Raport SOTS

Tematica sesiunii de vară a conferinţei SOTS a adunat doar o treime din numărul total de membrii. Unii dintre cei mai venerabili profesori au fost acolo, atât din Marea Britanie, cât şi din Statele Unite, precum John Emerton sau John Blenkinsopp. Profesorii cu carieră au fost bine reprezentaţi, dar la fel de bine mai tinerii colegi în plină ascensiune. Chiar şi membrii fără state în academie (pentru că sunt şi dintre aceştia) au fost prezenţi, poate mai loiali decât toţi ceilalţi.Un număr de cinci doctoranzi au fost primiţi ca membri noi cu această ocazie. Din câte înţeleg, dificultăţile de până acum ridicate de obligaţia candidaţilor de a fi cunoscuţi prin publicaţii au fost depăşite.

Conducerea SOTS de anul acesta a preferat tema istoriei în relaţie cu studiile biblice în primul rând din pricina preferinţei preşedintelui actual pentru acest domeniu. Anul viitor Cheryl Exum de la Universitatea din Sheffield va prelua preşedenţia şi anticipez că preferinţele sale pentru critica literară şi feminism vor figura pe lista de priorităţi.

Ca impresie generală am constatat că puţini prezentatori au luat în calcul pregătirea riguroasă a prezentării pentru public. Dintre cele 12 prezentări doar una a oferit material pentru publicul participant, trei au avut prezentări de tip PowerPoint şi una s-a folosit de amândouă opţiunile. Cu alte cuvinte, o treime dintre prezentatori au ştiut „pe ce lume trăiesc”. Alţii patru au dovedit că aveau o lucrare scrisă bine pregătită şi au şi reuşit să rămână interesanţi. O ultimă treime dintre prezentatori şi-au citit lucrările scrise de mână, unele presărate cu sloganuri şi anecdotate şi vizibil încropite în pripă. Solicitarea de a mi se permite înregistrarea audio a fost primită cu răceală pe motiv că nu s-a mai făcut până acum.

Cele mai multe lucrări de anul acesta au avut un fundament enunţat secular, în care istoriografia obiectivă s-a dorit a fi doar cea detaşată de toate inhibiţiile de natură religioasă. Masa a aparţinut cu siguranţă minimaliştilor care, deşi l-au refuzat pe Dumnezeu din scenă, au admis că criteriile de obiectivare a discursului istoric sunt discutabile, chiar dacă nu lipsesc. Astfel, arheologia, documentele epigrafice, textele biblice (acceptate chiar şi de Nadav Naaman) sau extrabiblice, modificările climatice şi geografia zonei s-au propus ca elementele ajutătoare pentru construire unei istorii credibile a lui Israel. Pentru un abstract al lucrărilor se poate verifica situl SOTS (aici).

Nu pot să nu constat că, chiar şi în sferele academice înalte, o nouă intoleranţă îşi face loc. Singurii dintre prezentatori (Jill Middlemas şi Marinus Koster) care au propus ideea că istoria biblică a lui Israel merită a fi luată în considerare ca argument de obiectivare a discursului istoric pe motiv că Dumnezeu este şi El parte a ecuaţiei la fel de bine ca şi percepţia despre Dumnezeu a istoricilor evrei, au fost întâmpinaţi de un baraj de foc din partea seculariştilor precum Axel Knauf, John van Seters şi Thomas Thompson, printre alţii. Moderaţii şi evanghelicii şi-au păstrat părerile pentru ei, fără să facă paradă de ele. W.F. Albright şi şcoala americană de arheologie, K. Kitchen şi J.K. Hoffmeier au fost priviţi de sus cu neîncredere pentru faptul că folosesc arheologia pentru a-şi consolida presupoziţiile religioase. Din păcate niciunul dintre participanţii seculari nu au reuşit să demonstreze că ei folosesc observaţia ştiinţifică pentru a alimenta altceva decât presupoziţiile seculare, Dumnezeu fiind eliminat din discuţie ca un construct uman, iar monoteismul fiind explicat ca o religie evoluată în termenii darwinismului social.

Update „Sinuciderea şi Revelaţia”

Biblia relatează despre mai multe cazuri de sinucidere (îi mulţumesc lui Marius Cruceru pentru a-mi fi atras atenţia asupra acestui fapt): Abimelek (sinucidere asistată), Samson (sinucidere gen „kamikaze”), scutierul lui Saul, Ahitofel, Zimri. Ţin să remarc trei chestiuni importante cu privire la aceste situaţii. În primul rând, cazurile de suicid din Vechiul Testament menţionate  aici zugrăveau „victima” în postura de a încerca să-şi protejeze demnitatea, evitând prin suicid o situaţie ulterioară intuită a se complica şi având grave repercursiuni asupra sa. Poate că nici cazul lui Iuda Iscarioteanul nu este departe de o asemenea interpretare, dat fiind că el însuşi avea convingerea că a trădat un nevinovat şi se temea, probabil, că va avea de înfruntat şi oprobiul colectiv.

În al doilea rând, limba ebraică nu posedă un termen distinct pentru „suicid”, sau oricare dintre termenii din familia sa (sinucidere, sinucigaş). Se preferă, în schimb, perifraza. Abimelek a fost omorât de scutierul său (Jud. 9:54). Samson cere Domnului: „să moară sufletul meu!” (Jud. 16:30), după care autorul evită să descrie moartea lui Samson. Saul „a căzut pe sabie şi a murit” (1 Sam. 31:5). La fel a făcut şi scutierul său (1 Sam. 31:5). Zimri „a incendiat palatul peste sine” (1 Regi 16:18). Cea mai transparentă exprimare cu privire la intenţiile criminale ale unui individ asupra sa însuşi este redată de verbul „s-a sugrumat”, care descrie situaţia lui Ahitofel (2 Sam. 17:23). Acelaşi verb grecesc este folosit în NT pentru a descrie moartea violentă a lui Iuda Iscarioteanul în Evanghelia după Matei (Mt. 27:5). Marcu şi Luca nu înregistrează acest incident. Ioan este criptic („Era noapte” – In 13:30), iar în Faptele apostolilor Luca aminteşte de o manieră piezişă de sinuciderea lui Iuda.

În al treilea rând, faptul cel mai miezos dintre toate, naraţiunile biblice nu emit sentinţe morale vizavi de gestul radical al luării propriei vieţi, decât în cazul lui Iuda, care a împlinit astfel planul lui Dumnezeu şi blestemul anunţat prin Psalmi (F. ap. 1:20). Relatând aceste naraţiuni de o manieră mai puţin dogmatică, autorii inspiraţi de Duhul Domnului, au permis audienţei să dezbată şi să ajungă la un consens pe baza raţionamentului şi a dialogului, luând în discuţie standardul Legii lui Dumnezeu.

Câteva exemple suplimentare ne vor ajuta să înţelegem această chestiune. Cum a ajuns şarpele să conspire împotriva lui Dumnezeu? A greşit Noe când s-a dezgolit în cortul său (în privat)? Au greşit fiicele lui Lot pentru că şi-au făcut urmaşi din tatăl lor  îmbătat în prealabil? Au greşit Avram şi Isaac atunci când au ascuns natura relaţiei lor cu soţiile lor faţă de Faraon, respectiv Abimelek? A greşit Iuda când s-a bucurat de serviciile prostituatei din Timna, dovedită a fi nora sa incognito? A greşit Iosif când ducea tatălui său rapoarte despre fraţii săi? A greşit Iosif când i-a pus la încercare pe fraţii săi, ascunzându-şi adevărata identitate? A greşit Moise când l-a ucis pe supraveghetorul egiptean? A greşit Moise când şi-a luat de soţie o etiopiancă?

Exemplele ar putea continua până în NT. Clasicul exemplu este următorul: a greşit Pavel când l-a refuzat pe Ioan Marcu în echipa sa misionară şi s-a despărţit de Barnaba din această cauză (F. ap. 15:36-41).  Deşi toate aceste situaţii de conflict necesită discuţie şi frământare, ele nu înseamnă că nu există principii sau că standardul biblic este lax. Deliberarea se face numai în urma dezbaterii. Probabil că tocmai această calitate au făcut naraţiunile canonice şi, prin extensie, naraţiunile necanonice care urmează acest tipar să impresioneze mintea omului şi să reziste timpului.

(S-a făcut corecutra şi adăugirea corespunzătoare şi în articolul „Sinuciderea şi Revelaţia”.)

Cine (mai) este păstor baptist?

