David Pawson la Bucureşti

David Pawson este în România. O autobibliobiografie a fost expusă în prima zi a conferinţei de la Bucureşti (luni după-amiaza). Destul de dramatică şi emoţionantă. Pastorul Pawson este evident unul dintre învăţătorii contemporani Bibliei care au vocaţie, nu numai educaţie.

Prima zi de sesiuni plenare (marţi dimineaţa) au fost dedicate subiectului mântuirii din perspectiva căutării unui răspuns la întrebarea: „Se poate pierde mântuirea?” Argumentul a fost condus pe linia clarificărilor preliminare: (1) Ce este mântuirea, (2) De la ce suntem mântuiţi? (3) Cine lucrează mântuirea? Opinia îmbrăţişată de Pawson este una arminiană, considerată una de echilibru între extremele calvinistă şi pelagiană. Calviniştii au fost transparent acuzaţi că sunt mai calvini decât Calvin însuşi, că exagerează cu rolul pe care Dumnezeu îl are pe tot parcursul procesului mântuirii. Cele cinci principii ale calvinismului, aşa cum au fost sistematizate la Dort sub acronimul TULIP (valabil în limba engleză), au fost şi ele caricatural prezentate: (T – Total depravity) Depravarea totală, (U-Unconditional election) Alegerea necondiţionată, (L-Limited atonement) Ispăşirea limitată, (I-Irrezistible grace), Harul irezistibil, (P-Perserverence of the saints) Perseverenţa sfinţilor.

Să vedem care este opinia lui Pawson despre mântuire. Pe bună dreptate mântuirea este o realitate complexă, realizată gradual, nu instantaneu, pe parcursul vieţii credinciosului, nu cândva în trecutul vieţii sale de credinţă, ale cărei faţete sunt surprinse de diverse imagini. Întâi vine justificarea, sau îndreptăţirea, o chestiune mai degrabă juridică prin care omul este pus în drepturi de către Dumnezeu pe baza credinţei sale (o achiziţie proprie a omului) şi este eliberat de vina păcatelor sale. Apoi urmează sfinţirea, din nou responsabilitatea într-o măsură considerabilă a omului, care presupune eliberarea de puterea păcatului. Totul se încheie cu proslăvirea, sau glorificarea, care va însemna pentru noi eliberarea de prezenţa păcatului.

Dintre toate acestea, evident, ultima etapă a mântuirii – glorificarea – aparţine în întregime lui Dumnezeu, care va recunoaşte meritele credinciosului şi îl va primi în slava Sa. Totuşi, care sunt cu adevărat meritele omului în procesul mântuirii? Imaginea pe care o creionează apostolul Pavel omului lipsit de Dumnezeu este una destul de gravă: omul este ca şi mort (Efeseni 2:1, 5), prin urmare ajutorul mântuirii trebuie să îi vină din afară. În ce constă revigorarea lui pentru o reacţie pozitivă faţă de Evanghelia auzită? Doar harul lui Dumnezeu care trezeşte din morţi, luminează, deschide urechi, termeni care definesc lucrarea lui Mesia. Numai un om care a avut parte de o asemenea experienţă poate începe pe calea moralităţii şi a sfinţirii (a se vedea discursul paulin despre sfinţire în Efeseni 5 orientat în jurul citatului: „Trezeşte-te, tu care dormi, învie din morţi, iar Cristos te va lumina” probabil un imn creştin). Şi apoi când vine vorba de sfinţire, este imposibil ca vreun om, oricât de bine motivat şi intenţionat ar fi el / ea, să reuşească de unul singur marea realizare a desăvărşirii caracterului său. Pavel era deznădăjduit de realitatea eşecului perpetuu. Caracterul se realizează doar prin Duhul Sfânt şi prin conlucrarea perfectă cu Acesta. Prin urmare, calviniştii nu au fost greşiţi când au afirmat că Dumnezeul ca Suveran este Cel care oferă garanţia mântuirii noastre (ca proces complet) nu omul. Cu toate acestea, Dumnezeu este dispus să aprecieze intenţia şi dorinţa omului de a se lăsa prelucrat de Duhul Său în asemănarea chipului lui Cristos până la desăvârşire, în ciuda faptului că, în comparaţie cu contribuţia lui Dumnezeu, omul a făcut atât de puţin. Din nou, această situaţia ne orientează înspre bunătatea lui Dumnezeu pe care o arată înspre aleşii Săi.

Sunt ferm convins că mântuirea este o lucrare teandrică, adică divino-umană, însă contribuţia celor două părţi nu este nici pe departe egală, sau la fel de eficientă. Lipsit de iniţiativa divină şi de ajutorul zilnic al lui Dumnezeu, omul este disperat de neajutorat. Dacă vreo etapă din procesul mântuirii ar fi putut fi realizată doar prin aportul omului, Dumnezeu nu ar fi trebuit să intervină. Un Dumnezeu care ştie orientarea umană inexorabilă înspre lut şi păcat şi nu intervine este un Dumnezeu crud. El intervine doar în cazul unora, pe care îi alege El motivat de dragoste, nu de preştiinţă, de pretenţiile sau realizările umane, ca să se vadă harul Său. El nu are obligaţia faţă de nimeni să împartă cu el / ea cerul Său. Pur şi simplu aşa alege El pe unii. Pentru clarificarea acestei minunate taine avem epistola către Romani. Faptul că teologii calvinişti au subliniat doctrina mântuirii aşa cum se vedea ea din perspectiva lui Dumnezeu într-o epocă în care realizările religioase ale omului trecuseră sub tăcere Suveranitatea lui Dumnezeu nu îi face deloc vinovaţi. Din contră, ei au reuşit să-mi aducă aminte cât de mare este harul lui Dumnezeu faţă de mine şi, în consecinţă, cât de mare este responsabilitatea mea pentru mântuirea mea şi a celor din jurul meu.

