Dansul în Biblie

Aici vă ofer un nou extras din Dicţionarul de simboluri biblice aflat în editare la Editura Casa cărţii din Oradea. Eventualele asemănări cu articolul scris de mine sunt cu totul întâmplătoare, întrucât l-am lecturat abia după terminarea scrierii articolului meu. Articolul care urmează încă nu a fost editat din punct de vedere literar. Imaginea alăturată reprezintă un grup de dansatoare din Egiptul antic.

DANS

Dansul este, în esenţă, întotdeauna simbolic. Înseamnă a râde; a fi vesel; a te învârti în cercuri; a alerga şi a sălta – un salt vioi care devine o mişcare ritmică artistică a trupului care exprimă sentimente şi gânduri.

În Biblie aceleaşi cuvinte ebraice pot însemna şi durerea unei mame în durerile naşterii (Mica 4:9; Is. 21:3; vezi Naştere), căderea unui războinic în momentul în care este ucis (Ez. 30:4), un salt de groază sau plăcere al unui animal (Ps. 29:6; Is. 13:21) sau dispreţul unui batjocoritor (Iov 30:1).

Simbol al laudei. Dansul este în primul rând un mijloc fizic şi vizual de *laudă, onorându-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu. În Biblie este adesea combinat cu cântec şi instrumente. Mişcarea uneşte umanul cu sunetul neînsufleţit pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. Dansul este un mod de mulţumire şi mărturisire a lui Dumnezeu în faţa altora. Psalmistul ne spune să Îl lăudăm pe Dumnezeu „cu tamburine şi cu dansuri; …Tot ce are suflare să-L laude pe Domnul” (Ps. 150:4, 6; 149:3).

Dansul şi instrumentele sunt legate de *profeţie. Miriam, profetesa, le-a cerut femeilor din timpul ei să îi mulţumească lui Dumnezeu pentru că i-a făcut victorioşi în lupta cu inamicii lor egipteni (Ex. 15:20–21). Contextul aici este sărbătorirea unei victorii în urma unei bătălii, sărbătoare care are loc de obicei prin întâmpinarea de către femei a războinicilor care se întorc de la luptă. Aceasta este şi semnificaţia corectă a textului din Isaia 52:7, care ar trebui tradus „Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele femeilor dansând [gerunziu feminin în ebraică] care vesteşte pacea şi aduce veşti bune”). Dansul era folosit pentru a celebra victoria lui Dumnezeu în luptă şi * „armele” umane care erau folosite de Dumnezeu (Jud. 11:34; 1 Sam. 18:6–7; 21:11; 29:5; vezi Războinic divin).Şi profeţii care l-au întâmpinat pe Saul au dansat şi au cântat la instrumente (1 Sam. 10:5).

În Biblie dansul simbolizează întotdeauna *bucurie, opusul *jelirii: „Mi-ai prefăcut bocetul în dans, mi-ai înlăturat sacul de jale şi m-ai încins cu veselie” (Ps. 30:11; cf. Plâng. 5:15; Ec. 3:4).

Când *David şi israeliţii dansează, cântă cu vocea şi la instrumente în momentul intrării *chivotului legământului în Ierusalim, dansul fără rezerve al lui David înaintea lui Dumnezeu este descris ca un salt în rotire, sportiv, vioi. Pe de altă parte, această închinare extaziată înaintea lui Dumnezeu nu este mai importantă decât ascultarea (2 Sam. 6:5–7; 1 Cr. 15:2).

Ca şi celelalte arte, dansul nu se limitează doar la cei evlavioşi. Dansul era parte integrantă a evenimentelor cotidiene în antichitate. Femeile tinere dansau în *vii în timp ce cântau la tobe (Jud. 21:21; Ier. 31:4, 13). Dansul Sulamitei a fost frumos ca dansul a două trupe de dans (C. –cânt. 6:13). Când *fiul risipitor s-a pocăit, tatăl a poruncit să aibă loc o sărbătoare şi o companie de dansatori (Luca 15:23–25).

Dat fiind că dansul făcea parte din viaţa de zi cu zi în lumea antică, făcea de asemenea parte şi din activităţile păcătoase. Fiica lui Irod a dansat atât de bine în faţa invitaţilor încât a primit capul lui Ioan Botezătorul din partea lui Irod care era şovăielnic (Mt. 14:6, 7; Mc. 6:22). Amaleciţii au mâncat, au băut şi au dansat când i-au învins pe filisteni (1 Sam. 30:16). Israeliţii, îndrumaţi greşit, au dansat când i-au atribuit viţelului făcut de mâinile lor tot succesul lor în loc să îi atribuie acest succes Dumnezeului viu (Ex. 32:4, 19; 1 Împ. 18:26).

Simbol al libertăţii şi al egalităţii. O întrebuinţare metaforică scurtă dar profundă a dansului apare în NT. Isus descrie slujirea Lui de *mâncare şi *băutură ca o chemare la dans: „V-am cântat din fluier, dar n-aţi dansat” (Mt. 11:17; Luca 7:32). Aici dansul simbolizează bucuria în viaţă, o libertate pentru a te bucura de darurile materiale de la Dumnezeu şi de a te bucura de compania tuturor oamenilor, inclusiv a păcătoşilor (Luca 7:34). Aşa cum Isus a fost acuzat de cei cucernici că ar fi fost „un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al colectorilor de taxe şi al păcătoşilor”, la fel şi regina Mical „l-a dispreţuit” pe David în inima ei pentru că acesta sărea şi dansa ca „un om de nimic” (2 Sam. 6:16, 20).

Dansul în Biblie simbolizează laudă, libertate şi egalitate. Un sumar potrivit al semnificaţiei dansului se găseşte în personificarea *înţelepciunii, o calitate esenţială de care au nevoie artiştii (Ex. 28:3; 31:3, 6; 35:10). Înţelepciunea însăşi dansează, face sport, râde. Când Dumnezeu a creat lumea, înţelepciunea a fost arhitectul lui Dumnezeu, dansând zilnic înaintea feţei lui Dumnezeu (Pr. 8:30). Dumnezeu a creat lumea cu o bucurie asemănătoare cu dansul, iar noi oamenii trebuie să răspundem cu un dans plin de bucurie.

„Lăudaţi-L cu tamburine şi cu dansuri!” (Ps. 150:4)

Frate Silviu, analizând puţin dansul evreilor din VT, am dat de versetele din Ps. 149:3 şi 150:4 unde se afirmă lauda Domnului prin jocuri. Expresia “a lăuda pe Domnul cu jocuri” are conotaţia de a-L lăuda pe Dumnezeu prin dans, sau se referă la altceva? Apoi, după părerea dvs., cât de legitimă este folosirea acestor versete, dar şi a altora, pentru admiterea dansului la un program de laudă şi închinare din unele cercuri neoevanghelice? Vă mulţumesc. Vasile Boştiog.

