimentar a mai fost descoperit un sul de piele cuprinzând profeţii mici.

Papirusul Chester Beatty – sec. al IV-lea p. Chr., cuprinde fragmente din 11 codexuri, cu secvenţe din 9 cărţi vetero-testamentare (Geneza, Numeri, Deuteronom, Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Estera, Înţelepciunea lui Sirah) şi 15 cărţi neo-testamentare, plus fragmente din cartea lui Enoh şi dintr-o omilie a lui Melito din Sardis.

Numeroase alte codexuri din primul mileniu populează bibliotecile europene. Pentateuhul Samaritean a fost tradus şi el în greacă fiind cunoscut sub numele de Samaritikon (sec. V-VI). Tot după LXX au fost produse versiuni în limba armeană, în etiopiană, în gotică şi în slavonă, toate înainte de sec. al X-lea.

Targumurile sunt traduceri ale VT în aramaică. Cele mai importante targumuri sunt Targumul Onkelos asupra Pentateuhului şi Targumul Ionatan asupra Profeţilor. Pentateuhul mai cunoaşte un targum palestinian, reprezentat de Codexul Neofiti, şi un targum Pseudo-Ionatan. Cel mai probabil au fost scrise după sec. I al erei creştine, când limba aramaică devenea limba vernaculară a comunităţilor evreieşti din Levant. Targumul Onkelos este cel mai de seamă reprezentant al genului, fiind scris în jurul anului 135 p.Chr. şi revizuit mai târziu. Se cunosc peste 60 MSS ale sale. În majoritatea cazurilor se preferă traducerea literală. În disputele halakhice, TO îl favorizează pe Rabbi Aqiba în defavoarea lui Rabbi Işmael. A devenit textul autoritativ al iudaismului babilonian în sec. al II-lea şi apoi în Iudaismul sefardic medieval, motiv pentru care este citat ca interpretarea autoritativă a Torei (McNamara 2003, 168).

Peshitta este traducerea în siriacă (siriana veche) a VT – sec. I p.Chr. Mai ales în ce priveşte Pentateuhul, textul în siriacă este similar lui TM. Părinţii Bisericii originari din Siria, citează frecvent din acest document. Cel mai vechi MS al Peshittei este Codex Ambrosianus (sec. al IV-lea) păstrat la biblioteca din Milano. O versiune în limba armeană a fost realizată şi după siriacă. P.A.H. de Boer coordonează un proiect de editare electronică a unei ediţii critice a Peshittei în cadrul The Peshitta Institute din Leiden, Olanda.

Vulgata este traducerea în latină produsă de Ieronim – finele sec. al IV-lea p.Chr. Anterior acesteia se folosise versiunea Septuagintei în itala veche. Lucrarea, contractată de Ieronim la solicitarea papei Damasus I, este general acceptată în biserica catolică abia după ce este declarată textul autoritativ al bisericii la Conciliul de la Trent (6 Aprilie 1546), dar abia din sec. al XVIII-lea îşi va depăşi contracandidatul (itala veche). Traducerea originală a suferit numeroase recenzii, fapt ce a impus iniţierea unui proiect papal încredinţat benedictinilor de recuperare a acesteia din cele 8000 MSS existente. Primele rezultate au început a fi tipărite în 1926.

2. Principiile de evaluare a citirilor alternativă sunt:
● Versiunea mai veche este mai probabilă
● Versiunea mai scurtă este mai probabilă
● Versiunile de text ebraic sunt mai probabile decât traducerile acestora
● Traducerile mai puţin susceptibile de partizanat schismatic sunt mai probabile

(3) Critica istorică
Contextul cultural al Bibliei, în particular al Genezei, poate fi sondat cu mijlocirea a diverse lucrări de referinţă publicate acum şi în limba română: Dicţionarul biblic (Oradea: Cartea Creştină, 1995), Dicţionarul biblic (Bucureşti: Stephanus, 1995), Enciclopedia biblică (Cluj-Napoca: Logos, 1996), Dicţionar enciclopedic de iudaism (Bucureşti: Hasefer, 2001), Dicţionarul cultural al Bibliei de Danielle Fouilloux (Bucureşti: Nemira, 2006), Atlas de istorie biblică de Paul Lawrence (Oradea: Casa cărţii, 2007).

Monografiile destinate chestiunilor de context cultural sunt mai rare în limba română (cf. M.C. Tenney et al. Viaţa cotidiană în vremurile biblice, Făgăraş: Agape, 1997), dar ele nu lipsesc în limbile de circulaţie internaţională. Se recomandă parcurgerea lucrării de referinţă The IVP Bible Background Commentary: Old Testament, de John H. Walton et al., Downers Grove, Ill: InterVarsity, 2000). De un substanţial ajutor poate fi şi monografia lui Yohanan Aharoni The Land of the Bible: A Historical Geography (tradus in engleză de A.F. Rainey, London: Burns&Oates, 1979).

Izvoarele extrabiblice relevante pentru relatările biblice sunt incluse în volumul Ancient Near Eastern Texts a lui James B. Pritchard (Princeton, NJ: University, 1969).

Pentru chestiunile de natură juridică din naraţiunile patriarhale care privesc moşteniri şi moştenitori este relevantă lectura Codului lui Hammurabi în româneşte în traducerea lui Athanse Negoiţă (Gândirea asiro-babiloniană în texte, Bibliotheca orientalis, Bucureşti: Ştiinifică, 1975).