Din aceasta perspectivă privind acum lucrurile, ceea ce spune Pavel în Romani 8 este adevărul curat: dacă Dumnezeu este la lucru în viaţa unei persoane şi omul acela este preocupat să Îl lase a genera caracterul cel nou, deznodământul nu poate fi decât unul singur – moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu, desăvârşirea mântuirii. Aşadar contează cum defineşti mântuirea şi cum înţelegi contribuţia omului în acest proces. Umanistul vede un rol mai pregnant al omului în acest proces, de unde derivă şi posibilitatea pierderii mântuirii. Apostolii nu au găsit realitatea înstrăinării unor creştini de Biserică ca fiind uşor de explicat. De aceea Ioan concluzionează că astfel de oameni nu au fost dintre ai noştri (1 Ioan 2:19). Spre deosebire de aceştia, cei care au rămas, au reuşit această realizare prin Duhul Sfânt (2:20). Dumnezeu vede contribuţia Sa mai importantă decât a omului. De fapt singurul rol al omului este acela de a se împotrivi firii sale (aici sunt pe aceeaşi linie cu Pawson) şi de a se lăsa la îndemâna lui Dumnezeu pentru a genera o viaţă nouă şi un caracter cristic în el, ca garanţie a moştenirii mântuirii finale. Aşa privind lucrurile, mântuirea nu se poate pierde şi calviniştii aveau dreptate. Dacă a reuşit ceva pastorul Pawson cu prilejul acestei zile, atunci a fost faptul de a mă motiva să iau penelul şi să scriu … nu un articol, ci o carte.

Stilul lui Pawson este unul narativ, mai puţin teologic, presărat cu ilustraţii din experienţa personală şi cu frecvente acuze la creştinismul britanic care s-ar fi îndepărtat de creştinismul biblic autentic. Se remarcă refuzul său de a da referinţe citatelor biblice la care apelează. Oricât de greşite sunt uneori împărţirile pe capitole şi versete în canonul iudeo-creştin, aceasta este o moştenire pe care nu o putem nega decât în defavoarea noastră. Referinţa numerică se practică şi în cazul altor lucrări de specialitate şi din afara literaturii biblice. Chiar şi faptul că trimiterile la versete şi capitole a alimentat practica greşită a citării unui text în afara contextului, sau, mai rău, a interpretării unui text în afara contextului nu justifică ignorarea referinţelor. Ar fi ca şi cum am arunca apa de la baie împreună cu copilul îmbăiat acolo. Acuza că tot creştinismul britanic este înstrăinat de Dumnezeu, cu excepţia enclavelor care stau sub influenţa lui David Pawson, sună ca şi acuza profetului Ilie care se credea rămăşiţa a tot ceea ce însemna iahvism autentic în Israelul antic. Dar Dumnezeu avea o cu totul altă părere.

Cui ajută legalizarea prostituţiei?

Prostituţia înseamnă infracţiunea comisă de o persoană de a-şi câştiga existenţa prin relaţii sexuale cu o persoană, alta decât partenerul de căsătorie. Prin urmare, legalizarea prostituţiei înseamnă ieşirea acestei infracţiuni din ilegalitate şi trecerea ei în rândul ocupaţiilor decente şi autorizate. Este adevărat că prostituţia este una dintre cele mai vechi ocupaţii ale omului, înstrăinat de Dumnezeu aş adăuga eu. Criteriul vechimii nu este nicidecum suficient pentru a legaliza un astfel de comportament pe un continent cu o moştenire creştină indiscutabilă şi într-o ţară majoritar creştină precum România.

Este cunoscut faptul că Dumnezeu şi-a făurit un popor, pe Israel, dintre celelalte popoare ale lumii şi a dorit ca acesta să fie diferit de toate. Diferenţele nu trebuiau să rămână la nivelul abstract al zeităţii căreia îi arondau cultul, nici la nivelul liturghiei, ci inclusiv la cel al moralităţii. Omul este o persoană şi Dumnezeu avea pretenţia ca omul ca întreg să Îl cunoască şi să stabilească o relaţie cu Dumnezeu. Sexualitatea este doar un aspect al personalităţii umane şi Dumnezeu stabilea cu rigurozitate limitele manifestării în acest domeniu.

Lui Israel îi era interzis ca să se prostitueze: „Să nu existe printre femeile din Israel nici o prostituată şi să nu existe printre bărbaţii din Israel nici unul care practică prostituţia” (Deuteronomul 23:17). Dintre câte opţiuni erau disponibile unui sărac evreu, prostituarea copilei sale era o interdicţie explicită: „Să nu-ţi pângăreşti fiica, făcând-o prostituată, pentru ca nu cumva ţara să ajungă un loc de prostituţie şi să se umple de nelegiuire” (Leviticul 19:29). Deşi căsătoria cu femei din alte popoare era permisă, preoţilor li se interzicea cu desăvârşire căsătoria cu o prostituată: „Să nu se căsătorească cu o văduvă sau cu o femeie divorţată, nici cu o femeie care s-a pângărit sau cu o prostituată” (Leviticul 21:14). Până acolo mergea separarea de prostituate încât venitul obţinut din prostituţie era refuzat la colecta de la Tabernacol / Casa Domnului: „Să nu aduci în Casa Domnului, Dumnezeul tău, câştigul unei prostituate sau al unui sodomit, ca împlinire a unui jurământ, căci şi unul şi celălalt sunt o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeul tău” (Deuteronomul 23:18). Până acolo merge dezgustul profeţilor faţă de prostituţie încât imaginea prostituţiei este folosită pentru a ilustra tot ce este mai abject, mai pervers şi mai nemeritoriu înaintea lui Dumnezeu (vezi Proverbele mai ales cap. 6 şi 7). De regulă, prostituarea este folosită pentru a compara idolatria lui Israel (e.g., Judecători 8:27; Isaia 1:21; Ezechiel 16 şi 23; Apocalipsa 17, inter alia). Totuşi, prostituatele pot servi şi ca exemplu de transformare radicală, atunci când Domnul Isus le dă pildă alături de preceptorii de taxe despre modul în care unii Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să caute Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 21:31-32).

Persoanele surprinse într-o astfel de relaţie nelegitimă erau sancţionate cu moartea (Leviticul 20:10-18). Gravitatea sancţiunii trebuie înţeleasă tocmai în contextul păgân în care Dumnezeu dorea să-şi ridice un nou popor şi necesitatea asanării morale a unui popor foarte tolerant cu valorile morale ale popoarelor păgâne învecinate. Deşi, Biblia nu vorbeşte despre niveluri de păcătoşenie şi despre grade de ofensă, totuşi se subliniază faptul că, dintre toate păcatele, desfrâul este împotriva propriului trup şi, prin urmare, cu consecinţe dintre cele mai grave (1 Corinteni 6:15-16). În cele din urmă, creştinii sunt chemaţi să evite desfrâul: „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de desfrâu” (1 Tesaloniceni 4:3; Efeseni 5:3). Desfrâul este enumerat prin faptele produse în mod natural de firea păcătoasă (Galateni 5:19), iar desfrânaţii care nu se pocăiesc vor sfârşi în iad (Apocalipsa 21:8; 22:15).