Cuvintele psalmistului din titlul articolului debordând de pasiune la adresa lui Dumnezeu al cărui psalm a fost găsit vrednic tocmai pe acest considerent să încheie cartea Psalmilor. Prin această compoziţie, traseul de la bocet spre laudă, de la introspecţie la închinare colectivă este desăvârşit. Despre această opţiune editorială am discutat cu alt prilej. În studiul acesta, înainte de a căuta aplicaţia practică pentru contemporanii noştri, vom începe prin a înţelege uzanţa termenilor în contextul literar şi socio-istoric.

Pereche de termeni

În literatura semitică în general şi în cea ebraică în particular, perechile de termeni sunt folosiţi de regulă pentru a sprijini paralelismul ideilor, adică principiul pe baza căruia unitatea de bază a poeziei (versul, de regulă cel cu două linii poetice) exprimă o idee prin intermediul liniei primare, iar cu ajutorul liniei secundare o continuă adăugând unele detalii. Întrucât poezia are calitatea de a prelucra din punct de vedere estetic idei altminteri simplu prezentate în vorbirea curentă, paralelismul ideilor permite în lipsa rimei o prelucrare artistică mai elaborată.

Perechile de termeni au ajuns cu timpul fixe chiar şi la nivel transcultural până acolo încât se poate anticipa un anumit termen în funcţie de corespondentul său din linia primară. Aşa sunt termenii „lapte // iaurt”, „mâna // dreapta”,  „capul // tâmpla” în Cântarea Deborei (Jud. 5:25-26).

Termenii „tamburine” şi „dansuri” reprezintă o astfel de pereche de termeni. Ca dovadă putem lua exemplul din Psalmul 149:3. Aici termenii apar chiar pe linii poetice diferite, dar aparţinând aceluiaşi vers:

„Să-I laude Numele prin dansuri

şi să-I cânte cu tamburine şi cu lira!”

Promisiunea recuperării poporului Israel este ilustrată prin imaginea fetei care primeşte din nou motiv de bucurie şi iese pe stradă pentru triumf:

„Te voi împodobi iarăşi cu tamburine,

şi vei ieşi la dans cu cei ce te înveselesc.” (Ier. 31:4)

După cum se poate constata, această asociere de termeni a fost folosită ca artificiu poetic în poezia ebraică. Totuşi, perechea are un temei istoric, iar asocierea are un fundament în realităţile din contextul socio-istoric.

Dansul ritmic ca expresie a bucuriei seculare

Dansul este o activitate umană aflată la antipodul bocetului (Ecl. 3:4; Ps. 30:11; Lam. 5:15). Manifestarea dansantă a fost folosită ca ilustraţie pentru bucuria care a caracterizat Dumnezeirea aflată în plin proces de creaţie a lumii (Pr. 8:30).

În Evanghelia după Matei, Domnul Isus este înfăţişat condamnându-i pe evrei pentru că se făceau vinovaţi a fi refuzat atât mesajul auster al lui Ioan Botezătorul cât şi mesajul mai voios al lui Isus. Pentru a ilustra acest adevăr Domnul Isus folosea comparaţia celor două mesaje cu cântecul de jale şi cântecul de joc. Observaţi cum aici, dansul este acompaniat de fluier:

V-am cântat din fluier, dar n-aţi dansat,

V-am cântat de jale, dar n-aţi bocit.

Manifestarea prin dans, ca activitate extrovertită mare consumatoare de energie este în mod firesc asociată cu tinereţea, mai ales cu fetele (C.-cânt. 6:13; Ier. 31:13). Se cunoaşte risipa de energie depusă în dans de fiica Irodiadei la festivităţile ocazionate de sărbătorirea naşterii lui Irod şi cum a reuşit să îi binedispună pe invitaţii lui Irod, încât regele s-a simţit obligat să îi ofere un cadou extravagant. Aşa se face că a preferat să o lase pe ea să şi-l aleagă, obligându-se cu jurământ să îi împlinească orice dorinţă se încadra la valoarea maximă a unei jumătăţi din împărăţia lui. Obiceiul de a avea dansatoare la curte este bine atestat în documentele extrabiblice ale vremii (vezi şi Dan. 6:18).

Expresia bunăstării şi a vieţii tihnite în Orientul Apropiat al Antichităţii este pitoresc zugrăvit în replica dată de Iov prietenilor săi după a doua intervenţie a lui Ţofar din Naama. Conform acestui tablou, omul fericit se bucură de prezenţa copiilor şi nepoţilor lor, sunt lipsiţi de necazuri, turmele şi cirezile prosperă, copiii zburdă în siguranţă împrejurul lor şi se delectează cu muzică de tamburină, harfă şi fluier (Iov 21:12). Culmea, zice Iov, toate acestea se întâmplă în contextul în care nu au preocupări spirituale şi nu îi interesează de Dumnezeu.

Celebrarea unui eveniment în familie presupunea muzica şi dansul. Patriarhul Laban îl mustră pe fugarul său ginere Iacov pentru că a plecat pe ascuns de acasă, când s-ar fi cuvenit să plece „cu bucurie şi cu cântece de tamburină şi liră” (Gen. 31:27). Pilda fiului risipitor descoperă realitatea bucuriei în cadrul familiei manifestată prin dansuri. Evanghelia spune că, atunci când s-a întors acasă, fiul cel vârstnic „a auzit muzică şi dansuri” (Luca 15:25). Dansurile nu pot fi audibile decât în măsura în care ele sunt ritmice şi acompaniate de un instrument specific, inconfundabil asociat cu dansul.

Constatăm, aşadar, că evreii obişnuiau să-şi exprime bucuria în public prin dansuri pe muzică ritmată. Biblia mărturiseşte explicit despre diverse evenimente care ofereau contextul unei asemenea manifestări: zile de naştere, sosiri şi plecări acasă, dar este foarte probabil că galeria evenimentelor care se calificau pentru dansul în ritmul instrumentelor era mult mai extinsă.

Dansul ritmic ca expresie a celebrării triumfului militar

Dansul pe ritm de tamburine este asociat în naraţiunile biblice cu celebrarea triumfului militar. Textul biblic care promovează pentru prima dată această asociere este relatarea despre Miriam, sora lui Moise, care a jubilat la constatarea biruinţei lui Dumnezeu asupra armatei egiptene: „Miriam, profetesa, sora lui Aaron, a luat o tamburină în mână şi toate femeile au ieşit după ea având tamburine în mâini şi dansând” (Ex. 15:20).

Jubilarea prin tamburine şi dansuri apare din nou în contextul celebrării triumfului armatei conduse de Iefta. Atunci, fiica lui Iefta este prezentată ca ieşindu-i „în întâmpinare cu tamburine şi cu dansuri” (Jud. 11:34). Fetele din Şilo au fost surprinse dansând în afara cetăţii şi răpite pentru supravieţuitorii lui Beniamin (Jud. 21:21). Aici nu se specifică în mod explicit că dansul lor era susţinut de tamburine, sau că festivalul era unul care comemora o victorie, dar ea era închinată Domnului (v. 19). În contextul sincretist al cărţii Judecători, este greu de demonstrat că această sărbătoare era închinată adevăratului Dumnezeu, în spiritul unui iahvism autentic, însă se poate presupune că era comemorată colonizarea Canaanului.