Exerciţiul retoric (nu sunt în măsură să constat dacă este sau nu cathartic) deschis de Marius Cruceru (de aici încolo M.C.) pe blogul său cu privire la identitatea păstorului baptist soseşte cu întârziere. Spun aceasta pentru că, asemenea oricărui alt cult recunoscut în România, statutul păstorului este stabilit prin documentele autorizate ale cultului în cauză, în cazul nostru Statutul Cultului Creştin Baptist şi Mărturisirea de Credinţă. Consider că orice discuţie pe această temă trebuie să ţină cont de identitatea asumată prin aceste documente. Ar fi fost mai util un dialog pe această temă în perioada în care se negocia conţinutul Statutului. Totuşi, sper ca din frământări ca acestea să se contureze opinii mai coerente bazate pe înţelegeri mai precise ale învăţăturii biblice şi pe experienţa deceniilor, dacă nu chiar a secolelor. Pentru ca să realizăm un asemenea deziderat apelul la modelele Scripturii şi ale istoriei noastre sunt extrem importante. Altfel ne trezim bătând apa în piuă şi ne aşteptăm să iasă ulei.

Sper ca materialele extrase din Dicţionarul de imagistică biblică postate recent pe acest blog să ajute la conturarea unei teologii biblice cu privire la modelul păstorului (ciobanului) folosit pentru conducătorii (indiferent de natura lor) unui popor, nu numai al lui Dumnezeu. Acum voi rămâne la câteva obiecţii pe care le am la materialul prelucrat de M.C.

1. Păstorul nu este profesor în sensul folosirii „apucătorilor didactice” de la amvon, cu atitudine de superioritate şi cu un limbaj criptic şi greu de urmat. Manifestarea păstorului ca educator se rezumă în concepţia lui M.C. la „transmiterea predaniei, a mărturisirii de credinţă, cere catiheza”. Cu alte cuvinte afară de învăţăturile începătoare, pastorul ar face mai bine să nu se bage. Statutul declară însă în art. 19 (6) că „păstorirea se realizează prin (…) catehizare, educaţie biblică, predicare”. Prin urmare, pastorul este un educator, iar amvonul este o catedră. Sunt de acord că trebuie să avem în vedere audienţa, un educator bun întotdeauna face aceasta. Să nu uităm, însă, că educaţia, inclusiv cea biblică oferită de la amvon, este şi un act de cultură, din care fiecare trebuie să aibă ceva de învăţat. Nimic mai trist decât o adunare în care autorul Epistolei către evrei ne-ar spune ca audienţei antice: „cu toate că acum trebuia să fiţi învăţători, voi aveţi din nou nevoie de cineva care să vă înveţe adevărurile elementare despre cuvintele lui Dumnezeu” (i.e., cateheza, Evrei 5:12 f.). După cunoştinţa mea, cateheza, cel puţin în adunările cu dare de mână, este realizat fie integral, fie cu asistenţa unor fraţi mai pregătiţi din adunare şi nu în intregime de către păstor. Prin urmare, dacă munca păstorului ar presupune doar catehizarea, pregătirea înaltă ar fi cu totul nenecesară. Păstor poate să fie orice enoriaş care îşi cunoaşte crezul.

2. Păstorul nu este retor, în sensul că vorbeşte elocvent şi convingător. În accepţiunea lui M.C. există prea mulţi predicatori itineranţi care au fost ordinaţi păstori. Statutul recunoaşte lucrarea de predicare, ca echivalent al profetului din lista celor cinci slujiri enumerate de apostolul Pavel în Efeseni 4:11. Ca să aflăm numărul predicatorilor itineranţi ordinaţi ca păstori ar fi suficient să cerem fiecăruia lista cu angajamentele de predicare din anul trecut în alte biserici decât cea locală. Dacă păstorul are totuşi responsabilităţi de educator, să însemne aceasta atunci că putem educa oricum, fără inflexiuni, fără artificii retorice? Nu cred, cu atât mai mult cu cât discursul său de 40-50 minute trebuie să rămână memorabil cât mai mult timp, şi nu pentru gafele făcute. Din păcate, oricât de mult urăsc lucrul acesta, încă sunt mulţi oameni care vin la biserică pentru un discurs memorabil duminica. Deşi este trist, pentru mulţi enoriaşi, programul de închinare de duminica este oportunitatea unei încărcări pentru restul săptămânii. Până când vom reuşi să-i convingem pe toţi enoriaşii de responsabilitatea de a citi şi medita zilnic la Cuvânt, dându-ne noi înşine exemple în această privinţă, rămâne datoria de a-i „echipa pe sfinţi pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până când vom ajunge TOŢI la unitate în credinţă şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la omul matur şi la măsura maturităţii plinătăţii lui Cristos.” (Ef. 4:12-13) Dacă suntem convinşi de importanţa cuvintelor noastre, dacă Cuvântul Domnului vorbeşte prin noi, să nu folosim metode oratorice de îmbunătăţire a discursului? Dacă aşa stau lucrurile, iubiţi predicatori şi pastori vă rog să nu mai folosiţi ilustraţii (cum a făcut Domnul Isus) şi nici citate din autori seculari / păgâni / necreştini (cum a făcut Pavel)! Eu unul sunt convins de puterea Cuvântului lui Dumnezeu fără alte artificii şi sunt dispus să renunţ la toate artificiile acestea. Doreşte cineva să mi se alăture?

3. Păstorul nu este şef de instituţie, în sensul că se poartă ca nişte şefi cu subalternii lor, manifestă o grijă exagerată faţă de imagine şi este un bun administrator. În privinţa şefiei Scriptura este foarte clară şi nu trebuie să insistăm: conducătorii bisericii trebuie să înveţe tiparul de conducere prin slujire de la Domnul, un tipar opus celui promovat de lume (Marcu 10:42-45). Totuşi, credincioşii nu sunt ei tot oameni? Dacă există anumite principii general valabile pentru conducere, să nu se aplice şi la noi? Ar fi aşa, dacă ne-am fi dezis de natura noastră umană, de moştenirea noastră culturală, de contextul social în care trăim. Până una-alta e cam greu de dovedit că noi am încetat a mai fi oameni. În plus, Statutul vorbeşte foarte clar despre faptul că păstorul este ales cu prioritate dintre toţi slujitorii duhovniceşti ai unei biserici, indiferent dacă acela are o altă calificare duhovnicească se subînţelege, pentru că păstorul reprezintă adunarea în faţa autorităţilor de cult şi de stat (Art. 25.1, 37.1), el conduce lucrărilor Comitetului şi ale Adunării Generale. Până acolo merge asocierea aceasta încât Statutul recunoaşte asimilarea funcţiei de păstor cu cea de preot în bisericile tradiţionale (Art. 20.1) din pricina oficierii actelor de cult: botez, Masa Domnului, cununie şi ordinare, fapt solicitat în mod expres de Legea 489/2006. Interesantă ingerinţă a statului în treburile bisericii, nu-i aşa? Să încerce cineva să-mi demonstreze din Statut că Biserica Baptistă nu s-a instituţionalizat şi eu îi voi demonstra că păstorul nu trebuie să fie liderul / şeful instituţiei respective. Şi dacă este reprezentantul unei instituţii nu are nicio importanţă imaginea sa publică? Din moment ce disciplinarea unui greşit se face în raport cu „impactul asupra mărturiei bisericii” (Art. 13.2), aşadar Statutul acordă atenţie imaginii, cu siguranţă contează şi imaginea personală a păstorului. Un păstor neglijent cu îmbrăcămintea sa, cu manierele sale cu siguranţă că, în societatea urbană a secolului XXI, va avea un impact negativ asupra imaginii comunităţii pe care o slujeşte nu numai a sa personal. De fapt, M.C. este el însuşi preocupat de imaginea personală a păstorului (cf. secţiunea Păstorul nu poate fi politician). Ca administrator al problemelor bisericii, fie că îi place fie că nu îi place, păstorul este ultimul responsabil. Dacă nu îşi găseşte un diacon-administrator (conform Art. 37.2), sau nu poate delega un diacon sau un presbiter cu drept de semnătură pe documente (Art. 37.1) atunci este responsabil de tot ce se petrece în ograda lui. Cu siguranţă îi prinde bine să cunoască administrare. Oare nu de aceea se face acest curs la Facultăţile de Teologie?

Până la acest punct, negaţiile îl privesc pe păstor în cadrul comunităţii bisericeşti. Următoarele două calităţi negate îl privează pe păstor de nişte calităţi în cadrul societăţii, ca şi cum funcţia de păstor este incompatibilă cu afacerile şi cu politica. Ulterior se va relua firul calităţilor păstorului în cadrul comunităţii ecleziale.