Spicuim din elementele de context cultural specifice capitolelor 11-13.
11.31
Migraţia centripetă a popoarelor, dinspre centrele de civilizaţie spre extreme, specifică sfârşitului de mileniu II a.Chr.
Ur era un oraş bine dezvoltat, cu case spaţioase dotate chiar şi cu canalizare.
Haranul se afla în nordul Mesopotamiei, pe malul drept al râului Balikh, la graniţa dintre Turcia şi Siria de astăzi.

12.4
Avram a continuat să emigreze din Haran, spre Canaan către sud pe drumul ce ducea în Egipt.

12.6
Sihem, numele cetăţii canaaneene menţionat în textele egiptene de faraonul Sesostris III (1880-1840 a.Chr.). Arheologia a confirmat o aşezare omenească fără ziduri, ceea ce converge cu ideea identificării sale prin referinţa la Stejarul lui More.
Stejarii şi alţi arbori masivi, marcau teritorii şi chiar spaţii sacre, atingând vârste onorabile pentru că erau ocrotiţi pentru umbra ce o ofereau de nepreţuit în climatul arid al OAA. Puteau servi pentru organizarea de întruniri publice.
Stejarul lui More este identificat cu stejarii lui Mamre, în apropiere de Sihem, între piscurile Ebal şi Garizim (14.13; Deut 11.30). Totuşi a existat şi o altă locaţie numită după mai mulţi astfel de copaci Stejarii lui Mamre în apropiere de Hebron (13.18).

12.8
Betel şi Ai, cetăţi canaaneene
Altarul ca obiect de cult: din pământ bătătorit, din piatră necioplită sau cioplită, din lemn placat cu metale preţioase

12.10
Egiptul faraonic era grânarul Antichităţii, cel puţin pentru lumea mediteraneeană.
Foametea era un fenomen destul de frecvent întâlnit în zonele aride ale Levantului unde resursele de apă erau foarte limitate. Producţia agricolă a Egiptului, în schimb, se baza pe revărsările fluviului Nil care era mult mai rar afectată de lipsa ploii.
Musafirul era onorat şi protejat. Avram se temea pe bună dreptate, deoarece dacă Sarai era într-adevăr o femeie foarte frumoasă (nu neapărat fermecătoare), singura modalitate de a obţine soţia musafirului era prin asasinarea acestuia.
Atestarea migraţiilor în Egipt: (1) Papirusul Anastasi VI raportează emigrarea unui clan în Egipt în timpul unei secete; (2) pictura murală din mormântul de la Beni Hasan (sec. al XIX-lea a.Chr.) imaginează o caravană de asiatici sosiţi în Egipt împreună cu toate familiile lor.

12.16
Darurile aveau menirea a pecetlui angajamentul dintre cele două părţi (vezi Codul lui Hammurabi şi legile din Nuzi, amândouă din perioada sec. al XVIII-lea).

13.9
Dreapta şi stânga reprezintă nordul şi sudul. Avram intenţiona ca ei să se despartă, apucând direcţii opuse dar rămânând în zona de munte a Canaanului. Fără să stea mult pe gânduri, Lot a ales o variantă nouă, să plece spre răsărit (13.11).

13.13
Sodoma şi Gomora sunt numele unor localităţi pierdute, încă neidentificate, dar despre care se presupune că ar fi fost înghiţite de o teribilă alunecare de teren, care a declanşat eliberarea pungilor de gaz şi asfalt de care abundă zona. Se presupune că Marea Moartă ar fi fost creată în urma unui asemenea cataclism.

13.18
Hebron a fost o aşezare întemeiată „cu şapte ani înainte de Ţoan din Egipt” (Num. 13.22), adică undeva în sec. al XVII-lea. Prin urmare, la data vizitării sale de Avram încă nu era oraşul ce urma să devină.

Bibliografie:

Bădiliţă, Cristian
2004. Septuaginta, vol. 1: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul. Iaşi: Polirom. Vezi Studiul introductiv, pp. 9-32.

Brotzman, Ellis R.
1998. Old Testament Criticism: A Practical Introduction. Grand Rapids, Mich.: Baker Books.

Campbell, Jonathan G.
2005. Desluşirea Sulurilor de la Marea Moartă. Traducere de Ion Peleanu. Bucureşti: Hasefer.

Gaster, Theodor H.
2005. Manuscrisele de la Marea Moartă. Traducere de Simona Dumitru. Bucureşti: Herald.

Loría-Pavel, Gustavo-Adolfo
2004. Pentateuhul: Probleme de traducere a textului biblic. Iaşi: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, pp. 13-83.

Negoiţă, Athanase
1993. Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă. Bibliotheca Orientalis. Bucureşti: Ştiinţifică.

Vladimirescu, Mihai Valentin
2006. O istorie a Biblie ebraice. Plural – Religie, Iaşi: Polirom.

Würthwein, Ernst
1979. The Text of the Old Testament: An Introduction to the Biblia Hebraica. Traducere în engleză de Erroll F. Rhodes [Der Text des Alten Testaments, ediţia a IV-a, 1973]. Grand Rapids, Mich: Eerdmans.