Totuşi, există câteva cazuri celebre de prostituate în Biblie, a căror contribuţie la istoria mântuirii reprezintă tot atâtea motive de discuţie şi pe care nu le putem discuta acum. Iuda, fiul lui Iacov, a fost indus în eroare de cumnata sa, Tamara, o canaaneancă la origine, care şi-a ascuns identitatea dându-se o prostituată şi a obţinut descendenţi legitimi de la socrul ei (Geneza 38). Prostituata Rahav, locuitoare a Ierihonului, a servit pentru protejarea spionilor evrei şi a sfârşit ca soţie a lui Salmon şi mamă a lui Boaz (Judecători 6, Matei 1). Pe lângă numeroasele soţii şi ţiitoare pe care le-a avut, Ghedeon a mai avut o relaţie nelegitimă cu o prostituată, din care s-a născut criminalul Abimelek (Judecători 9). Iefta a fost rodul nelegitim al lui Ghilad cu o prostituată (Judecători 11). Samson a avut o slăbiciune faţă de „femeile străine” (cum le numeşte Biblia pe prostituate mai ales în Proverbe). Dintre toate cea mai celebră relaţie a fost cea cu Dalila (Judecători 16). Regele Solomon a avut de rezolvat o criză apărută între două prostituate care se acuzau reciproc că şi-ar fi omorât copilul (1 Regi 3). Aceste exemple indică faptul că prostituatele păgâne au fost incluse în neamul lui Israel şi că israeliţii nu s-au grăbit să respecte legea lui Moise, tolerând manifestări de genul acesta atât între păgâni cât şi, foarte probabil, şi între evrei. Profetul Osea a primit porunca expresă din partea lui Dumnezeu de a se căsători cu o prostituată, pentru ca relaţia sa cu Gomera să fie luată ca exemplu extrem pentru mesajul lui Dumnezeu cu privire la Israel (Osea 1:2). Situaţia aceasta este unică şi irepetabilă.

Este clar că Biblia se opune prostituţiei ca mod de viaţă şi consideră că cei care o practică, indiferent că sunt femei sau bărbaţi, trebuie să se pocăiască, adică să admită greşeala şi să renunţe la o astfel de viaţă. Creştinii români nu pot susţine legiferarea prostituţiei, indiferent care sunt motivele pentru care o astfel de lege ar fi necesară. Legalizarea prostituţiei ar ajuta în primul rând celor ce o practică din convingere şi de bună voie, pentru că astfel ar scăpa oprobriului public şi le-ar permite să-şi apere imaginea şi drepturile, chiar şi în instanţă, faţă de înguştii care îşi permit riscul să îi catalogheze ca atare. Legalizarea prostituţiei ar ajuta apoi celor ce o promovează, acelora care şi acum în condiţii de ilegalitate se îmbogăţesc din exploatarea fizică a tinerilor. Oamenii aceştia ar merita să înfunde puşcăriile, dar demonstrarea acestui tip de vină este atât de alunecoasă. Legalizarea prostituţiei ar ajuta pe beneficiarii fără minte ai acestor servicii. În felul acesta vor fi mai siguri că serviciile oferite sunt garantate, de calitate şi sigure. Poate că bolile venerice nu se vor transmite în acelaşi ritm alert ca şi până acum, dar nu există nici cea mai mică certitudine că prostituţia neautorizată va fi încheiată. Legalizarea prostituţiei ar ajuta bugetul local, pentru că astfel de activităţi ar fi autorizate şi taxate. Cum v-ar plăcea să citiţi pe un trotuar: „Aici sunt banii dumneavoastră. Prostituatele oraşului au plătit pentru urbea noastră?” În fond şi la urmei legiferând prostituţia cosmetizăm suprafeţe şi nu schimbăm nimic în profunzime. Tipic bărbătesc, sau românesc?! Ar fi fost nevoie ca preşedintele Băsescu să recomande prostituatele şi peştilor lor ca şi rromilor din România: „Încreştinaţi-vă!” Eu aş zice împreună cu Biblia: „Pocăiţi-vă!”

Invitaţie la seminar cu Scott Hafemann

Conexiunea dintre Vechiul şi Noul Testament face obiectul unor studii de specialitate între care se înscrie şi studiul modului în care autorii NT au folosit VT. Scott Hafemann este unul dintre aceşti specialişti. Prin intermedierea fratelui Radu Gheorghiţă şi Colocviului Cornilescu, între 5 şi 7 octombrie, profesorul de la Gordon-Conwell Theological Seminary va conferenţia în Oradea, la Biserica Providenţa,  pe tema LUCRAREA ŞI VIAŢA DE PĂSTOR ÎN LUMINA EPISTOLEI 2 CORINTENI. Pentru o biografie a invitatului se poate vedea documentul ataşat.

Deşi direcţia primordială a aplicaţiilor îi vizează pe păstori, toţi aceia care slujesc în Biserică în calitate de predicatori, misionari, educatori sau mânuiesc Cuvântul în altă calitate ca jurnalişti sau scriitori sunt bineveniţi a participa la acest seminar, cu condiţia să se anunţe din timp la persoanele desemnate (vezi documentul ataşat). Participarea este gratuită. Aceia care necesită cazare şi hrană au două opţiuni menţionate în documentul ataşat mai jos şi vor trebui să îşi rezolve situaţia din timp.

Colocviul_Cornilescu_2009b

Bisericile emergente: vechi şi nou

Un articol apărut la finele anului 2008 în jurnalul teologic Scottish Journal of Theology de către Jeff Keuss face o analiză a fenomenului bisericii emergente din perspectiva teologiei culturii a lui Paul Tillich, noţiunii de „sentiment” la F. Schleiermacher şi antropologiei teologice a lui Don Browning, încercând să demonstreze că biserica emergentă nu reuşeşte să se detaşeze de teologia tradiţională atât de mult pe cât pretinde.

„Biserica emergentă este un termen colectiv pentru indivizii din cultura apuseană care reapar din procesul deconstrucţiei şi reconstrucţiei teologice şi subiective a creştinismului, continuând să găsească o comunitate chiar şi în mijlocul procesului deconstrucţiei şi reconstrucţiei.” (p. 450)

Keuss identifică chiar de la începutul articolul următoarele caracteristici care descriu bisericile emergente (deşi nu e obligatoriu ca toate să fie prezente):

1. structură de organizare minimalistă şi descentralizată.

2. o abordare flexibilă, uneori amestecată, a teologiei, diferenţele de credinţă şi moralitate fiind salutate.

3. o perspectivă holistică asupra rolului Bisericii în societate (definită variat de la un rol mai pregnant al părtăşiei la un rol crescut al acţiunii sociale, investirea în comunitate şi evanghelizare).