4. Păstorul nu este om de afaceri, dar ar putea la fel de bine să nu-şi câştige existenţa din păstorirea enoriaşilor, zice M.C. Totuşi, cei mai mulţi păstori baptişti din România primesc salarii din munca de păstorire fiind angajaţi ca păstori. Dacă este să fim stricţi cu mărturia biblică, vom găsi că salarizarea păstorilor este o necunoscută în biserica primară. Prin salarizare înţeleg angajarea unui om pentru anumite servicii în schimbul unei sume bine precizate primite la o dată exactă. Din câte cunosc păstorii îşi rotunjesc veniturile în diverse feluri, nu numai prin predarea religiei în şcoli. A munci nu este o ruşine. Dacă păstorirea presupune o integrare a păstorului în societate, printre oameni, atunci nu văd un mijloc mai bun de a se integra decât prin asumarea unei slujbe în societate. Nu cred că slujirea de dascăl într-o instituţie creştină, ca unul care eu însuşi o profesez, corespunde slujbei antice a „făcătorului de corturi” care era o meserie de pălmaş în cel mai pur sens al cuvântului şi nu o meserie de intelectual. Să-l vezi pe marele rabin Pavel cosind şi croind material este cu totul altceva decât elucubraţiile noastre verbale de la catedră şi apoi transformate de la amvon, şi apoi modificate la radio, şi apoi cosmetizate în reviste şi în cărţi. De aceea mă bucur întotdeauna când pot să-mi pun palmele la lucru în slujba semenilor, cu ciocanul, cu mistra, cu lopata sau cu rola, sau cu ce va mai fi. De ce sunt afacerile atât de urâte nu înţeleg. Oamenii de afaceri din România nu au nevoie de creştini printre ei? Oamenii de afaceri care susţin Fundaţia Crown Financial Ministries, printre alţii desigur, propun reforma acestei profesii.

5. Păstorul nu poate fi politician. Aici nu am nimic de adăugat şi mă supun Statutului care zice că „Păstorii bisericii nu pot fi membri ai partidelor politice” (Art. 26.3). Cu alte cuvinte, ceilalţi slujitori duhovniceşti, ordinaţi sau nu, ar putea fi. Rezultă de aici, că dintre toţi slujitorii duhovniceşti (Scriptura le spune prezbiteri), păstorii sunt mai deosebiţi, sunt speciali, ce să mai spunem, sunt şefi ai instituţiilor. În schimb „datoria noastră”, continuă M.C., „este să stăm la căpătîie de paturi de spital şi la capăt de sicriu, în faţa mirilor şi cu braţele încărcate de copii la binecuvîntare, datoria noatră este să stăm în amvoane, nu la tribunele politice.” Aşa revenim la amvon de unde predicăm cateheza. Totuşi, politica nu se face numai ca membru de partid. Păstorii fac politică atunci când aduc în serviciile publice ale bisericii lor politicieni pe care îi prezintă ca pe candidaţii preferaţi. Păstorii fac politică atunci când sucombă înaintea curtării politicienilor de a fi susţinută candidatura lor într-un fel sau altul. Ca unii care ne dorim să fim echidistanţi faţă de politicieni şi să avem motive să ne putem ruga pentru ei fără deosebire de coloratura lor politică, atunci trebuie să ne păstrăm echidistanţi. De aceea, la Biserica Providenţa, prin hotărârea Comitetului de conducere am organizat o seară de prezentare a candidaţilor partidelor politice la alegerile uninominale din noiembrie 2008. A fost o seară specială, nu am sacrificat o seară de închinare publică, în perioada de campanie electorală, când toţi candidaţii au fost trataţi în mod egal, fiind solicitaţi să-şi prezinte valorile şi să răspundă la întrebări. Au fost orientaţi înspre Dumnezeu care aude totul şi li s-au făcut cadou o Biblie cu recomandarea de a o citi. Au fost încredinţaţi cu toţii harului lui Dumnezeu. Cu siguranţă putem face politică în multe feluri nu numai fiind un membru de partid. Când scrii un articol despre problemele societăţii, şi faci recomandări, dai soluţii, te plasezi de o anumită parte a baricadei, adică faci politică. Cu aversiunea faţă de spital pe care o declară M.C. şi pe care o regăsesc şi la alţi păstori, ce îi mai rămâne de făcut păstorului, afară de cateheză?

6. Pastorul nu este preot, în sensul de persoană de rang superior din pricina ordinării. Deşi îi dau dreptate lui M.C. în privinţa trecerii la un rang superior, consider că bărbaţii ordinaţi în cultul baptist îşi asumă prin ceea ce eu numesc „legământul consacrării” un nivel superior de angajament în slujire. Am precizat deja că din punct de vedere legal pastorul este asimilat preotului tocmai pentru că săvârşeşte actele de cult. Este cam greu să nu te încrezi în statutul de preot când te recomanzi ca atare, eşti privit ca atare şi funcţionezi ca atare. Scriptura, însă, că „Bătrânii (adică prezbiterii) care cârmuiesc bine să fie consideraţi vrednici să primească o îndoită onoare, mai ales cei ce se ostenesc în predicare şi învăţare.” (1 Timotei 5:17) Cum va fi fiind îndoita onoare şi mai ales procesul de predare-primire? De ce numai cei ce predică şi învaţă se califică pentru o asemenea onoare şi nu cei ce umblă la patul bolnavului, în faţa mirilor, cu copii în braţe?

7. Păstorul nu este prestator de servicii spirituale şi liturgice. Aici resimt cel mai bine spiritul lui M.C. Cea mai clară călăuzire a Duhului în privinţa închinării vine atunci când nimeni nu coordonează programul, ci fiecare se ridică după cum este inspirat. Cu siguranţă nu ne-ar plăcea aşa ceva. Pot fi instruiţi şi alţii să coordoneze programele publice ale bisericii. Deja lucrul acesta este practicat de unele biserici, care preferă să aibă scurte sesiuni de pregătire a programelor de închinare ale bisericii în săptămâna dinaintea duminicii în cauză.

8. Pastorul nu este leader, adică nu stă în frunte. „El trebuie să fie ŞI lider, dar nu ÎN PRIMUL rând lider”. În acelaşi timp, el „nu poate fi lider”. Nu ştiu cum poţi fi ceva doar într-o mică măsură. Eu ştiu că dacă trebuie să fiu ceva, atunci trebuie să fiu ce pot mai bine în măsura abilităţilor dăruite mie de Dumnezeu. Orice altceva mai puţin este păcat. Este ciudat faptul că Biblia vorbeşte despre marii lideri ai lui Israel, politici sau spirituali că sunt păstori ai lui Israel. Cum se face că păstorul însuşi nu este un lider nu ştiu. Fără a se obosi, pentru simplul fapt că este ales cu 75% din voturile adunării sunt şanse foarte ridicate să fie cel puţin un lider de opinie, dacă altceva nu este. De aici derivă, indiferent dacă îi place sau nu, indiferent dacă se simte pregătit sau nu, faptul că el este un lider, la care oamenii se uită pentru coordonare, direcţie, viziune. Un păstor fără viziune ar fi bine să şi-o lămurească curând, altfel într-adevăr nu este lider.

9. Păstorul nu este manager. Sunt de acord principial cu această aserţiune. Totuşi, ce ne facem cu păstorii care au fost binecuvântaţi cu darul administrării? Dacă Dumnezeu care este suveran peste împărţirea darurilor, nu cred că ne putem permite să interferăm cu Domnul însuşi. Îmi doresc şi eu şi militez pentru asumarea slujirii diaconale la modul cel mai plenar de diaconi.

10. Pastorul nu este DJ, entertainer sau circar, în sensul folosirii de la amvon a limbajului licenţios, a limbajului colorat, a exagerării cu glumele. „Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la simţul umorului şi la o bună cumpănire în folosirea acelor instrumente retorice care pot stîrni zîmbetul de care nici Dumnezeu nu se lipseşte.” Desi am înţeles că păstorul nu este orator, iată aici proba contrarie. Deşi munca educativă a păstorului se restrânsese la cateheză, aici înţeleg că de la amvon este predicat Cuvântul Domnului. Păstorul poate glumi dar cu măsură, poate folosi ironii dar în mare viteză, poate folosi ilustraţii hazlii dar nu prea des, etc. Poate că ne trebuie un dozator de glume. Sunt convins că anumite artificii retorice de efect într-o adunare, nu sunt de efect în alta. Apostolii au folosit, e adevărat cu totul ocazional, chiar şi sentinţe foarte aspre. La profeţi ele apar mai des. Terminologia invocată în titlu: „DJ, entertainer sau circar” este mult prea dură pentru realitatea simplă în care trăim noi. Eu unul nu cunosc păstori baptişti, e adevărat că nu am cunoştinţe vaste în acest domeniu, care să se califice pentru aceste titluri. Dacă planează suspiciuni asupra anumitor predicatori, atunci ar trebui să se discute cazual şi să fie sesizate persoanele respective pentru a se îndrepta.