Tot triumful militar îl celebrează şi femeile contemporane cu Saul şi David. Despre ele citim că repetau refrenul: „Saul a ucis miile lui // iar David zecile lui de mii!” (1 Sam. 18:7) în ritm de tamburine şi dansuri, susţinute de lăute (v. 6). Situaţia este rememorată până şi de duşmanii lui David, filistenii lui Ahiş din Gat (1 Sam. 29:5).

Tamburinele apar printre instrumentele care acompaniau cântările profeţilor. Profetul Samuel îl anunţă pe tânărul candidat la monarhie, beniamitul Saul, că urmează să i se confirme această vocaţie prin întâlnirea cu un grup de extatici manifestându-se prin cântare acompaniată de „harfe, tamburine, flaute şi lire” (1 Sam. 10:5). Termenul „flaut” este o opţiune nepotrivită prin anacronismul lui, aşa cum ar fi fost „trompeta” pentru „trâmbiţă”, deoarece atât flautul cât şi trompeta sunt instrumente sofisticate care nu au fost cunoscute în Orientul Apropiat al Antichităţii. De notat că această trupă de extatici se manifestau astfel în apropierea unui cetăţi israelite ocupate de o garnizoană filisteană. Despre agenda militaristă a asociaţiilor cvasiprofetice am scris şi în alt context (vezi Profetismul israelit în documentele biblice: între fals şi autentic, p. 66-68).

În contextul liturgic al poeziei psalmodice, biruinţa militară a lui Dumnezeu asupra duşmanilor Săi este adesea celebrată explicit, alteori se face aluzie la aceasta, ca şi în Psalmul 150 unde sunt invocate „isprăvile Lui cele mari” (v. 2).

Tot la fel Psalmul 149, asociază cântarea cu militarismul de maniera cea mai ostentativă cu putinţă:

Fie ca proslăvirea lui Dumnezeu să fie în gura lor

şi sabia cu două tăişuri în mâna lor,

ca să se răzbune pe neamuri,

să pedepsească popoarele,

să le lege regii cu lanţuri

şi mai-marii cu obezi de fier,

şi să împlinească astfel judecata scrisă.

Aceasta este o cinste penru toţi credincioşii săi! (Ps. 149:6-9)

Psalmul 68 imaginează o procesiune triumfală care sărbătoreşte tot o victorie militară, iar tamburinele sunt plasate în centru în grija fetelor (Ps. 68:25).

Biruinţa finală a lui Dumnezeu va fi cea care va determina cea mai înflăcărată jubilare din partea credincioşilor, realitate descrisă de profetul Maleahi prin imaginea viţeilor care ţopăie la ieşirea din grajduri (Mal. 4:2).

Unii ar fi tentaţi să interpreteze alegoric războaiele Domnului din Canaan cu lupta spirituală a creştinului împotriva duhurilor răutăţii din locurile cereşti. Personal prefer o interpretare tipologică a campaniei lui Iosua din Canaan, după cum sugerează şi autorul Epistolei către evrei. Dacă dansul cu acompaniament de tamburine era menit a celebra biruinţele militare ale Domnului în vechime, iar acum avem creştinul le-ar putea celebra pe cele spirituale, atunci şi celebrarea ar trebui să fie în spirit şi nu în trup, iar jubilarea să fie una a duhului nu a trupului.

Prin urmare, dansul ritmat susţinut de tamburine (şi de lăute) este o exprimare frenetică a jubilării pentru triumful militar dăruit de Dumnezeu lui Israel asupra duşmanilor săi. Semnificaţia aceasta a putut fi transferată perechii de termeni „dansuri // tamburine” chiar şi în poezie.

Dansul ritmic ca exprimare a jubilării în închinare

La picioarele muntelui Sinai, în lipsa lui Moise, poporul Israel este descris într-o manifestare cultică ce frizează absurdul. Poporul eliberat de Dumnezeu din Egipt, care a asistat la arătarea Domnului pe Muntele Sinai şi a recunoscut puterea Sa, este aici angrenat într-o petrecere închinată viţelului. De notat că şi acest zeu este ţinut responsabil cu eliberarea din Egipt, deci s-ar putea foarte bine încadra în galeria manifestărilor de triumf discutată mai sus. Oricum în Exodul 32 nu se foloseşte substantivul obişnuit pentru „dans” ci tot felul de variante cu dublu-sens, care fac deliciul lecturii. Poate vom reveni cu o altă ocazie. Deşi nu se menţionează specific ce instrumente au fost folosite, nu se poate să fi fost altele decât cele din galeria instrumentelor folosite şi luate din Egipt. Deşi nu se precizează cu exactitate că a fost vorba despre un dans ritmic, nu se poate exclude faptul că manifestările jubilante au avut o natură dansantă.

Desigur, David este cel mai celebru personaj înfăţişat în manifestare dansantă într-un context profund religios. Este vorba despre transferarea Chivotului legământului în doi timpi de la Chiriat-Iearim la Ierusalim. Procesiunea era condusă de rege, iar israeliţii „sărbătoreau înaintea Domnului cu toată puterea, cântând din lire, din harfe, din tamburine, din sistre şi din talgere” (2 Sam. 6:5; 1 Cr. 13:8). Observaţi numărul mare de instrumente de percuţie prezente, care asigurau ritmicitatea manifestării.

După sistarea procesiunii pentru trei luni din pricina morţii fulgerătoare a lui Uza, David reuşeşte să aducă Chivotul la Ierusalim. Printre elementele noi se include şi faptul că David „dansa cu toată puterea înaintea Domnului, încins cu un efod de in” (1 Sam. 6:14). Cronicile detaliază instrumentaţia folosită cu această ocazie: „harfe, lire şi chimvale” (1 Cr. 15:16, 19, 20, 21). Acompaniamentul a fost asigurat de strigăte, sunete de corn, trâmbiţe, chimvale (1 Cr. 15:28). Aici singurele instrumente de percuţie menţionate sunt chimvalele (talgerele). În acest context se menţionează doar despre David că dansase înaintea Domnului, un act de înjosire publică incriminat de soţia sa Mihal şi recunoscut ca atare de David (2 Sam. 6:20-24). De notat sobrietatea manifestării publice a închinării. Chiar dacă Dumnezeu intervine în susţinerea lui David, condamnând aspra judecată a soţiei sale (sterilitatea este introdusă în text ca sancţiune pentru Mihal), David ia aminte la critica reginei sale şi nu va mai fi văzut niciodată dansând în public sau autorizând o asemenea manifestare publică. Nota sobrietăţii în închinare va domina următoarele secole de practică liturgică după cum vom vedea mai jos.