4. dorinţa de a reanaliza Biblia în contextul ei cu scopul de a revela o multitudine de perspective valide.

5. crearea comunităţilor pe baza creativităţii celor ce compun fiecare biserică locală.

Bisericile emergente se doresc a fi un răspuns la situaţia paradoxală în care se află societatea umană: (1) pierderea absolutelor şi a certitudinii, care a cedat locul unei lumi „cu întrebări şi căutări, cu provocări şi anxietăţi, cu oportunităţi şi pericole”, (2) globalizarea care a produs o lume „aparent mai mică şi mai conectată, dar mai fragmentată şi mai tensionată”, (3) redescoperirea spiritualităţii (mai ales originate în emisfera sudică) în contextul pierderii încrederii în autorităţile tradiţionale.

Dacă biserica emergentă poate oferi un răspuns real la problemele umanităţii încă este prea devreme să ne pronunţăm. Fenomenul este prezent şi va lua amploare şi în România pentru că soluţiile pe care le aduce sunt relevante pentru problemele care au ajuns să definească şi societatea noastră: relativismul, disoluţia autorităţii, globalizarea şi spiritualismul cu manifestările sale orientale.

Descentralizarea structurii de organizare şi mai ales de conducere propusă de biserica emergentă se califică a fi o soluţie viabilă, câtă vreme instituţionalizarea bisericilor tradiţionale se dovedeşte a fi atins niveluri prea înalte pentru o organizaţie informală şi de mase cum a fost Biserica de la începuturile sale. Soluţia ar fi ca biserica tradiţională să-şi regândească structurile astfel încât să permită accesul mirenilor cu mai multă transparenţă, iar, acolo unde este cazul, să cureţe structurile de indivizii corupţi şi de practica traficului de influenţă care afectează viaţa Bisericii.

Flexibilitatea în abordarea moralităţii şi a interpretării Bibliei riscă să împingă Biserica în relativism moral. Cu siguranţă ultimele decenii de interpretare biblică dovedeşte faptul că acelaşi text poate comunica un alt mesaj în funcţie de cititor. Totuşi, în loc să ne mulţumim cu răspunsul unor teorii de felul răspunsul cititorului în interpretarea biblică, există suficient loc pentru eforturi mai solide în cercetarea textului în contextul său cu scopul de a găsi sensul intenţionat de autor care, afară de împlinirea mesianică nedepistată de autorul uman originar, trebuie să fi fost clar şi unic în mintea acestuia. Probabil că ne-ar ajuta să ne conştientizăm limitările şi să nu absolutizăm ideile asupra cărora Scriptura nu este dogmatică şi să fim dogmatici cu ideile asupra cărora Scriptura nu lasă loc de îndoială. Hermeneutica suspiciunii poate fi folositoare când este servită cu măsură.

Redescoperirea bisericii locale este un imperativ şi pentru bisericile tradiţionale. E posibil ca tocmai din pricina unei ineficiente administrări a resurselor umane, mulţi enoriaşi să se regăsească în contexte mai familiale ca cele oferite de comunităţile mici şi medii unde individul este integrat în grupuri de slujire şi comuniune.

Bisericile emergente manifestă o tendinţă în biserica contemporană care militează pentru relevanţa culturală a mesajului şi practicii sale şi pentru redescoperirea vieţii comunitare care aduce împlinire personală. Măcar pentru redescoperirea acestor valori profund erodate în bisericile tradiţionale trebuie să le dăm credit şi, în cazul unora cel puţin, încă nu este prea târziu să recuperăm timpul pierdut.

Imaginea cultului central din VT nu justifică existenţa unei singure denominaţiuni la nivel naţional cu conducere ierarhică şi organizare rigidă. Promisiunea făcută lui Avraam cum că toate popoarele vor fi binecuvântate în el, este interpretată de ap. Pavel ca fiind împlinită prin darul Duhului Sfânt. De la Rusalii încoace nu mai suntem îndreptăţiţi să vorbim de o Biserică naţională, pentru că Biserica este o realitate internaţională. În ciuda elementelor comune care ne leagă transfrontalier cu credincioşii din alte teritorii (acelaşi Dumnezeu şi Domn, aceeaşi credinţă, acelaşi botez, aceeaşi Scriptură şi aceeaşi morală), există specificul cultural (limba, portul, etc.) care este păstrat (dovadă stă chiar şi în cerul văzut de ap. Ioan sunt vizibile aceste distincţii). Din moment ce organizarea internă a denominaţiilor creştine este inspirată încă de la origini (vezi supervizorii stabiliţi de Moise la sfatul lui Ietro) de imagini preluată din spaţiul extraeclezial, mai mult sau mai puţin secular, reforma organizării instituţionale nu este niciodată depăşită, ci este chiar de dorit atunci când aceasta frânează dezvoltarea Bisericii pe care ar trebui să o slujească.

Încă un român cu doctorat în Vechiul Testament

Absolvent al Universităţii Emanuel şi profesor de Vechiul Testament al aceleiaşi instituţii, unde a servit şi ca secretar al decanatului (1995-1998), fratele Calin Pop, de origine din Sălaj, şi-a continuat studiile doctorale la Trinity Evangelical Divinity School în Chicago. În luna mai anul acesta şi-a susţinut teza cu titlul The Function and Appeal of the Cultic Places in 1 Kings 1-11: A Rhetorical Approach.

Lucrarea investighează aşa-numitele Naraţiuni solomonice din perspectiva criticii retorice, încercând să demonstreze că autorul acestora a mizat pe tensiunea dintre sacru şi profan pe de o parte, şi pe cea dintre domnia umană şi domnia divină pe de altă parte, pentru a comunica mesajul său teologic către audienţa antică şi cea a contemporanilor noştri deopotrivă. Aşadar, apelul la locurile cultice demonstrează importanţa aspectelor cultural şi ideologic în procesul comunicării.

Felicitări pentru un coleg de breaslă.

De ce merită viaţa trăită?