În cele din urmă, dacă păstorul nu este nimic din toate acestea, putem trăi ca păstori foarte liniştiţi: toate problemele adunării nu mai sunt ale noastre, sunt ale lor, şi ele trebuie rezolvate de cine va vrea, eventual diaconi şi alţi presbiteri. Păstorii rămân cu cateheza, cu vizitarea bolnavilor, cu cununiile şi binecuvântarea copiilor (asta de unde o mai fi răsărit că nu este nici în statut şi nici în Biblie ca obligaţie a păstorilor?). Dacă dau învăţătură să nu se streseze prea tare cu pregătirea pentru că poporul e greu de cap şi nu facem din amvon nici pupitru sau catedră nici platformă. Să se ţină de transmiterea doctrinei de bază şi să lase pe ceilalţi cu închinarea, cu coordonarea, cu administrarea, cu reprezentarea şi cu toate celelalte. Şi eu zic că atunci când cineva doreşte să ajungă păstor baptist să-şi citească Biblia, Crezul dar şi Statutul ca să ştie ce îl aşteaptă. Şi dacă e băiat deştept şi îl înspăimântă toate acestea să stea pe lângă un păstor mai vârstnic şi să se deprindă cu responsabilităţile acestea, sau să se ocupe de altceva.

Îmi imaginez că unii speră ca toată discuţia aceasta să nu fi fost doar un exerciţiu retoric! Doar când se va răspunde la întrebarea: „Cine sunt păstorii cu adevărat?” vom putea emite nişte concluzii. Deocamandată acest exerciţiu de via negativa ne-a lăsat în braţe cu mediocrităţile comune. Aştept să vedem ce ni se propune pe via positiva şi mă gândesc cu îngrijorare la cele ce ne mai rămân de spus.

Iefta sau ce înseamnă să ai credinţa în puseuri

Iefta este unul dintre „judecătorii” controversaţi ai lui Israel din perioada premonarhică. Spun controversat pentru că autorul Epistolei către evrei îl plasează în galeria eroilor credinţei, deşi nu are timp să ne detalieze cum a înţeles el, luminat de Duhul Sfânt, contribuţia lui Iefta din această perspectivă. (Şi cât de mult mi-aş fi dorit lucrul acesta. Toţi avem listele noastre cu nelămuriri la care aşteptăm un răspuns în cer, nu-i aşa?) Adevărul este că, în afară de incidentul în care Duhul lui Dumnezeu pune stăpânire pe Iefta şi îl conduce la una dintre cele mai răsunătoare biruinţe asupra invadatorilor din răsărit, Iefta este un personaj şters.

Omul Iefta avea o voinţă de fier şi o pregătire militară pe care a deprins-o alături de briganzi şi de oamenii de joasă speţă. Avea şi familie, dar numai o singură copilă le fusese dăruită de Domnul. Altminteri era un om cu care evreii nu se asociau cu uşurinţă pentru că era un fiu nelegitim, nerecunoscut ca membru de drept al familiei sale. Iefta a ajuns la putere în circumstanţe favorabile, când alţii mai în drept şi mai pregătiţi nu s-au găsit disponibili. Deşi era obişnuit cu tactica militară, nu era foarte diplomat la vorbe. De fapt în negocierea întreprinsă cu regele amonit nu a reuşit decât să se asigure că disputa politică se va decide pe câmpul de luptă.

Duhul Domnului l-a umplut într-adevăr pentru lupta în care trebuia să conducă pe Israel. Totuşi cuvintele ieşite din gura lui contrazic puterea şi harul lui Dumnezeu. El promite că va aduce ca ardere-de-tot persoana care îi va ieşi prima în cale după întoarcerea de la război. Legea lui Moise interzicea cu desăvârşire sacrificiile umane şi-i considera pe cei ce le aduceau vrednici de moarte. Probabil că Iefta nu s-a gândit că vreun animal de companie îi va ieşi înainte când se va întoarce acasă de la război, ci mai probabil se va fi gândit la vreun servitor mai conştiincios. Este curios faptul că textul nu vorbeşte nimic despre soţia sa. Poate că-i murise. Promisiunea aceasta nu are nimic în comun cu spiritualitatea mozaică. Mai degrabă cu cea păgână, a moabiţilor pe care îi contrase ca pe o rasă inferioară. Singurul care avea dreptul de a da spre nimicire bunuri şi persoane era Dumnezeu prin profetul său. Persoanele declarate date nimicirii nu se puteau răscumpăra, trebuiau nimicite. În schimb, din prea multă atenţie pentru imaginea sa publică, Iefta nu intenţionează să revină la decizia sa, sau măcar să consulte pe cineva pregătit în domeniu pentru o alternativă.

Să nu uităm că perioada aceasta era o una când „fiecare făcea ce-i plăcea” un fapt tradus ca o lipsă de standarde etice care decurgea din lipsa unei conduceri centralizate (regele). În plus, victima, fata lui Iefta, realizează că nu există o alternativă reală. Îşi cunoştea prea bine tatăl şi contextul în care jurământul era făcut, să realizeze că situaţia era fără ieşire pentru ea. Din acest motiv cere doar un răgaz ca să-şi ia rămas bun de la viaţă şi prietenele ei, după care se supune destinului hotărât de tatăl ei. Prin decizia aceasta, Iefta şi-a asumat prerogative divine şi s-a dovedit un despot intransigent, deşi era un ignorant în ce priveşte voia lui Dumnezeu. Ce dovadă mai mare doriţi decât disponibilitatea cu care Iefta este dispus să pornească un război civil cu seminţia lui Efraim? Să nu uităm că, în acest război care a continut pentru următorii şase ani, au fost decimaţi 42 de mii de efraimiţi, suficient de mulţi oameni care să fi populat cele 20 de cetăţi moabite distruse în timpul campaniei antiamonite.

De la Iefta putem învăţa faptul că Duhul Domnului poate prelua controlul temporar asupra unei persoane pentru a o folosi, în ciuda unor evidente deficienţe de caracter ale persoanei în cauză. În asociere cu exemplul măgăriţei lui Balaam, se poate spune că Dumnezeu nu se limitează în folosirea pentru interesele Împărăţiei Sale la persoanele speciale şi sfinte. E posibil ca implicarea în războiul inegal cu coaliţia moabito-amonită să fi fost un act de credinţă, dar aceasta a fost temporară pentru că nu a fost urmată de consolidarea ei.

Idolatria – la final

Studiul despre idolatrie se încheie aici. Am convingerea că fiecare cititor a mai putut găsi alte entităţi care i-au putut fura cel puţin o parte din inimă. Oricum nu mi-am propus să fiu exhaustiv, ci doar să deschid oportunităţi de meditare asupra acestui adevăr. La încheiere, se cuvine o direcţie spre tămăduire.

Aşa cum ne avertizează cazul lui Solomon, inima poate să nu fie în întregime a Domnului (1 Regi 11:4), iar noi ştim din experienţa personală cât de adevărată este această afirmaţie. Ar trebui să ne mirăm şi noi împreună cu Agar, roaba Saraiei, care, după ce s-a întâlnit cu Îngerul Domnului, s-a mirat că „mai poate vedea după ce ea a fost văzută”. Trebuie să ne mirăm că mai avem suflare când Dumnezeul perfect este atât de conştient de lipsurile noastre. Avem nevoie să venim înaintea lui El-Royi – „Dumnezeul care mă vede” – şi să-i cerem iertare de inima noastră împărţită.

Dacă am identificat idoli în viaţa noastră, trebuie să îi îngropăm, să îi abandonăm şi să tăiem orice mijloc de influenţă asupra noastră, cum a făcut familia lui Iacov când a vrut să-L cinstească pe Dumnezeu (Gen. 35). Dacă despărţirea de ei este grea cere ajutorul fraţilor şi / sau surorilor mai maturi / mature în credinţă, care nu suferă de aceeaşi problemă ca şi tine. Greşeala noastră este că ne căutăm ajutor la oameni din aceeaşi generaţie care, foarte probabil, încă se mai luptă cu aceleaşi probleme. Atunci se împlineşte Scriptura care avertizează că „un orb călăuzeşte pe un alt orb şi sfârşesc căzând amândoi în groapă”.

Mai avem un lucru de făcut: să ne facem obiceiuri bune. Memorează Scriptură relevantă pentru problema ta ca să îţi aduci aminte de Domnul când eşti ispitit. Ia-ţi modele înalte de oameni şi urmează-le credinţa. În fond şi la urma-urmei nu suntem chiar singuri. Dumnezeu a pus în noi o mare comoară, Însuşi Duhul Sfânt. El este cel care poate genera în noi roade cu adevărat vrednice de Dumnezeu. Singurul lucru pe care îl mai avem noi de făcut este să încetăm a mai fi noi înşine: omul corupt, neschimbat, cu plăcerile şi idealurile lui mărunte. În rest, există toate condiţiile ca Dumnezeu să facă lucrări mari prin noi. În virtutea acestei realităţi creştinul poate să fie ceea ce Domnul Isus afirmă că el este: „lumina lumii şi sarea pământului”.