Încă de la aşezarea cultului la Ierusalim în jurul Chivotului de curând instalat acolo, Asaf este desemnat să cânte din chimvale. Alte instrumente admise în închinarea publică erau: harfele, lirele şi trâmbiţele (1 Cr. 16:5-6, 42). Când va ajunge să reorganizeze slujirea levitică, odată ce există un spaţiu cultic autorizat şi central, la Ierusalim, regele David a desemnat breasla cântăreţilor care îi cuprindea pe leviţii cu abilităţi muzicale şi profetice, iar instrumentele acreditate arondate slujbei au fost: lira, harfa şi chimvalul (1 Cr. 25:1). La darea în folosinţă a Templului lui Solomon, practica stabilită de David se va păstra neschimbată. Închinarea este sobră în comparaţie cu manifestarea dansantă a regelui David, iar instrumentele folosite sunt aceleaşi: chimvale, harfe, lire şi trâmbiţe (2 Cr. 5:12-13). Regele Ezechia va recupera procedura odată cu repornirea închinării la Templu (2 Cr. 29:25).

Din nou, „harfa” este un anacronism pentru ceea ce reprezenta un instrument mult mai simplu decât harfa dar, cel mai probabil, cu mai multe corzi decât lira. Atenţia cu care David elimină tamburinele din practica cultică şi autorizează chimvalele în schimb sugerează o înţelegere dinstinctă asupra rolului instrumentelor în închinarea publică de la Tabernacol / Templu, spre deosebire de închinarea populară din exterior. Fiind nişte instrumente mai sobre decât exoticele tamburine, deşi tot Domnului i se aducea lauda, chimvalele sunt preferate în închinarea publică.

Psalmul 150 invocă prezenţa tamburinelor dar şi a chimvalelor în lăudarea Domnului. Marele absent din această garnitură de instrumente este trâmbiţa, evident asociată cu închinarea de la Templu.

În închinarea liturgică dansurile nu sunt prescrise în mod explicit, fapt confirmat şi de Noul Testament care nu înfăţişează Biserica în închinare prin dansuri şi nu prescrie o astfel de manifestare pentru închinarea publică. Îndemnul apostolului Pavel este să vorbim şi să cântăm, dar nu să dansăm Domnului (Ef. 5:19).

Nu mai este surprinzător faptul că pe parcursul Apocalipsei lui Ioan, sfinţii îngeri şi credincioşii sunt imaginaţi cântând şi proşternându-se înaintea lui Dumnezeu în închinare dar nu dansând (Ap. 4:10; 5:8-14; 7:9-17; 11:16-19; 14:1-5; 15:1-4; 19:1-10). Imaginea închinătorilor din Apocalipsa este nefiresc de statică în comparaţie cu închinătorii din Vechiul Testament. S-au păstrat practicile proşternării înaintea lui Dumnezeu şi a sunării din trămbiţă, dar dansul ritmat nu apare.

Prin urmare asocierea dansurilor cu chimvalele sugerează mai degrabă un context liturgic, în care sărbătorirea îl priveşte pe Dumnezeu pentru caracterul Său şi nu, în mod specific, pentru biruinţele Sale militare. Totuşi, cu timpul, dansul dispare dintre manifestările cultice, cel mai probabil din cauza asocierii sale cu celebrările seculare şi cu manifestările cultice păgâne.

Concluzie

Dansul pe acompaniament de instrumente de percuţie, cu coarde şi de suflat apare în literatura biblică atât în contexte seculare cât şi contexte religioase. Distincţia era dată de asocierea dintre instrumentele folosite. Din câte înţelegem mărturia biblică acompaniamentul de fluier şi tamburină era preferat pentru ocaziile seculare. Asocierea tamburinei cu „flautul” era preferată pentru celebrarea triumfului în război. Chimvalele înlocuiau tamburinele, aşa cum trâmbiţele înlocuiau „flautul” în contextul muzicii sacre. Dansul apare uneori explicit, alteori implicit, asociat cu toate acestea contexte, însă există o evidentă tendinţă înspre eliminarea sa din spaţiul liturgic şi sacru, ca şi cum această manifestare ludică ar fi fost inadecvată sobrietăţii din închinarea publică.

Fără ca Domnul Isus sau apostolii să fi interzis în mod explicit dansul, niciunul nu reglementează această cerinţă ca necesară pentru spiritualitatea creştină autentică. Se poate presupune fie că dansul era o practică generalizată care nu necesita confirmare, sau că dansul era o practică cu totul irelevantă pentru spiritualitatea creştină. Ne deranjează lipsa deviaţiilor care necesitau îndreptare şi lipsa de preocupare a Bisericii primare pentru clarificarea acestei problematici, care nu a stârnit niciun fel de controversă cum a fost cazul altor practici creştine (vezi manifestarea darurilor în Biserică, rugăciunea, cântarea, etc.).

În concluzie, în raport cu mărturia Bibliei ca întreg, consider că manifestarea dansantă în închinare publică nu este o practică autorizată pentru creştini. Potenţialul ei constructiv la nivelul întregii comunităţii este atât de limitat, încât tentativele nu merită efortul, mai ales într-o cultură unde închinarea înaintea lui Dumnezeu nu cunoaşte această dimensiune. Nu consider că dansul acompaniat de instrumente de percuţie, de suflat şi cu coarde este o practică revelată care, odată redescoperit, ar genera experienţe mai profunde cu Dumnezeu.

Israel şi / sau Biserica

Articolul extras din Dicţionarul de simbolistică biblică (ed. gen. Leland Ryken et al.) încearcă să răspundă la întrebarea: Cum se face că Israel îşi găseşte împlinirea în Biserică? 

Israel

Numele Israel este folosit în Biblie cu mai mulţi referenţi. În mod tradiţional numele este asociat cu strămoşul *Iacov, al cărui nume a fost schimbat în Israel după o partidă nocturnă de luptă corp la corp cu o figură misterioasă (probabil Dumnezeu) în Geneza 32, dar ulterior numele este aplicat la variate entităţi colective din Biblie: descendenţii lui Iacov ca grup; cele *douăsprezece seminţii ale confederaţiei lui Israel în perioada premonarhică; monarhia unită sub conducerea lui David şi Solomon; Regatul de Nord după divizarea monarhiei unite; Regatul de Sud al lui Iuda, mai ales după căderea Samariei în faţa asirienilor; rămăşiţa israeliţilor care au supravieţuit exilului babilonian; comunitatea etnoreligioasă care s-au văzut poporul ales al lui Dumnezeu; comunitatea creştină timpurie. Această varietate de referenţi permite asocierea mai largă a numelui Israel cu poporul lui Dumnezeu. Un număr de termeni asociaţi, precum *legământ sau *circumcizie, pot fi folosiţi pentru a evoca imaginea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu.

În VT două curente de tradiţie au şlefuit imaginea lui Israel. Un curent este cel al promisiunii, care a debutat cu *Avraam şi Sara şi a continuat prin celelalte naraţiuni ancestrale din Geneza, pentru a culmina cu promisiunea divină făcută lui David în 2 Samuel 7. Celălalt curent este cel al mântuirii şi al *legământului articulat în cartea Exodul. Ca şi comunitate, Israel trebuia să-şi amintească întotdeaună că identitatea sa trebuia modelată de amintirea sclaviei în Egipt şi a mântuirii aduse de Domnul. Trăind sub impactul promisiunii, cu amintirea sclaviei trecute şi a eliberării consecutive şi a invitaţiei legământului, Israel a fost chemat să devină o comunitate a credincioşilor.