Sunt un intelectual român cât se poate normal, deşi nu mă pot lăuda că fac parte din clasa de mijloc a unei societăţi liberal-democrate cum se vrea societatea românească. Afirmaţia are la bază proprietăţile cumulate raportate la numărul de consumatori din familie, preocupările, obligaţiile şi responsabilităţile şi hobbiurile. Nu mă pot lăuda cu motive excentrice, gusturi rafinate şi preferinţe exotice. Nu sunt unul dintre aceia care îşi condimentează viaţa cu experienţe cu adrenalină (săritul din diverse chestii, sau cocoţări pe diverse chestii). Uneori normalitatea mea este greu de purtat pentru cei din preajma mea pentru că este monotonă. Cu toate acestea, viaţa merită trăită. Spre deosebire de mulţi ani români (fie ei şi fericiţi), eu am ales să-mi leg mintea de Revelaţie. De acolo vreau să-mi extrag nu numai principiile de viaţă ci şi motivaţia de a trăi. Îngăduiţi-mi să vă spun, deci, de ce merită viaţa trăită.

Întâi pentru că Dumnezeu ne-a făcut oameni şi a investit în noi mai mult decât în orice altă creatură sau creaţie. Biblia spune că suntem doar cu puţin inferiori lumii superioare, angelice. Suntem delegaţi să administrăm pământul, să-l stăpânim şi să guvernăm ca viceregi ai lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când ne naştem cu mai puţine abilităţi tot oameni suntem. Dumnezeu încredinţează în grija fiecărui om un trup cu un număr variabil de abilităţi şi fiecare este responsabil de ceea ce face cu ele. Viaţa merită trăită, atâta cât ne este dată, ca să facem tot ce putem cu resursele câte le primim. La căsătorie primim în grijă un alt trup, pe al partenerului nostru, şi renunţăm la al nostru pentru el. Aşa se dovedeşte Dumnezeu înţelept, învăţându-ne să trăim pentru alţii. Între timp, mai putem primi responsabilitate asupra altora, a căror viaţa într-o măsură mai mică sau mai mare de noi. Viaţa merită trăită pentru ca ei să crească şi să devină oameni folositori altora, la rândul lor.

Apoi, Dumnezeu ne-a întocmit persoane sub autoritate. Cel mai sigur loc în care omul poate înflori şi se poate manifesta la potenţialul maxim este sub autoritatea lui Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu toţi ne vom confrunta cu această alegere. Practic viaţa omului se poate sumariza ca pe o perpetuă luptă cu ideea independenţei de Dumnezeu. Cei care au învăţat să renunţe la ea şi să trăiască sub autoritatea lui Dumnezeu, constată că sunt cu adevărat liberi şi sunt fericiţi să îşi consacre libertatea ascultării de Dumnezeu. În fond şi la urma urmei, El este cel mai bun stăpân, regele cel mai drept şi bun, maestrul desăvârşit. Viaţa merită trăită pentru că vreau să experimentez tot ceea ce Dumnezeu mi-a pregătit şi să devin ceea ce doreşte El pentru mine.

În fine, Dumnezeu ne-a făcut persoane spirituale, nu spirite închise în trupuri, ci persoane cu aspiraţii înalte. Din fericire aceste aspiraţii nu sunt fabulaţii, ele sunt realizabile. Dumnezeu este dispus să pregătească oamenii care acceptă convieţuirea cu El pentru lumea fără sfârşit şi fără nicio prihană, lumea în care nu va lăsa să intre nimic ce nu potriveşte standardului perfecţiunii Sale. Tânjirea după dreptate, perfecţiune şi dragoste o purtăm toţi în noi, dar la unii se atrofiază cu timpul, mai ales dacă trăiesc în delăsarea adusă de egoism şi independenţă de Dumnezeu. Viaţa merită trăită pentru că este un progres continuu şi o pregătire pentru lumea care va veni. Vreau să-L cunosc pe Dumnezeu suficient de bine astfel încât să ne recunoaştem unul pe altul când ne vom vedea şi să ne bucurăm amândoi în egală măsură de această bună-vedere.

P.S. Natura este un bonus oferit gratuit tuturor oamenilor. Tehnologia este un supliment oferit cu limitări. Şi una şi cealaltă au menirea de a ne încânta şi de a ne ţine mintea trează şi deschisă pentru adevărata fericire. Recomand ca şi cură vizionarea comediei cu trei Oscaruri Viaţa e frumoasă, în regia lui Roberto Benigni.

Sinuciderea şi Revelaţia

Sinuciderea înseamnă luarea propriei vieţi, adică intervenţia individului în desfăşurarea evenimentelor vieţii proprii curmându-şi în mod abrupt şi intenţionat viaţa. Prin numărul mare de victime pe care îl face anual, în creştere de la un an la altul şi în România, sinuciderea a devenit parte a cotidianului societăţii noastre, indiferent că ne place nouă sau nu. Forma cea mai recentă, autorizată chiar prin lege în numeroase ţări ale lumii, este eutanasia, adică moartea asistată. A pretinde că sinuciderea este o problemă prea dificilă astfel încât să nu ne permitem să încercăm măcar răspunsuri este o dovadă de falsă modestie. E adevărat că nu ne permitem să fim detaşaţi şi să tratăm subiectul cu răceală şi obiectivism de bibliotecă pentru că flagelul loveşte în apropierea noastră.

Nu ne putem permite luxul de a judeca cazuri individuale atâta vreme cât nu avem informaţii complete. Nu intenţionez să caut motivele care împing un individ la o soluţie extremă atât de radicală. Pe acestea le va judeca Dumnezeu, care le şi cunoaşte mai bine. Nu intenţionez să discut obiectivele pe care sinucigaşii le au când recurg la un asemenea gest irevocabil. Pe acestea le va judeca Dumnezeu, care le cunoaşte în contextul lor. Frământarea mea este una teologică. Voi căuta să pun împreună dovezile şi textele biblice relevante. În fond mă străduiesc să înţeleg ce anume ne spune Revelaţia despre subiect.

 

Viaţa este darul lui Dumnezeu, nu o simplă manifestare a unor capacităţi umane

Originatorul vieţii este Dumnezeu Însuşi. Istoria creaţiei relatează cum Dumnezeu îl capacitează pe om, bărbat şi femeie, să perpetueze rasa umană şi, făcând astfel, să îşi îndeplinească mandatul de a stăpâni peste creaţie ca vicerege. Contrar agendei deiste, Dumnezeu nu s-a retras din istoria umanităţii, pentru că El este implicat activ în generarea descendenţilor lui Adam, după cum dovedeşte frecventa utilizare a formulei „Domnul a dat zămislire” în Biblie. Până şi copiii rezultaţi din incest sunt acceptaţi ca odrasle legitime (vezi copiii lui Lot şi ai lui Iuda), în ciuda faptului că incestul ajunge condamnat şi aspru sancţionat de Legea lui Moise. Poetul recunoaşte cu uluire faptul că Dumnezeu este cel care a lucrat în ascuns la zămislirea sa (Psalmul 139:13-15).