Închinarea faţă de trup

Trupul a ajuns obiectul cultului religios încă din zorii civilizaţiei umane. Înainte ca grecii să fi ajuns să-l venereze ca întreg prin armonia sesizată în toate dimensiunile structurii sale, barbarii au ajuns să promoveze ca obiect de cult falusul, ca expresie a virilităţii care produce viaţă. Stâlpii închinaţi Aşerei stau mărturie ale acestei închinări chiar şi în Canaan. Alternativa era pântecele femeii consacrat ca obiect al închinării. Aşa se explică multitudinea statuetelor din lut reprezentând femei supraponderale găsite începând din neolitic încoace.

După ce vreme de secole, în Europa apuseană pudoarea şi sobrietatea au fost norme ale societăţii promovate de Biserică, de la Iluminism încoace, cu mai multă emfază de la revoluţia sexuală a secolului XX încoace, virilitatea a devenit din nou dumnezeul a cărui închinare animă societatea umană. Cultura cosmopolită a modernităţii pune preţ pe modul în care arăţi.

Dacă nu ai ce să arăţi, dacă nu arăţi ca şi Barbie ţi se recomandă să nu ai curajul să ieşi pe plajă că strici aspectul plajei. Mâncăm sau nu mâncăm pentru ca să arătăm bine şi fetele au ajuns anorexice, cu alte cuvinte au ajuns să arate ca cei care altădată împotriva voinţei lor erau internaţi în lagăre de concentrare. Ne îmbrăcăm mai mult sau mai puţin pentru ca să scoatem în evidenţă calităţile trupului nostru pentru care unii se străduiesc să-l dăltuiască după dimensiunile acreditate. A fi „sexy” înseamnă o garanţie în plus pentru găsirea unui loc de muncă, a unui partener de afaceri, a unui tovarăş de distracţie, sau a unui partener de  viaţă, fie el şi temporar.

De unde ştii dacă eşti prins în închinarea faţă de trup? Cât timp petreci pentru a te pregăti când ieşi afară din casă? Câtă energie şi câte resurse foloseşti pentru a face trupul tău să arate cum doreşti? Nu zic că trebuie să fim neglijenţi cu trupul nostru şi să nu-l întreţinem. La oraş nu este permis să ieşi în locuri publice şi să miroşi a nespălat de o lună. Dacă ai o constantă senzaţie de prurit în păr, la urechi sau la gât, acesta este un indiciu că te-ai spălat de prea mult timp.

Unghiile trebuie tăiate în ciuda faptului că cresc. Problema este atunci când unghiile te preocupă zilnic în ciuda faptului că sunt sănătoase şi curate. Îngrijirea unghiilor devine o problemă când te preocupă lungimea lor, culoarea lor, ornamentarea lor. Când crezi că unghiile tale îţi vor deschide uşi până nu demult închise, când crezi că unghiile tale te vor face mai acceptată în ciuda deficienţelor tale de caracter, te închini înaintea trupului tău.

Părul trebuie pieptănat zilnic, uneori chiar de mai multe ori zilnic. Problema este atunci când părul te preocupă zilnic în ciuda faptului că este sănătos şi curat. Mai ales dacă eşti femeie care se vrea respectată nu mai este acceptabil să ai părul grizonat. Pentru un bărbat este chic. Îngrijirea părului devine o problemă când te preocupă zilnic grăsimea lui, lungimea lui, culoarea lui, ondularea lui. Când crezi că prin calităţile părului tău ţi vor deschide uşi până nu demult închise, când crezi că prin calităţile părului tău vei ajunge mai acceptat în ciuda deficienţelor tale de caracter, ai ajuns să te închini trupului tău.

În mod natural, la vârsta adolescenţei băieţii ajung preocupaţi de grosimea braţului lor, de lărgimea toracelui lor şi de masculinitatea lor. În lipsa unei călăuziri din partea taţilor lor, aceste preocupări naturale vor ajunge să le consume tot timpul lor. În culturile familiale şi săteşti e adevărat, băieţii obişnuiau să stea pe lângă taţii lor şi să se deprindă cu munca, pregătirea fizică devenind ceva natural, parte a cotidianului. La oraş fiind, cu părinţi având locuri de muncă în altă parte decât acasă, băieţii pot creşte slabi ca nişte legume dezvoltându-se doar intelectual cu abilităţi IT. Este normal, sănătos şi de dorit, ca băieţii să consume energie şi să dezvolte masă musculară prin exerciţiu fizic pe parcursul mai multor ani. Este patologic când aceasta devine o preocupare zilnică şi consumă cea mai mare parte a vieţii, pentru a realiza în termen scurt ceea ce nu s-a făcut în mulţi ani de zile. Când ajungi să crezi că prin calităţile tale fizice vei ajunge mai bine acceptat în ciuda deficienţelor tale de caracter, ai ajuns să te închini trupului tău.

Vă aduceţi aminte de bucuria revederii bunicilor? Oamenii aceia cu pielea ridată, care nu miroseau a parfumuri de la casele de modă, se îmbrăcau ceva mai retro şi aveau bucurii mărunte în lumea lor suburbană. Ce vă atrăgea la ei? Bucuria cu care ne îmbrăţişau, largheţea cu care ne făceau parte de tot ce aveau, căldura pe care o aveai întotdeauna în preajma lor, fericirea pe care le-o vedeai în ochi atunci când te priveau, înţelepciunea lor, caracterul lor. Prin urmare se pare că suntem dispuşi să acceptăm un standard dublu, pentru că ceea ce eram dispuşi să tolerăm la bunicii noştri, nu tolerăm în egală măsură la părinţii noştri, şi cu atât mai puţin la noi înşine.

Apostolul Pavel subliniază principiul că „trupul este locuinţa Duhului Sfânt” (1 Cor. 6:15-20). Din acest principiu se desprinde distincţia majoră pe care trebuie să o facem când vorbim despre rolul trupului în închinarea lui Dumnezeu şi căderea într-o închinare a trupului însuşi. Ca unii care am primit un trup pentru o vreme trebuie să ne preocupe sănătatea şi integritatea lui pentru că trupul este locuinţa Duhului Sfânt. Tot ce trece dincolo de preocuparea aceasta înspre înfrumuseţarea trupului depăşeşte limita închinării lui Dumnezeu înspre închinarea înaintea trupului. Duhul Sfânt caută alte podoabe decât cele lesne de pus la faţadă. Apostolul Petru o dă exemplu pe Sara în această privinţă (1 Petru 3:3-6).

Să nu uităm învăţătura Domnului care spunea că „viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Matei 6:26).

Dumnezeu pretinde o închinare exclusivistă

Exclusivitatea închinării înaintea lui Dumnezeu

Porunca lui Dumnezeu cu privire la închinarea doar înaintea lui Dumnezeu este deosebit de fermă: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ex. 20:3; Deut. 5:7).

Pericolul idolatriei este real, cunoscut de Domnul, dar idolatrii atrag asupra lor mânia lui Dumnezeu (Deut. 31:19-21). Cântarea lui Moise avea menirea de a-i ajuta pe israeliţi să se păzească de idolatrie şi să fie mărturie împotriva lor, descoperindu-le dinainte de a se întâmpla faptul că vor cădea în idolatrie (Deut. 32:15-18, 21, 37-39).

Ceea ce sintetizează standardul biblic al relaţiei dintre om şi Dumnezeu este iubirea exclusivă a lui Dumnezeu, aşa cum spunea Domnul Însuşi (Mt. 22:34-40). Reglementarea de a se păzi de idoli şi de sacrificiile consacrate lor a rămas o poruncă şi în biserica primară (F. ap. 20, 29). Pericolul idolatriei rămâne valabil cu atât mai mult cu cât numeroşi convertiţi la creştinism proveneau din cercuri unde se practicase idolatria (1 Tes. 1:9). Apostolul Ioan nu-şi poate încheia prima sa epistolă fără să avertizeze Biserica în această privinţă: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli” (1 In 5:21). Închinătorii la idoli sunt categoric în afara împărăţiei lui Dumnezeu (Rev. 21:8; 22:15).

După ce decenii la rând, misionarii europeni îi motivaseră pe africani să îmbrăţişeze creştinismul considerându-l pe Isus cel mai mare dintre toţi dumnezeii continentului, dar unul dintre zei, profetul african William Wade Harris a venit în forţă cu o nouă orientare. Între 1913-1929 el a predicat în Cote d’Ivoire credinţa în Isus şi pocăinţa prin renunţarea la idoli şi fetişuri. Africanii s-au întors la Domnul cu miile şi îşi aruncau în foc idolii şi fetişurile la fel ca şi creştinii din Efes altădată.

Care este diferenţa dintre un hobby şi idolatrie?