Această imagine a lui Israel ca popor al lui Dumnezeu primeşte expresie în cartea *Deuteronomul. Aici cele două mari curente sunt întreţesute pentru a caracteriza identitatea lui Israel. Câteva aspecte sunt semnificative. În primul rând, Israel trebuie să demonstreze loialitate faţă de Iahve. Decurgând chiar din prima poruncă (Deut. 5:5–7), această loialitate este expusă pe tot parcursul capitolelor 1–11 din Deuteronomul, unde găsim repetate porunca şi avertismentul de a păzi loialitatea faţă de Iahve neîmpărţită. În al doilea rând, Israel trebuie să-şi amintească faptul că au fost aleşi de Dumnezeu pentru o relaţie specială: „Fiindcă voi sunteţi un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul vostru. El v-a ales dintre toate popoarele care sunt pe pământ, ca să fiţi poporul Lui” (Deut. 7:6; cf. Deut. 14:2). Relaţia lor cu Iahve nu este bazată pe vreun merit de-al lor. Faptul acesta este clarificat cu prisosinţă în Deut. 9:4–6. În al treilea rând, ca popor care a fost eliberat din sclavie, Israel trebuie să-şi amintească trecutul. Această amintire trebuia să şlefuiască viaţa lui Israel ca şi comunitate atât în ce priveşte relaţiile sociale cât şi respectarea unei închinări adecvate a lui Iahve: „Adu-ţi aminte că şi tu ai fost sclav în ţara Egiptului şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos de acolo cu mână puternică şi cu braţ întins. De aceea ţi-a poruncit El să păzeşti ziua de Sabat.” (Deut. 515; cf. Deut. 15:15; 16:12; 24:18, 22). În al patrulea rând, Israel nu poate reproduce stratificarea socială şi opresiunea din Egipt, ci mai degrabă să stabilească o comunitate autentică în care fraternitatea urma să fie semnul distinctiv. Numeroase dintre reglementările din Deuteronomul 12–16 reflectă această viziune a unui Israel ca şi comunitate frăţească. Chemarea de a arăta justiţie şi dreptate în cadrul vieţii comunitare al lui Israel trebuia luată serios. Această preocupare pentru dreptate este arătată în aluziile frecvente făcute lui Israel că ei nu puteau abuza de cei slabi în societate, în mod specific văduva, orfanul şi imigrantul (Deut. 10:17–18; 24:17; 27:19). În linii mari acestea sunt câteva dintre caracteristicile asociate cu imaginea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu.

Contururile acestei imagini a lui Israel şi ale vocaţiei sale au asigurat baza criticii profetice asupra lui Israel. Chiar dacă acuzaţiile specifice ale profeţilor au variat de la un profet la altul, ele se grupează în jurul eşuării de a dovedi loialitate neîmpărţită faţă de Iahve şi eşecul de a întemeia justiţia în cadrul comunităţii.

Noul Testament. În NT comunitatea creştină timpurie a ajuns să se identifice cu Israel ca popor al lui Dumnezeu. În mod ocazional faptul acesta s-a realizat printr-o directă aplicare a numelui Israel pentru Biserica creştină timpurie. În Galateni 6:16, după o viguroasă polemică împotriva celor care cereau ca creştinii neevrei să se circumcidă, Pavel spune: „Pace şi îndurare peste cei ce trăiesc după această poruncă şi peste Isrelul lui Dumnezeu”. Aici expresia „Israelul lui Dumnezeu” este folosită ca referinţă pentru comunitatea creştină timpurie, care a acceptat Evanghelia predicată de Pavel.

Mai adesea NT face aluzie la această imagine folosind cuvinte care evocă imediat imaginea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu, fără a numi în mod explicit Biserica Israel. Un exemplu de primă mână în această privinţă este 1 Petru 2:9 unde se spune: „Însă voi sunteţi o spiţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor care este posesiunea lui Dumnezeu, ca să puteţi proclama faptele măreţe ale Celui Ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. aici descoperim o fuzionare de termeni derivaţi din imaginea mai largă a lui Israel ca poporul ales al lui Dumneze (cf. Ex. 19:5–6), dar care aici sunt reaplicate comunităţii creştine timpurii. Fiecare dintre termeni are antecedentul său în VT, unde este folosit cu privire la Israel. Ceea ce constatăm aici este o lărgire a imaginii lui Israel care să includă pe cei care nu erau evrei din perspectivă genealogică. Această lărgire este evidentă în cazul expresiei „spiţă aleasă”, care în contextul îndemnului primei epistole a lui Petru către comunitatea creştină nu putea să se refere la identitate rasială pe considerente biologice ci mai degrabă pe membralitate în Israelul redefinit.

O reaplicare şi redefinire similară are loc cu termenul circumcizie. În cadrul controversei cu privire la includerea în poporul lui Dumnezeu şi fundamentul acestei includeri, Pavel foloseşte în mod frecvent ca termen de referinţă pentru cei care acum erau parte a poporului lui Dumnezeu. În Filipeni 3, Pavel redefineşte circumcizia astfel încât rămâne un semn al membralităţii în poporul lui Dumnezeu dar nu mai este o dovadă a unei calităţi de natură fizică. Astfel el poate să le spună philippenilor: „Feriţi-vă de câinii aceia! Feriţi-vă de lucrătorii aceia răi, feriţi-vă de mutilatorii aceia! Noi suntem cei care am primit adevărata circumcizie: cei care ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Cristos Isus şi care nu ne punem încrederea în lucruri pământeşti” (Flp. 3:2–3). Pavel argumentează că circumcizia poate fi foarte bine o caracteristică a poporului lui Dumnezeu, dar redefineşte circumcizia astfel încât să semnifice un atribut spiritual mai degrabă decât unul de natură fizică:

Deci, dacă cel necircumcis păzeşte cerinţele Legii, nu va fi considerată oare necircumcizia lui drept circumcizie? Aşadar, cel care, fizic, este necircumcis, însă ascultă de Lege, te va condamna pe tine, care ai codul scris şi circumcizia, dar nu asculţi de Lege. Iudeu nu este cel care este iudeu în exterior şi circumcizie adevărată nu este cea evidentă în carne, ci, mai degrabă, iudeu este cel care este iudeu înlăuntru, iar circumcizie este cea a inimii, prin Duhul, nu prin codul scris. Un astfel de om îşi primeşte lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. (Rom. 2:26-29)

În Epistola către efeseni acest accent asupra unei noi definiţii a circumciziei este dezvoltat astfel încât cei necirumcişi au ajuns încorporaţi în Israel, adică în Biserică (Ef. 2:10-13).