Ideea întocmirii omului ca fiinţă cu trup şi spirit apare frecvent în literatura biblică (Deut. 32:6; Iov 31:15; Ps. 33:15; 119:73; Isaia 49:15; Zah. 12:1). A crede că Dumnezeu ne-a încredinţat nouă viaţa fără a mai fi interesat de ceea ce facem noi cu ea este o mare înşelăciune. Dumnezeu are autoritate asupra vieţilor noastre, aşa cum olarul este stăpân peste lutul lui (Isaia 29:15-16). Astfel, nu este multă înţelepciune în ridicarea de întrebări de felul: „De ce m-ai făcut aşa?” sau aparent mai religioasa variantă: „De ce ai îngăduit aşa?”

 

În ciuda imperfecţiunilor ei, viaţa este mai preţioasă decât moartea

Întâi de toate, constat că în cultura semită sinuciderea nu posedă aura de demnitate pe care o regăsim în cultura budistă sau în cea musulmană, de exemplu. Viaţa este apreciată mai mult decât orice. Este adevărat că viaţa poate fi sacrificată în folosul altora pe câmpul de luptă. Semiţii, inclusiv evreii, puneau viaţa mai presus de orice, după cum mărturiseşte şi proverbul următor: „pentru cel viu mai există speranţă, după cum mai de preţ este un câine viu decât un leu mort” (Eclesiastul 9:4). Am putea interpreta că mai bine este sclav în viaţă, decât prinţ mort. În acest context, se subliniază faptul că moartea aduce cu ea inactivitatea şi lipsa manifestării sentimentelor. Viaţa este de preferat în ciuda faptului că este caracterizată de certitudinea morţii şi de incapacitatea de a rezista în faţa acumulării de prostie. Chiar şi aşa viaţa este vrednică de trăit. Există mult prea multe frumuseţi care, consumate în regimul intenţionat de Creator, să nu dea satisfacţii omului.

Evreii au avut de pătimit din cauza îndepărtării lor de Dumnezeu, aşa că promisiunea exilului a intrat pe rol. Pentru un evreu naţionalist (poate cea mai autentică formă de naţionalism dintre câte există) pătimirea ca străin era cea mai grozavă dintre sancţiuni. Chiar şi aşa, Dumnezeu le porunceşte supravieţuitorilor astfel: „Zidiţi case şi locuiţi-le. Plantaţi grădini şi mâncaţi-le roadele. Luaţi-vă soţii şi faceţi fii şi fiice. Însuraţi-vă fiii şi măritaţi-vă fiicele ca să aibă fii şi fiice. Înmulţiţi-vă în locul în care sunteţi şi nu vă împuţinaţi. Căutaţi pacea pentru cetatea în care v-am dus în captivitate şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, căcă dacă ei îi merge bine şi vouă vă va merge bine.” (Ier. 29:5-7) Viaţa, atâta vreme, câtă este trebuie continuată în limitele lăsate de Dumnezeu.

Cazurile de sinucidere sunt foarte rare în Biblie. Voi lua în discuţie doar două exemple, situate la mii de ani distanţă unul de altul: regele Saul şi Iuda Iscarioteanul. În ambele cazuri se poate vorbi despre decizia personală dar şi despre amăgirea diavolului în luarea unei asemenea decizii. Amândouă personajele s-au înstrăinat în mod constant de Dumnezeu, refuzând să asculte de Dumnezeu în mandatul încredinţat lor: Saul ca rege peste Israel, iar Iuda ca administrator ar donaţiilor către grupul apostolic. În cele din urmă, amândoi recurg la sfatul cel mai nepotrivit cu putinţă al celor care nu îi pot recupera: Saul la o necromantă, Iuda la marele preot care căuta îndepărtarea lui Isus. Niciunul dintre ei nu este acuzat explicit, dar un sens al Providenţei divine aflate în control răzbate din amândouă istorisirile.

Biblia relatează despre mai multe cazuri de sinucidere (îi mulţumesc lui Marius Cruceru pentru a-mi fi atras atenţia asupra acestui fapt): Abimelek (sinucidere asistată), Samson (sinucidere gen „kamikaze”), scutierul lui Saul, Ahitofel, Zimri. Ţin să remarc trei chestiuni importante cu privire la aceste situaţii. În primul rând, cazurile de suicid din Vechiul Testament menţionate  aici zugrăveau „victima” în postura de a încerca să-şi protejeze demnitatea, evitând prin suicid o situaţie ulterioară intuită a se complica şi având grave repercursiuni asupra sa. Poate că nici cazul lui Iuda Iscarioteanul nu este departe de o asemenea interpretare, dat fiind că el însuşi avea convingerea că a trădat un nevinovat şi se temea, probabil, că va avea de înfruntat şi oprobiul colectiv.

În al doilea rând, limba ebraică nu posedă un termen distinct pentru „suicid”, sau oricare dintre termenii din familia sa (sinucidere, sinucigaş). Se preferă, în schimb, perifraza. Abimelek a fost omorât de scutierul său (Jud. 9:54). Samson cere Domnului: „să moară sufletul meu!” (Jud. 16:30), după care autorul evită să descrie moartea lui Samson. Saul „a căzut pe sabie şi a murit” (1 Sam. 31:5). La fel a făcut şi scutierul său (1 Sam. 31:5). Zimri „a incendiat palatul peste sine” (1 Regi 16:18). Cea mai transparentă exprimare cu privire la intenţiile criminale ale unui individ asupra sa însuşi este redată de verbul „s-a sugrumat”, care descrie situaţia lui Ahitofel (2 Sam. 17:23). Acelaşi verb grecesc este folosit în NT pentru a descrie moartea violentă a lui Iuda Iscarioteanul în Evanghelia după Matei (Mt. 27:5). Marcu şi Luca nu înregistrează acest incident. Ioan este criptic („Era noapte” – In 13:30), iar în Faptele apostolilor Luca aminteşte de o manieră piezişă de sinuciderea lui Iuda.

În al treilea rând, faptul cel mai miezos dintre toate, naraţiunile biblice nu emit sentinţe morale vizavi de gestul radical al luării propriei vieţi, decât în cazul lui Iuda, care a împlinit astfel planul lui Dumnezeu şi blestemul anunţat prin Psalmi (F. ap. 1:20). Relatând aceste naraţiuni de o manieră mai puţin dogmatică, autorii inspiraţi de Duhul Domnului, au permis audienţei să dezbată şi să ajungă la un consens pe baza raţionamentului şi a dialogului, luând în discuţie standardul Legii lui Dumnezeu.