Un hobby este o preocupare în afara profesiunii, căreia i se dedică timpul liber ca diletant (şi care nu pune în pericol viaţa nimănui). Construcţia de locuinţe nu poate fi un hobby dar zugrăvitul e OK. Mecanica auto nu poate fi un hobby, nici chiar dacă singura maşină pe care o repari este a ta, dar cultura viermilor de mătase sau creşterea păsărilor de curte poate fi.

Pasiunea este o înclinaţie vie, însoţită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesiunea exercitată, tendinţă puternică şi nestăpânită însoţită de o preocupare excesivă şi obsedantă pentru satisfacerea unor dorinţe (reprobabile); patimă, viciu. Când pasiunea are o reprezentare fizică şi conferă satisfacţii condiţionate de practicarea ei putem vorbi despre idolatrie.

Când îţi place să munceşti pentru că ai satisfacţii emoţionale, intelectuale şi materiale, nu ai trecut limita spre idolatrie. Dacă, însă, foloseşti munca pentru a condiţiona singura stare de bine pe care o poţi experimenta, dacă pentru muncă eşti dispus să sacrifici orice are principial valoare mai mare, ai ajuns să te închini muncii tale.

Când îţi place filatelia pentru că îţi place armonia şi culoarea şi, de câte ori răsfoieşti un album cu timbre, te încearcă un sentiment plăcut de bineţe, nu ai trecut limita spre idolatrie. Dacă, însă, petreci timp fără limită colecţionând timbre, făcând schimburi, urmărind cu înfrigurare apariţia unei noi poliţe, dacă eşti dispus să plăteşti oricât pentru ultima marcă din serie şi faci eforturi pentru a scăpa de marcajul timbrelor prin orice mijloace, ai ajuns să te închini unui hobby.

Cumpătarea poate ajunge idolatrie? C.S. Lewis este de părere că da. Redau aici un scurt fragment din Scrisorile lui Zgândărilă:

„Adevărata valoare a muncii tăcute, discrete, pe care o face Ghiorţăilă de ani de zile cu bătrâna aceasta, poate fi măsurată prin felul în care pântecele îi domină acum întreaga viaţă. Femeia e acum în starea care se poate numi <tot ce aş vrea>. Tot ce vrea e o ceaşcă de ceai făcut cum trebuie, sau un ou fiert cum trebuie, sau o felie de pâine prăjită cum trebuie.” (cf. ediţia Editurii Logos, 1993, p. 80).

Ce înseamnă să ne închinăm idolilor sau lui Dumnezeu?

Închinarea înaintea lui Dumnezeu presupune a cere sprijinul lui Dumnezeu în situaţii dificile. Opţiunea ar fi a solicita sprijinul oamenilor influenţi sau autorităţilor. Psalmistul se bucură de faptul că a rezistat acestei ispite şi că, încrezându-se în Domnul, a dat şi altora motiv de laudă la adresa lui Dumnezeu când a primit eliberarea (Ps. 40:1-5).

Închinarea înaintea idolilor înseamnă a cere ajutorul altor persoane, entităţi reale sau imaginare, în locul lui Dumnezeu. Regele Ahazia a fost judecat de Dumnezeu pentru că a trimis la profeţii lui Baal din Ecron pentru a cere lămuriri despre boala lui (2 Regi 1). Regele Asa a fost dat exemplu în această privinţă pentru că el însuşi L-a căutat pe Dumnezeu şi a motivat poporul să facă la fel, astfel încât minoritarii care au rezistat au sfârşit executaţi (2 Cronici 15). Pericolul căderii în idolatrie a rămas în perioada regilor acelaşi ca şi în perioada judecătorilor (Judecători 2:19; 5:8).

Închinarea înaintea lui Dumnezeu înseamnă a comunica cu Dumnezeu prin rugăciune, a te pocăi înaintea Lui când greşeşti, a respecte standardul său de dreptate, a sluji semenii şi a te integre în poporul lui Dumnezeu cu toate responsabilităţile şi drepturile ce decurg din acest statut. Deşi aceste chestiuni se pot cuantifica ele vizează doar aparenţele. Dacă închinarea s-ar rezuma doar la chestiuni aparente ar fi mult prea uşor.

Închinarea presupune, însă, şi un aspect ascuns, acolo unde numai gândurile noastre şi Dumnezeu intră. Prin profetul Ezechiel, Dumnezeu îi acuză pe evreii din robie care, incapabili să renunţe la tradiţia evreiască, se făceau vinovaţi de duplicitate tolerând în mintea lor amintirea închinării la idoli. Lor Dumnezeu le rezervă o pedeapsă corespunzătoare înşelându-i chiar prin profeţiile pe care ei încă le mai aşteaptă şi le creditează (Ez. 14:1-11).

Vrei să ştii dacă te închini idolilor? Verifică ce îţi vine cel mai natural să faci când eşti sub presiunea celor mai obişnuite sentimente. Ce faci atunci când eşti bucuros, când eşti dezamăgit de oameni, când eşti întristat, când eşti înfricoşat? Ce faci când eşti stresat? Îl cauţi pe Dumnezeu pentru a-i încredinţa Lui frica, tristeţea şi dezamăgirea ta, sau recurgi la alte mijloace de a-ţi rezolva sentimentele acestea? Îi împărtăşeşti lui Dumnezeu bucuria ta sau o trâmbiţezi înaintea păgânilor, ca şi cum ar fi fost realizarea ta? Dacă nu la Dumnezeu alergi cu prioritate în astfel de situaţii, atunci eşti pe drumul idolatrilor.

Deschid o serie de meditaţii asupra idolilor care ne bat la uşă, fără a avea pretenţia că i-am identificat pe toţi. Putem să ne alăturăm cu toţii procesului de cercetare din Adventul Crăciunului, ca să ne aşternem sărbători cu adevărat fericite.

„Popor al lui Dumnezeu, dă Domnului slava cuvenită Numelui Său!”

Motto:

O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu!

Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!

«Cine a cunoscut gândul Domnului?

Sau cine a fost sfătuitorul Lui?

Cine I-a dat vreodată ceva,

ca El să trebuiască să-i dea înapoi?»

Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. (Romani 11:33-36)

La început de Advent, găsesc nimerit să zăbovim puţin asupra slavei lui Dumnezeu, care face obiectul cântărilor îngereşti şi omeneşti în toate naraţiunile Naşterii Domnului. Înainte de a coborî în profunzimea acestui subiect, fără pretenţia de a-l epuiza prin aceasta, găsesc necesare două clarificări de natură etimologică.

 

În româneşte „slava” este un termen preluat în dicţionarul limbii române din limbajul religios oferit de slavonă. Deşi am fi tentaţi să îl înlocuim cu latinescul „glorie” din pricina afinităţilor naturale ale limbii române cu latina, am preferat să păstrez „slava”. Prin uzanţă am ajuns să asociem „gloria” cu renumele, faima unei persoane, fie că sunt personalităţi de marcă ale vieţii publice, fie că sunt eroi. Limitând termenul „slavă” la contextul bisericesc, am reuşit aşa cum puţine limbi reuşesc să păstrăm termenul „slavă” pentru renumele lui Dumnezeu.

Substantivul evreiesc kavod folosit în VT înseamnă şi „bogăţie” şi „onoare”. Termenul are aceeaşi rădăcină cu adjectivul „greutate”, substantivul „ficat” şi verbul „a fi greu” şi „a fi onorat”. Conexiunea aceasta dintre greutatea unei persoane şi influenţa sa în societate probabil că se pierde în istoria etimologiei cuvântului. Chiar şi în româneşte „omul cu greutate” este cel care are o personalitate puternică şi mijloacele să-şi facă simţită influenţa.

Ceea ce ne interesează aici este slava lui Dumnezeu şi relaţia Sa cu omul. Slava Domnului apare în diverse circumstanţe din istoria lui Israel şi a Bisericii, ca expresie sau extensie a Personalităţii Sale, dar şi ca scop al fiinţării poporului lui Dumnezeu; atât ca descrierea a realităţii obiective cât şi ca percepţie şi datorie a omului. De aceea putem vorbi despre un sens obiectiv şi unul subiectiv al slavei lui Dumnezeu.

Sensul obiectiv primar al slavei lui Dumnezeu este de a descrie Personalitatea Sfintei Treimi, măreţia care învăluie Dumnezeirea. Această slavă a lui Dumnezeu s-a aşezat pe muntele Sinai având aspectul unui foc care incendiase vârful muntelui (Ex. 24:16). Prezenţa lui Dumnezeu manifestată prin slava Sa coborâse cu restricţii severe de acces la munte. Animalele trebuiau legate pentru ca nu cumva să se trezească zburdând dincolo de limită. Slava lui Dumnezeu impunea un respect pe care numai omul ca fiinţă raţională putea să o atribuie în mod conştient lui Dumnezeu. A păstra conştienţa actului de închinare este un principiu pe care trebuie să-l luăm în considerare dacă credem că slava lui Dumnezeu este în joc (1).