Legământul a devenit şi el un termen important care putea fi folosit pentru a evoca imaginea poporului lui Dumnezeu. Cuvintele lui Isus spuse în timpul Cinei de Taină: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului, care este vărsat pentru mulţi” (Mc. 14:24; cf. Mt. 26:28; Luca 22:20; 1 Cor. 11:25), a oferit Bisericii primare mijloacele fundamentale de percepere a patimii lui Cristos. Mai mult, pe baza cuvintelor lui Ieremia 31:31–34, unde profetul vorbea despre „un nou legământ” ce urma să fie stabilit de Dumnezeu, scriitorii NT s-au referit la relaţia stabilită cu Dumnezeu prin Isus ca şi un legământ noi (2 Cor. 3;6; Ev. 8:8; 8:13; 9:15; 12:24). Contrastul implicit între „vechiul legământ” şi „noul legământ” au oferit unor scriitori ai NT cu alte mijloace de evocare a imaginii Bisericii ca Israel nou constituit şi redefinit. Dacă ne amintim faptul că legământul încheiat la Mt. *Sinai (Ex. 19–24) i-a asigurat lui Israel o identitate ca popor al lui Dumnezeu, atunci şi referinţele NT la un nou legământ ar fi avut abilitatea de a evoca imaginea poporului lui Dumnezeu ca modalitate de înţelegere a identităţii Bisericii.

E posibil ca această aplicare a imaginii lui Israel la comunitatea creştină timpurie să fi fost naturală când Biserica primară era compusă în majoritate din evrei, dar odată cu expansiunea misiunii printre neevrei şi declinul comunităţii iudeo-creştine, identificarea Bisericii cu Israel a devenit mai dificilă şi a necesitat ceva mai multă creativitate teologică. O discuţie extinsă a acestei relaţie este întreprinsă de Pavel în Romani 9–11. Acolo Pavel argumentează că revelaţia harului divin prin Isus Cristos nu a rezultat în abandonarea lui Israel de către Dumnezeu, ci mai degrabă în lărgirea lui Israel pentru a-i include pe toţi aceia care au fost *altoiţi în măslin. Percepţia lui Pavel asupra lui Israel a depăşit limitele definiţiei tradiţionale ale imaginii unei comunităţi umane a credinţei fără a face deosebire între diviziunile iniţiale dintre evrei şi neevrei.

Sumar. Biblia foloseşte imaginea lui Israel ca popor ales al lui Dumnezeu pentru a vori despre aceia care au fost chemaţi de Dumnezeu într-o relaţie specială. În VT s-a semnalat un accent puternic pe comunitatea etnoreligioasă stabilită prin actele harice ale lui Iahve cu ocazia exodului din Egipt şi prin concluzionarea acestora cu legământul de la Mt. Sinai. În NT Biserica a adoptat limbajul şi imaginile asociate cu Israel pentru a sprijini dezvoltarea unei percepţii de sine. Aceasta sublinia ideea continuităţii cu moştenirea evreiască, susţinând în acelaşi timp noutatea harului lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Israel a devenit o imagine definitorie pentru definirea de sine a comunităţii creştine.

Învăţături noi şi vechi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vineri şi sâmbătă (24-25 aprilie a.c.) am avut oportunitatea şi plăcerea în egală măsură de a petrece 12 ore de studiu împreună cu un grup de adulţi tineri în jurul temei Teologiei Vechiului Testament. Invitaţia  şi organizarea evenimentului a fost făcută de conducerea bisericii Eclesia din Cluj-Napoca. Noutatea cea mai mare a constat în faptul că, pentru prima dată după mult timp, am întâlnit un grup de bărbaţi dornici să asculte învăţătura VT şi care au revenit după pauze întotdeauna proaspeţi şi cu voinţa înflăcărată. Aici voi începe să postez materialele în format PPT care au stat la baza dezbaterilor noastre din aceste zile.

01_presupozitii1

02_vtinnt1

03_centrutvt_leg

03b_centrutvt_dragoste

04_centrutvt_imparatirea

05_dumnezeu_imagini-publice

Trebuie să evidenţiez tratamentul regesc de care am avut parte pe parcursul acestor zile. Mă rog ca Dumnezeu să le răsplătească fraţilor care mi-au dat oportunitatea de a regăsi în sacrificiul lor pe Dumnezeu cel generos pe care îl cunoaştem ca Tată.

„Popor al lui Dumnezeu, dă Domnului slava cuvenită Numelui Său!”

Motto:

O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu!

Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!

«Cine a cunoscut gândul Domnului?

Sau cine a fost sfătuitorul Lui?

Cine I-a dat vreodată ceva,

ca El să trebuiască să-i dea înapoi?»

Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. (Romani 11:33-36)

La început de Advent, găsesc nimerit să zăbovim puţin asupra slavei lui Dumnezeu, care face obiectul cântărilor îngereşti şi omeneşti în toate naraţiunile Naşterii Domnului. Înainte de a coborî în profunzimea acestui subiect, fără pretenţia de a-l epuiza prin aceasta, găsesc necesare două clarificări de natură etimologică.

În româneşte „slava” este un termen preluat în dicţionarul limbii române din limbajul religios oferit de slavonă. Deşi am fi tentaţi să îl înlocuim cu latinescul „glorie” din pricina afinităţilor naturale ale limbii române cu latina, am preferat să păstrez „slava”. Prin uzanţă am ajuns să asociem „gloria” cu renumele, faima unei persoane, fie că sunt personalităţi de marcă ale vieţii publice, fie că sunt eroi. Limitând termenul „slavă” la contextul bisericesc, am reuşit aşa cum puţine limbi reuşesc să păstrăm termenul „slavă” pentru renumele lui Dumnezeu.

Substantivul evreiesc kavod folosit în VT înseamnă şi „bogăţie” şi „onoare”. Termenul are aceeaşi rădăcină cu adjectivul „greutate”, substantivul „ficat” şi verbul „a fi greu” şi „a fi onorat”. Conexiunea aceasta dintre greutatea unei persoane şi influenţa sa în societate probabil că se pierde în istoria etimologiei cuvântului. Chiar şi în româneşte „omul cu greutate” este cel care are o personalitate puternică şi mijloacele să-şi facă simţită influenţa.

Ceea ce ne interesează aici este slava lui Dumnezeu şi relaţia Sa cu omul. Slava Domnului apare în diverse circumstanţe din istoria lui Israel şi a Bisericii, ca expresie sau extensie a Personalităţii Sale, dar şi ca scop al fiinţării poporului lui Dumnezeu; atât ca descrierea a realităţii obiective cât şi ca percepţie şi datorie a omului. De aceea putem vorbi despre un sens obiectiv şi unul subiectiv al slavei lui Dumnezeu.

Sensul obiectiv primar al slavei lui Dumnezeu este de a descrie Personalitatea Sfintei Treimi, măreţia care învăluie Dumnezeirea. Această slavă a lui Dumnezeu s-a aşezat pe muntele Sinai având aspectul unui foc care incendiase vârful muntelui (Ex. 24:16). Prezenţa lui Dumnezeu manifestată prin slava Sa coborâse cu restricţii severe de acces la munte. Animalele trebuiau legate pentru ca nu cumva să se trezească zburdând dincolo de limită. Slava lui Dumnezeu impunea un respect pe care numai omul ca fiinţă raţională putea să o atribuie în mod conştient lui Dumnezeu. A păstra conştienţa actului de închinare este un principiu pe care trebuie să-l luăm în considerare dacă credem că slava lui Dumnezeu este în joc (1).