Câteva exemple suplimentare ne vor ajuta să înţelegem această chestiune. Cum a ajuns şarpele să conspire împotriva lui Dumnezeu? A greşit Noe când s-a dezgolit în cortul său (în privat)? Au greşit fiicele lui Lot pentru că şi-au făcut urmaşi din tatăl lor  îmbătat în prealabil? Au greşit Avram şi Isaac atunci când au ascuns natura relaţiei lor cu soţiile lor faţă de Faraon, respectiv Abimelek? A greşit Iuda când s-a bucurat de serviciile prostituatei din Timna, dovedită a fi nora sa incognito? A greşit Iosif când ducea tatălui său rapoarte despre fraţii săi? A greşit Iosif când i-a pus la încercare pe fraţii săi, ascunzându-şi adevărata identitate? A greşit Moise când l-a ucis pe supraveghetorul egiptean? A greşit Moise când şi-a luat de soţie o etiopiancă?

Exemplele ar putea continua până în NT. Clasicul exemplu este următorul: a greşit Pavel când l-a refuzat pe Ioan Marcu în echipa sa misionară şi s-a despărţit de Barnaba din această cauză (F. ap. 15:36-41).  Deşi toate aceste situaţii de conflict necesită discuţie şi frământare, ele nu înseamnă că nu există principii sau că standardul biblic este lax. Deliberarea se face numai în urma dezbaterii. Probabil că tocmai această calitate au făcut naraţiunile canonice şi, prin extensie, naraţiunile necanonice care urmează acest tipar să impresioneze mintea omului şi să reziste probei timpului.

 

Luarea vieţii este un prerogativ divin

Regele David insistă prin post şi rugăciune să mijlocească pentru copilul născut lui de Bat-Şeba prin relaţia adulteră dintre ei, dar acceptă sentinţa lui Dumnezeu când copilul moare. Iov recunoaşte că este dreptul lui Dumnezeu de a-i fi luat nu numai proprietăţile ci şi cei zece copii ai Săi. „Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvântat” (Iov 1:21).

Crima cu intenţie este aspru sancţionată în comunitatea israelită. Pentru criminalul cu premeditare nu există ispăşire; el trebuia să ispăşească această vină cu propria viaţă. Spre deosebire de alte legi antice, discriminatorii în sancţiuni în funcţie de statutul social al criminalului şi al victimei, Legea lui Moise este dreaptă. O viaţă valorează la fel de mult, indiferent a cui este – bogat sau sărac, stăpân sau sclav: „Oricine loveşte mortal un om trebuie să fie pedepsit cu moartea” (Exodul 21:12). Singurele excepţii tolerate în Biblie sunt moartea combatanţilor duşmani în contextul luptelor autorizate de Dumnezeu şi crima fără premeditare sau lovitura cauzatoare de moarte administrată de stăpân sclavului său.

 

Scriptura ne invită „să ne dăm viaţa” prin slujirea altora

Apostolul Pavel sintetizează rostul vieţii creştine prin imaginea „sacrificiului viu”, unul dintre numeroase paradoxuri ale teologiei creştine. Este vorba despre o viaţă de slujire consacrată lui Dumnezeu, fără reţineri şi obiecţii, aşa cum numai un animal imobilizat şi sacrificat putea fi caracterizat (Romani 12:1-2). În contextul discuţiei despre lipsa de justificare a păcatului în viaţa credinciosului, acelaşi Pavel spunea: „Să nu mai daţi mădularele voastre păcatului, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca unii care aţi fost aduşi de la moarte la viaţă, şi daţi-vă mădularele voastre lui Dumnezeu, ca instrumente ale dreptăţii, pentru ca păcatul să nu mai domnească asupra voastră, întrucât voi nu sunteţi sub Lege, ci sub har!” (Romani 6:13)

Aşa îl vedem pe Isaac acceptând dreptul tatălui său Avraam asupra sa, lăsându-se legat şi pus deasupra lemnelor pentru a fi jertfit. Aşa îl vedem pe Cristos care renunţă la orice zbatere şi la toate mijloacele de evadare din slujirea lui Dumnezeu chiar şi prin moartea Sa şi acceptă ca nevinovat cea mai cruntă moarte, la mâna celor mai nedrepţi judecători. Aşa îl vedem pe apostolul Pavel care renunţă la toate onorurile iudaismului tradiţional pentru a îmbrăţişa „cariera” apostolului, călătorind din loc în loc prin teritoriile bazinului mediteraneean, riscându-şi viaţa, fiind aproape linşat în repetate rânduri, fiind lipsit adesea chiar şi de cele mai elementare resurse dar mereu dispus să lucreze pentru Dumnezeu.

Ca şi creştini, „suntem lucrarea Lui, creaţi în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”, spune Pavel efesenilor (Ef. 2:10). Prin urmare, curmându-ne viaţa ne sustragem menirii pentru care am fost creaţi şi altoiţi în trupul Bisericii şi parte a trupului lui Cristos. Aşa se face că spre deosebire de necreştini, vinovaţi de faptele rele săvârşite, creştinul este responsabil şi de faptele bune pe care a evitat să le facă.

Epistola către evrei ne atrage atenţia că cine nu urmăreşte pacea cu toţi şi sfinţirea nu are cum să Îl vadă pe Domnul (Evrei 12:14). Este posibil ca retrăgându-te dintre două tabere în conflict deschis să poţi face pace, dar calea aleasă trebuie să presupună şi sfinţirea. Sfinţirea presupune tocmai conlucrarea Duhului Sfânt cu duhul omului pentru transformarea vieţii şi o viaţă consacrată în slujire prin trup. Chemarea sfinţirii este în evidentă opoziţie cu sinuciderea.

 

Responsabilitatea este personală

Fiecare suntem responsabili în mod individual de binele sau răul pe care l-am făcut pe când trăiam în trup. Cu acestea, bune – rele, va trebui să ne înfăţişăm înaintea tronului lui Dumnezeu pentru judecată (2 Corinteni 5:10).

Prin profetul Ezechiel (capitolul 18), Dumnezeu clarifică mitul „îndreptăţirii arborescente”, adică imputarea îndreptăţirii de la un individ meritoriu spre un altul nemeritoriu. În ciuda faptului că Dumnezeu nu se delectează cu moartea păcătosului, ci cu pocăinţa lui, „sufletul care păcătuieşte ACELA va muri”. Dreptatea tatălui nu va fi imputată fiului, tot la fel cum răutatea fiului nu va fi imputată tatălui. Dreptatea fiului nu va fi imputată tatălui, tot la fel cum răutatea tatălui nu va fi imputată fiului.