Slava lui Dumnezeu este cea care s-a aşezat peste cort (Ex. 40:34-35) şi a consumat jertfa cu prilejul consacrării preoţilor (Lev. 9:6, 23). Pentru că nu au tratat slava lui Dumnezeu cu cinstea adecvată, Nadab şi Abihu au plătit cu viaţa, pentru că ei nu au înţeles că prezenţa lui Dumnezeu impunea sfinţirea celor ce se apropiau de el (Lev. 10:1-3).

Slava lui Dumnezeu a umplut şi Templul consacrat de Solomon, astfel încât preoţii au trebuit să-şi înceteze activitatea, cât timp slava Domnului era deplin prezentă acolo (1 Regi 8:11 / 2 Cr. 7:1-3). Totuşi, când regele Uzziah a intrat în Templu pretinzând dreptul de a aduce tămâie pe altarul de aur, aşa cum numai marele-preot avea dreptul, Dumnezeu l-a pedepsit cu lepră şi cu ruşinea care decurgea de aici (2 Cr. 26:16-21). Uzziah a greşit pentru că „i s-a îngâmfat inima spre pierzarea lui”. Sfinţenia în actul închinării este un alt principiu fundamental pentru relaţia dintre om şi slava lui Dumnezeu (2). Prezenţa înaintea lui Dumnezeu nu obligă la sfinţenie decât atunci când venim cu penitenţă şi rugăciuni de pocăinţă. În mod eronat, la nivel popular s-a ajuns a se confunda slava lui Dumnezeu cu chivotul Legământului sau cu Templul (1 Sam. 4:21-22).

Moise însuşi a cerut să vadă slava lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi oferă acest privilegiu deşi îi clarifică faptul că acesta era rezervat doar celor de care dorea să se îndure Dumnezeu. Chiar şi aşa, este foarte clar din acest context că revelaţia permisă era limitată pentru binele lui Moise, deoarece omul nu are dreptul de a vedea slava lui Dumnezeu în toată perfecţiunea ei (Ex. 33:18-23). Până la urmă, Moise se mulţumeşte cu ascultarea proclamării Domnului şi a Numelui Său şi se prăbuşeşte în adorare la pământ (Ex. 34:4-7).

Isaia a fost privilegiat să asiste la descoperirea slavei lui Dumnezeu în Templu. Era un an fatidic în care marele rege Uzia îşi dăduse obştescul sfârşit. Era începutul sfârşitului pentru Israel. Cu acest prilej, Dumnezeu îşi descoperă slava profetului care urma să fie trimis într-o misiune imposibilă: proclamarea sentinţei către un Israel împietrit în neascultare. Acolo în prezenţa lui Dumnezeu, în mijlocul strigătelor de proslăvire a sfinţeniei lui Dumnezeu erupte din piepturile serafimilor, Isaia vede capetele mantiei lui Dumnezeu care se revărsau de pe tronul ceresc în Templul din Ierusalim (Is. 6). Acolo, printre flăcări şi luminile scânteietoare ale fiinţelor angelice, Isaia a văzut slava Domnului, însă numai frânturi din ea.

Când Slava Domnului l-a întâlnit pe Ezechiel, acesta şi-a pierdut graiul. Tronul cu care călătorea Dumnezeu era purtat pe o platformă însufleţită de heruvimii care controlau direcţiile de deplasare  (Ez. 1). Vedenia heruvimilor l-a mişcat într-atât pe profet încât nu a reuşit să descrie mai mult decât partea inferioară a tronului lui Dumnezeu. Aceste experienţe descriu un al treilea principiu: Slava lui Dumnezeu nu este descoperită muritorului în toată plinătatea ei, decât limitat şi după buna plăcere a lui Dumnezeu (3).

Într-un sens obiectiv secundar slava lui Dumnezeu descrie minunile săvârşite de Dumnezeu pe pământ în folosul poporului Său. Poporul lui Dumnezeu a fost creat pentru slava lui Dumnezeu (Is. 43:7). Poporul a văzut slava lui Dumnezeu atunci când armata egipteană şi-a găsit sfârşitul sub talazurile Mării Roşii (Ex. 15:1, 21). Poporul a văzut slava Domnului în dimineaţa când roua a lăsat în urmă mana (Ex. 16:7 f.).

În acelaşi sens, boala şi moartea lui Lazăr din Betania (Ioan 11:4), sau suferinţa numeroşilor ani petrecuţi fără lumină a orbului din naştere au fost spre slava lui Dumnezeu (Ioan 9:4), din pricina faptului că Dumnezeu le-a îngăduit o rezolvare cu totul neobişnuită şi surprinzătoare. Tocmai aceste experienţe cu Dumnezeirea reprezintă conţinutul laudei pe care Dumnezeu o aşteaptă din partea copiilor Săi. În mod paradoxal temeiul laudelor noastre sunt tocmai lipsurile, necazurile şi bolile noastre (2 Cor. 11:30) deoarece în slăbiciunile noastre „puterea lui Cristos locuieşte în noi” (2 Cor. 12:9).

Sensul subiectiv primar descrie lauda şi preamărirea rezervată Numelui lui Dumnezeu. Pentru construirea acestui sens termenul „slavă” este incorporat în expresii verbale precum: „a istorisi slava”, „a da slavă” etc.  Poporul este dator să-i aducă slavă lui Dumnezeu indiferent de circumstanţe, nu pentru că Dumnezeu este avid de laudă, cum ar fi uşor de descris numeroşi muritori. Dumnezeu se aşteaptă la laudă din partea creaturilor Sale deoarece este natural şi în concordanţă cu statutul pe care îl avem ca oameni sub soare. Aşa cum „cerul povesteşte slava lui Dumnezeu şi bolta cerească  istoriseşte despre lucrările mâinilor Lui” (Ps. 19:1), Dumnezeu aşteaptă de la poporul Său să împlinească îndemnurile psalmistului: „Istorisiţi printre neamuri slava Lui şi printre toate popoarele – minunile Lui … Daţi Domnului slava cuvenită Numelui Său” (1 Cr. 16:24, 29).

Dumnezeu este preocupat ca lucrurile să revină la normal, prin aceea că oamenii înstrăinaţi de Dumnezeu să-şi accepte limitările şi suveranitatea lui Dumnezeu şi să-i aducă slavă în exclusivitate lui Dumnezeu (Isaia 42:8). Până acolo merge zelul lui Dumnezeu pentru refacerea acestui status-quo iniţial încât promite că evreii care nu Îi vor aduce slavă nu vor fi admişi în noua patrie (Num. 14:21-23). În cele din urmă recunoaşterea slavei lui Dumnezeu va umple tot pământul, în sensul că va erupe din pieptul tuturor oamenilor (Hab. 2:14).

Sensul subiectiv secundar descrie statutul lui Dumnezeu acceptat de societatea lui Israel în perioadele iahviste, acela al supremaţiei Sale în lumea divinităţilor orientale. Moise spune: „El este slava voastră şi Dumnezeul vostru, Cel ce a făcut lucruri mari şi înfricoşate, pe care ochii nu le-au văzut” (Deut. 10:21). Acesta este titlul atribuit şi de Samuel lui Dumnezeu: „Slava lui Israel” (1 Sam. 15:29). Deşi Dumnezeu este slava lui Israel, până şi poporul Său a atins gravul record de a-L fi înlocuit pe Dumnezeu cu idolii (Ier. 2:10-12; Osea 4:7). Dumnezeu, însă, nu este dispus să-Şi împartă slava cu alte divinităţi (Is. 48:11). El este un Dumnezeu intolerant cu jumătăţile de măsură. Pasiunea Sa pentru adevărata închinare este descrisă prin calitatea de a fi „gelos” (Ex. 20:5; 34:14; Deut. 4:24; 5:9; 6:15; 32:16). Un lucru este foarte clar, în lumea ce va veni nu va mai fi loc pentru cei vinovaţi de lezmajestate.

Este posibil să vedem slava lui Dumnezeu? Biblia dă un răspuns hotărât afirmativ. Domnul Isus este întruparea desăvârşită a slavei lui Dumnezeu (Ioan 1:14; Evrei 1:3). Minunile Sale au fost arătarea slavei lui Dumnezeu (Ioan 2:11). Petru, Ioan şi Iacov chiar au avut privilegiul de a vedea slava Domnului Isus când li s-a arătat transfigurat pe munte (Luca 9:32). Atât de puternică a fost impresia acestei experienţe încât apostolii au vorbit despre ea cu mult respect până la sfârşitul vieţii lor (2 Pt. 1:16-18; 1 In 1:1-4). Diaconul Ştefan a avut harul de a privi slava Cristosului înviat şi proslăvit şi vedenia aceasta i-a dat puterea de a trece prin martiraj cu laudă pe buze (F. ap. 7:55).