Slava lui Dumnezeu este cea care s-a aşezat peste cort (Ex. 40:34-35) şi a consumat jertfa cu prilejul consacrării preoţilor (Lev. 9:6, 23). Pentru că nu au tratat slava lui Dumnezeu cu cinstea adecvată, Nadab şi Abihu au plătit cu viaţa, pentru că ei nu au înţeles că prezenţa lui Dumnezeu impunea sfinţirea celor ce se apropiau de el (Lev. 10:1-3).

Slava lui Dumnezeu a umplut şi Templul consacrat de Solomon, astfel încât preoţii au trebuit să-şi înceteze activitatea, cât timp slava Domnului era deplin prezentă acolo (1 Regi 8:11 / 2 Cr. 7:1-3). Totuşi, când regele Uzziah a intrat în Templu pretinzând dreptul de a aduce tămâie pe altarul de aur, aşa cum numai marele-preot avea dreptul, Dumnezeu l-a pedepsit cu lepră şi cu ruşinea care decurgea de aici (2 Cr. 26:16-21). Uzziah a greşit pentru că „i s-a îngâmfat inima spre pierzarea lui”. Sfinţenia în actul închinării este un alt principiu fundamental pentru relaţia dintre om şi slava lui Dumnezeu (2). Prezenţa înaintea lui Dumnezeu nu obligă la sfinţenie decât atunci când venim cu penitenţă şi rugăciuni de pocăinţă. În mod eronat, la nivel popular s-a ajuns a se confunda slava lui Dumnezeu cu chivotul Legământului sau cu Templul (1 Sam. 4:21-22).

Moise însuşi a cerut să vadă slava lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi oferă acest privilegiu deşi îi clarifică faptul că acesta era rezervat doar celor de care dorea să se îndure Dumnezeu. Chiar şi aşa, este foarte clar din acest context că revelaţia permisă era limitată pentru binele lui Moise, deoarece omul nu are dreptul de a vedea slava lui Dumnezeu în toată perfecţiunea ei (Ex. 33:18-23). Până la urmă, Moise se mulţumeşte cu ascultarea proclamării Domnului şi a Numelui Său şi se prăbuşeşte în adorare la pământ (Ex. 34:4-7).

Isaia a fost privilegiat să asiste la descoperirea slavei lui Dumnezeu în Templu. Era un an fatidic în care marele rege Uzia îşi dăduse obştescul sfârşit. Era începutul sfârşitului pentru Israel. Cu acest prilej, Dumnezeu îşi descoperă slava profetului care urma să fie trimis într-o misiune imposibilă: proclamarea sentinţei către un Israel împietrit în neascultare. Acolo în prezenţa lui Dumnezeu, în mijlocul strigătelor de proslăvire a sfinţeniei lui Dumnezeu erupte din piepturile serafimilor, Isaia vede capetele mantiei lui Dumnezeu care se revărsau de pe tronul ceresc în Templul din Ierusalim (Is. 6). Acolo, printre flăcări şi luminile scânteietoare ale fiinţelor angelice, Isaia a văzut slava Domnului, însă numai frânturi din ea.

Când Slava Domnului l-a întâlnit pe Ezechiel, acesta şi-a pierdut graiul. Tronul cu care călătorea Dumnezeu era purtat pe o platformă însufleţită de heruvimii care controlau direcţiile de deplasare  (Ez. 1). Vedenia heruvimilor l-a mişcat într-atât pe profet încât nu a reuşit să descrie mai mult decât partea inferioară a tronului lui Dumnezeu. Aceste experienţe descriu un al treilea principiu: Slava lui Dumnezeu nu este descoperită muritorului în toată plinătatea ei, decât limitat şi după buna plăcere a lui Dumnezeu (3).

Într-un sens obiectiv secundar slava lui Dumnezeu descrie minunile săvârşite de Dumnezeu pe pământ în folosul poporului Său. Poporul lui Dumnezeu a fost creat pentru slava lui Dumnezeu (Is. 43:7). Poporul a văzut slava lui Dumnezeu atunci când armata egipteană şi-a găsit sfârşitul sub talazurile Mării Roşii (Ex. 15:1, 21). Poporul a văzut slava Domnului în dimineaţa când roua a lăsat în urmă mana (Ex. 16:7 f.).

În acelaşi sens, boala şi moartea lui Lazăr din Betania (Ioan 11:4), sau suferinţa numeroşilor ani petrecuţi fără lumină a orbului din naştere au fost spre slava lui Dumnezeu (Ioan 9:4), din pricina faptului că Dumnezeu le-a îngăduit o rezolvare cu totul neobişnuită şi surprinzătoare. Tocmai aceste experienţe cu Dumnezeirea reprezintă conţinutul laudei pe care Dumnezeu o aşteaptă din partea copiilor Săi. În mod paradoxal temeiul laudelor noastre sunt tocmai lipsurile, necazurile şi bolile noastre (2 Cor. 11:30) deoarece în slăbiciunile noastre „puterea lui Cristos locuieşte în noi” (2 Cor. 12:9).

Sensul subiectiv primar descrie lauda şi preamărirea rezervată Numelui lui Dumnezeu. Pentru construirea acestui sens termenul „slavă” este incorporat în expresii verbale precum: „a istorisi slava”, „a da slavă” etc.  Poporul este dator să-i aducă slavă lui Dumnezeu indiferent de circumstanţe, nu pentru că Dumnezeu este avid de laudă, cum ar fi uşor de descris numeroşi muritori. Dumnezeu se aşteaptă la laudă din partea creaturilor Sale deoarece este natural şi în concordanţă cu statutul pe care îl avem ca oameni sub soare. Aşa cum „cerul povesteşte slava lui Dumnezeu şi bolta cerească  istoriseşte despre lucrările mâinilor Lui” (Ps. 19:1), Dumnezeu aşteaptă de la poporul Său să împlinească îndemnurile psalmistului: „Istorisiţi printre neamuri slava Lui şi printre toate popoarele – minunile Lui … Daţi Domnului slava cuvenită Numelui Său” (1 Cr. 16:24, 29).

Dumnezeu este preocupat ca lucrurile să revină la normal, prin aceea că oamenii înstrăinaţi de Dumnezeu să-şi accepte limitările şi suveranitatea lui Dumnezeu şi să-i aducă slavă în exclusivitate lui Dumnezeu (Isaia 42:8). Până acolo merge zelul lui Dumnezeu pentru refacerea acestui status-quo iniţial încât promite că evreii care nu Îi vor aduce slavă nu vor fi admişi în noua patrie (Num. 14:21-23). În cele din urmă recunoaşterea slavei lui Dumnezeu va umple tot pământul, în sensul că va erupe din pieptul tuturor oamenilor (Hab. 2:14).