Chiar dacă noi nu am avut parte de arătarea slavei lui Dumnezeu în persoana lui Isus, avem promisiunea că Domnul Isus se va reîntoarce în slava lui Dumnezeu pentru a restabili ordinea pe pământul înstrăinat de Dumnezeu, cu promisiunea de a împărtăşi cu credincioşii slava Sa (Mt. 25:31; In 17:24; Tit 2:13). Toţi cei ce s-au ruşinat de Evanghelie şi nu au primit-o vor sfârşi despărţiţi de slava lui Dumnezeu (Mc. 8:38; 2 Tes. 1:9-10).

Este posibil să avem parte de slava lui Dumnezeu încă din viaţa aceasta? Slava lui Dumnezeu reprezintă scopul vieţii fiecărui creştin. „Fie că mâncaţi, fie că beţi sau orice altceva faceţi, să le faceţi pe toate pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:31). Această chemare ar trebui să fie cu atât mai semnificativă pentru noi, cu cât „noi toţi, cu feţe neacoperite, reflectăm slava Domnului, ca într-o oglindă, şi suntem transformaţi în asemănarea Sa din slavă în slavă” (2 Cor. 3:18). Apostolul Pavel insista: „încurajându-vă, îndemnându-vă şi insistând să trăiţi într-un mod vrednic de Dumnezeu, Care v-a chemat în Împărăţia şi slava Lui” (1 Tes. 2:12).

Dacă ţelul nostru suprem este a-L proslăvi pe Dumnezeu, nu vom reuşi să separăm vieţile noastre personale de viaţa noastră de la locul de muncă. Modul în care ne tratăm familia, modul în care ne petrecem timpul, modul în care ne cheltuim banii, modul în care ne purtăm cu alţii, modul în care ne tratăm trupurile, atitudinile ascunse din mintea noastră, timpul de părtăşie cu Dumnezeu, nu pot fi compartimentate ca şi cum viaţa de la locul de muncă nu ar exista. Slujba noastră este să-L glorificăm în toate domeniile vieţii, nu numai prin responsabilităţile primite în fişa postului. Totuşi a nu ne împlini datoria din urmă înseamnă eşec şi în cea dintâi. În plus nu ne putem permite să facem uz de orice mijloace care nu îi aduc slavă lui Dumnezeu. Această pasiune are un efect curăţitor, păzindu-ne de ispita de a folosi scurtături şi de a folosi mijloace fireşti în îndeplinirea acestui scop spiritual. (autor anonim)

Din păcate nu ne ia mult timp să realizăm că un asemenea ideal este foarte greu de îndeplinit. Chiar şi când Îl slujim pe Dumnezeu cu darurile pe care El ni le-a dat chiar şi în Casa pe care o considerăm a Lui, ne este atât de uşor să ne asumăm merite pe care nu le avem. Credeţi că nu se poate să cântăm despre Dumnezeu atrăgând atenţia înspre noi? Credeţi că nu putem să rostim cuvinte care vorbesc despre Dumnezeu dar care strigă despre noi? Credeţi că nu ne putem ruga punându-ne într-o lumină mai favorabilă decât merităm? Credeţi că nu putem sluji atrăgând lumina reflectoarelor înspre noi? Cât de dulci sunt cuvintele apostolului care promit prin inspiraţia Duhului că Domnul Isus şi-a făcut o datorie de onoare din a înfăţişa Biserica înaintea lui Dumnezeu Tatăl „în toată slava, fără pată, zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără cusur” (Ef. 5:27).

Între timp Dumnezeu ne face parte de slava Lui atunci când ne ostenim pentru împărăţia lui Dumnezeu (2 Cor. 3:7-8), atunci când suntem mulţumitori (2 Cor. 4:15) şi atunci când avem parte de suferinţe din pricina Evangheliei (2 Cor. 4:17; 1 Pt. 4:14).

Aşa cum Biserica este slava lui Cristos, Cristos este slava noastră. Aşa cum Cristos se laudă la Tatăl cu fraţii Săi, noi suntem datori să-L lăudăm pe Cristos la Tatăl. Biserica există doar pentru a aduce laudă lui Dumnezeu. Scopul suprem al Bisericii este acela de a aduce slavă lui Dumnezeu.

Nu există un mod mai adecvat de a încheia această călătorie decât prin rugăciunea lui Pavel înregistrată în Efeseni 3:14-20 şi prin care tânjeşte ca slava lui Dumnezeu să fie împărţită şi peste Biserică prin lucrarea Duhului Sfânt de a pricepe profunzimea dragostei lui Cristos:

„Îmi plec genunchii înaintea Tatălui, din Care îşi primeşte numele întreaga familie, din cer şi de pe pământ, şi mă rog ca, potrivit cu bogăţiile Sale slăvite, să fiţi întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul lăuntric, astfel încât Cristos să locuiască, prin credinţă, în inimile voastre, pentru ca, fiind înrădăcinaţi şi statorniciţi în dragoste, să puteţi înţelege, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere, ca astfel să fiţi umpluţi de toată plinătatea lui Dumnezeu. A Lui, Care poate să facă mult mai mult decât cerem sau gândim, potrivit cu puterea care lucrează în noi, a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor! Amin.”

Festivalul “Biblia de la Oradea”

Probabil asemenea mie, v-au încercat emoţii înalte: Să fie posibil aşa ceva în Oradea? Din păcate euforia mi-a fost de scurtă durată şi s-a poticnit scurt, imediat după ce am citit următoarele:

„La conferinţa de presă a municipalităţii din 26 august 2008, a luat parte şi preotul reformat Pálfi József, care a lansat orădenilor invitaţia de a participa la spectacolul de dans intitulat „Biblia de la Oradea”. Evenimentul va avea loc la data de 29.08.2008 în Cetatea din Oradea, începând de la ora 21:00, cu ocazia aniversării Anului Bibliei. La spectacol vor participa ansambluri de folclor bihorene şi din Turcia.” (Ştirea provine de pe situl Primăriei Oradea: www.oradea.ro) Este vorba despre o Biblie care nu s-a mai putut produce din cauza invaziei turcilor din 1660.

„In Anul Bibliei, sper ca evenimentul sa contribuie la intarirea coeziunii, a spiritualitatii comune, la intelegerea si acceptarea reciproca. Convingerea mea este ca Europa multicolora, in curs de unificare treptata, cu hotarele in curs de extindere, are nevoie de programe de acest fel, in care mai multe natiuni, mai multe confesiuni, chiar religii se intalnesc in jurul unei valori specifice si comune – Sfanta Scriptura”, a spus preotul Palfi. (preluat de pe www.ziare.com)

Epigonii marilor reformatori nu se mai ocupă decât de dansuri populare şi numai din Bihor, ci şi din păgâna Turcie. Sunt curios cum se va consuma acest eveniment în Cetatea din Oradea. Mă tem însă că nu voi regăsi zelul reformatorului Ezra, şi nici poporul incitat de regăsirea Sfintelor Scripturi.

Manuscrisele de la Qumran disponibile on-line?

Rory McCarthy, corespondentul cotidianului britanic The Guardian la Ierusalim, anunţă în ediţia din 27 august 2008 că se lucrează intens la pregătirea Manuscriselor de la Marea Moartă pentru lansarea digitală pe internet. De la descoperirea lor începând din 1947, cele aproape 20,000 de fragmente au fost manipulate de un număr infim de specialişti şi fotografiate spre publicare în seria Discoveries in the Judaean Desert a editurii Clarendon din Oxford, care a ajuns la 37 de volume.

Iată ce spune jurnalistul britanic: „Now, in a project that could take five years and will cost millions of dollars, the fragments will be photographed first by a 39-megapixel colour digital camera, then by another digital camera in infra-red light and finally some will be photographed using a sophisticated multi-spectral imaging camera, which can distinguish the ink from the parchment and papyrus on which the scrolls were written. Eventually all the fragments will be available to view online, with transcriptions, translations, scholarly interpretations and bibliographies provided for academic study.”

Printre specialiştii implicaţi în acest proiect se numără Simon Tanner, de la King’s College, London, care a mai lucrat în mai bine de 500 alte proiecte de digitizare, şi Greg Bearman, un om de ştiinţă pensionat care a lucrat la Jet Propulsion Laboratory din cadrul California Institute of Technology şi cu NASA. Tehnica avansată de fotografiere cu infraroşu deja a scos la iveală caractere invizibile cu ochiul liber. Nu putem decât să sperăm ca documentele să fie disponibile în cel mai scurt specialiştilor, deşi ne păstrăm rezervaţi cu privire la costurile unei distracţii de acest tip.