Sensul subiectiv secundar descrie statutul lui Dumnezeu acceptat de societatea lui Israel în perioadele iahviste, acela al supremaţiei Sale în lumea divinităţilor orientale. Moise spune: „El este slava voastră şi Dumnezeul vostru, Cel ce a făcut lucruri mari şi înfricoşate, pe care ochii nu le-au văzut” (Deut. 10:21). Acesta este titlul atribuit şi de Samuel lui Dumnezeu: „Slava lui Israel” (1 Sam. 15:29). Deşi Dumnezeu este slava lui Israel, până şi poporul Său a atins gravul record de a-L fi înlocuit pe Dumnezeu cu idolii (Ier. 2:10-12; Osea 4:7). Dumnezeu, însă, nu este dispus să-Şi împartă slava cu alte divinităţi (Is. 48:11). El este un Dumnezeu intolerant cu jumătăţile de măsură. Pasiunea Sa pentru adevărata închinare este descrisă prin calitatea de a fi „gelos” (Ex. 20:5; 34:14; Deut. 4:24; 5:9; 6:15; 32:16). Un lucru este foarte clar, în lumea ce va veni nu va mai fi loc pentru cei vinovaţi de lezmajestate.

Este posibil să vedem slava lui Dumnezeu? Biblia dă un răspuns hotărât afirmativ. Domnul Isus este întruparea desăvârşită a slavei lui Dumnezeu (Ioan 1:14; Evrei 1:3). Minunile Sale au fost arătarea slavei lui Dumnezeu (Ioan 2:11). Petru, Ioan şi Iacov chiar au avut privilegiul de a vedea slava Domnului Isus când li s-a arătat transfigurat pe munte (Luca 9:32). Atât de puternică a fost impresia acestei experienţe încât apostolii au vorbit despre ea cu mult respect până la sfârşitul vieţii lor (2 Pt. 1:16-18; 1 In 1:1-4). Diaconul Ştefan a avut harul de a privi slava Cristosului înviat şi proslăvit şi vedenia aceasta i-a dat puterea de a trece prin martiraj cu laudă pe buze (F. ap. 7:55).

Chiar dacă noi nu am avut parte de arătarea slavei lui Dumnezeu în persoana lui Isus, avem promisiunea că Domnul Isus se va reîntoarce în slava lui Dumnezeu pentru a restabili ordinea pe pământul înstrăinat de Dumnezeu, cu promisiunea de a împărtăşi cu credincioşii slava Sa (Mt. 25:31; In 17:24; Tit 2:13). Toţi cei ce s-au ruşinat de Evanghelie şi nu au primit-o vor sfârşi despărţiţi de slava lui Dumnezeu (Mc. 8:38; 2 Tes. 1:9-10).

Este posibil să avem parte de slava lui Dumnezeu încă din viaţa aceasta? Slava lui Dumnezeu reprezintă scopul vieţii fiecărui creştin. „Fie că mâncaţi, fie că beţi sau orice altceva faceţi, să le faceţi pe toate pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:31). Această chemare ar trebui să fie cu atât mai semnificativă pentru noi, cu cât „noi toţi, cu feţe neacoperite, reflectăm slava Domnului, ca într-o oglindă, şi suntem transformaţi în asemănarea Sa din slavă în slavă” (2 Cor. 3:18). Apostolul Pavel insista: „încurajându-vă, îndemnându-vă şi insistând să trăiţi într-un mod vrednic de Dumnezeu, Care v-a chemat în Împărăţia şi slava Lui” (1 Tes. 2:12).

Dacă ţelul nostru suprem este a-L proslăvi pe Dumnezeu, nu vom reuşi să separăm vieţile noastre personale de viaţa noastră de la locul de muncă. Modul în care ne tratăm familia, modul în care ne petrecem timpul, modul în care ne cheltuim banii, modul în care ne purtăm cu alţii, modul în care ne tratăm trupurile, atitudinile ascunse din mintea noastră, timpul de părtăşie cu Dumnezeu, nu pot fi compartimentate ca şi cum viaţa de la locul de muncă nu ar exista. Slujba noastră este să-L glorificăm în toate domeniile vieţii, nu numai prin responsabilităţile primite în fişa postului. Totuşi a nu ne împlini datoria din urmă înseamnă eşec şi în cea dintâi. În plus nu ne putem permite să facem uz de orice mijloace care nu îi aduc slavă lui Dumnezeu. Această pasiune are un efect curăţitor, păzindu-ne de ispita de a folosi scurtături şi de a folosi mijloace fireşti în îndeplinirea acestui scop spiritual. (autor anonim)

Din păcate nu ne ia mult timp să realizăm că un asemenea ideal este foarte greu de îndeplinit. Chiar şi când Îl slujim pe Dumnezeu cu darurile pe care El ni le-a dat chiar şi în Casa pe care o considerăm a Lui, ne este atât de uşor să ne asumăm merite pe care nu le avem. Credeţi că nu se poate să cântăm despre Dumnezeu atrăgând atenţia înspre noi? Credeţi că nu putem să rostim cuvinte care vorbesc despre Dumnezeu dar care strigă despre noi? Credeţi că nu ne putem ruga punându-ne într-o lumină mai favorabilă decât merităm? Credeţi că nu putem sluji atrăgând lumina reflectoarelor înspre noi? Cât de dulci sunt cuvintele apostolului care promit prin inspiraţia Duhului că Domnul Isus şi-a făcut o datorie de onoare din a înfăţişa Biserica înaintea lui Dumnezeu Tatăl „în toată slava, fără pată, zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără cusur” (Ef. 5:27).

Între timp Dumnezeu ne face parte de slava Lui atunci când ne ostenim pentru împărăţia lui Dumnezeu (2 Cor. 3:7-8), atunci când suntem mulţumitori (2 Cor. 4:15) şi atunci când avem parte de suferinţe din pricina Evangheliei (2 Cor. 4:17; 1 Pt. 4:14).

Aşa cum Biserica este slava lui Cristos, Cristos este slava noastră. Aşa cum Cristos se laudă la Tatăl cu fraţii Săi, noi suntem datori să-L lăudăm pe Cristos la Tatăl. Biserica există doar pentru a aduce laudă lui Dumnezeu. Scopul suprem al Bisericii este acela de a aduce slavă lui Dumnezeu.

Nu există un mod mai adecvat de a încheia această călătorie decât prin rugăciunea lui Pavel înregistrată în Efeseni 3:14-20 şi prin care tânjeşte ca slava lui Dumnezeu să fie împărţită şi peste Biserică prin lucrarea Duhului Sfânt de a pricepe profunzimea dragostei lui Cristos:

„Îmi plec genunchii înaintea Tatălui, din Care îşi primeşte numele întreaga familie, din cer şi de pe pământ, şi mă rog ca, potrivit cu bogăţiile Sale slăvite, să fiţi întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul lăuntric, astfel încât Cristos să locuiască, prin credinţă, în inimile voastre, pentru ca, fiind înrădăcinaţi şi statorniciţi în dragoste, să puteţi înţelege, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere, ca astfel să fiţi umpluţi de toată plinătatea lui Dumnezeu. A Lui, Care poate să facă mult mai mult decât cerem sau gândim, potrivit cu puterea care lucrează în noi, a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor! Amin.”