Chiar mai mult, dacă un om drept se dezice de moralitatea lui începând să păcătuiască şi moartea îl surprinde în nedreptatea lui, toată dreptatea lui va fi uitată şi va plăti pentru nedreptatea lui (Ez. 18:24, 26). În mod concret, o viaţă trăită în moralitate nu ajuta omului care a comis crimă cu premeditare, pentru că urma să facă ispăşire cu propria viaţă pentru păcatul său. Tot la fel un om imoral care se pocăia, avea garantată din partea lui Dumnezeu, continuarea vieţii (vezi exemplul lui Manase, 2 Cronici 33).

Este adevărat că în Cristos, omul poate primi dreptatea lui Dumnezeu în ciuda faptului că nu o merită. Dumnezeu, însă, nu îi îndreptăţeşte pe toţi oamenii ci doar pe cei care cred în Cristos şi sunt dispuşi, prin Duhul, să accepte moartea lui Cristos în locul lor. Toţi oamenii care se consideră suficienţi şi liberi să trăiască fără Dumnezeu nu vor avea parte de acest privilegiu şi rămân mai departe în război deschis cu Dumnezeu. Creştinismul nu este o justificare pentru a trăi în păcat sau pentru a încerca păcate (Romani 6). Cine se joacă cu astfel de situaţii este sancţionabil cu acelaşi fel de penalizări ca toţi ceilalţi. Cine calcă legea statului va trebui să plătească. „Toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26:52). Cine se angrenează în conflict poate primi lovituri, inclusiv dintre cele cauzatoare de moarte. Cine se automutilează poate sângera până la moarte. Cine caută să-şi curme viaţa se poate întâlni cu moartea. Cine face astfel este responsabil de faptele sale, în ciuda moralităţii unei vieţi întregi.

 

Concluzie

Sinuciderea este cea mai egoistă dintre toate manifestările specific umane. Ea desconsideră dreptul suveran al lui Dumnezeu, Cel care dă viaţă, de a lua viaţa când crede El de cuviinţă. Sinuciderea este umanismul sub forma lui cea mai transparentă, manifestarea ultimă a dreptului individului de a face ce voieşte cu viaţa sa. În ultimă instanţă sinuciderea este un afront adus lui Dumnezeu ca sancţiune finală pentru interferenţele Sale în viaţa individului. Din moment ce fricoşii, mincinoşii şi criminalii nu au loc în împărăţia lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:8), cum vor putea fi sinucigaşii alintaţi la pieptul Tatălui?

Necrolog cu dragoste

Cât timp persistă amintirile plăcute despre un om bun? Cât timp persistă amintirile plăcute despre un om obişnuit? Când trece un om din lumea aceasta suntem tentaţi să privim la viaţa lui din perspectiva care I se potriveşte numai lui Dumnezeu şi să ne asumăm obligaţia de a da verdicte ca şi cum Dumnezeu s-ar afla în impasul de a nu ştii ce să facă cu defunctul. Afară de reţinerea de a emite verdicte în dreptul unui om sau altuia, cu atât mai puţin al unui defunct, mai este ceva de făcut? Dumnezeu m-a constrâns zilele acestea să mă gândesc mai atent la această chestiune. În zbuciumul mental şi emoţional care a urmat morţii lui Lucian Bartoş am realizat că Biblia ne oferă un model izvorât dintr-o situaţie foarte asemănătoare.

Beniamitul Saul, fiul lui Chiş, a fost ales de Domnul să devină primul rege al lui Israel, fiind ridicat din condiţia umilă a unui crescător de animale dintr-o localitate lipsită de importanţă. Primii ani au fost marcaţi de un mare succes militar şi administrativ. Apoi, regele a început să greşească, până acolo încât Dumnezeu a decis să îl deposedeze pe Saul de purpura regală şi să ridice pe David ca rege peste Israel. Dumnezeu a îngăduit ca Saul să fie chinuit de duh rău, care ceda doar la cântarea lui David care, providenţial, fusese angajat ca scutier al regelui. Saul constată că David are trecere înaintea poporului, că Dumnezeu îl preferă dându-i biruinţe militară şi asistă neputincios la ascensiunea sa. Apoi intervine personal şi caută să-i ia viaţa „oponentului” său. Cariera lui Saul cunoaşte doar două dimensiuni: confruntarea perenă cu filistenii şi urmărirea lui David. În cele din urmă, recurge la consultarea necromantei, clar interzisă de Domnul ca practică divinatorie şi se sinucide pe câmpul de luptă. Trupul său şi al fiilor săi a fost identificat de filisteni, decapitat, batjocorit şi atârnat de zidurile fortăreţei de la Bet-Şean. Locuitorii din Iabeşul Ghiladului pe care Saul i-a eliberat de sub asediu amonit chiar la începutul carierei sale militare au avut curajul de a-i recupera trupul şi de a oferi familiei regale o înmormântare cu onoruri.

Cum ne-am fi raportat noi la o asemenea situaţie? Cum am fi răspuns noi la moartea duşmanului nostru din pricina căruia să fi avut de suferit timp de 20 de ani? Biblia ne spune cum a reacţionat David. Când a aflat de moartea duşmanului său, regele în exerciţiu al lui Israel, David a compus un psalm şi l-a învăţat pe Israel să-l cânte. Îl găsim înregistrat în Biblie în 2 Samuel 1:17-27, dar iniţial şi-a avut locul în Cartea Dreptului. Aici David îşi aduce aminte de vitejia lui Saul şi de relaţia apropiată dintre rege şi Ionatan, prinţul moştenitor. Niciun cuvânt despre pătimirea sa la mâna lui Saul, despre crizele de nervi, despre posedarea demonică, despre maşinaţiunile politice, despre vorbirea şi comportamentul violente. În faţa morţii, regele Saul era salutat ca un erou de care se putea mândri întreaga naţiune şi toate celelalte erau trecute în tăcere.

Dacă învăţătura apostolică şi modelul lui Cristos nu mai ajunge la mintea noastră, poate că măcar exemplul lui David, omul pe care Ioab nu a reuşit să-l înţeleagă afirmând că „îi iubeşte pe cei ce-l urăsc, şi-i urăşte pe cei ce-l iubesc” va reuşi să ne impresioneze astfel încât să învăţăm modelul biblic de iubire. În acest context este nimerit să citez articolul Danielei Stoica despre Lucian, publicat în Adevărul de seară din Timişoara (4 iunie 2009).

Lucian Bartoş s-a sinucis miercuri, aruncându-se de pe facultatea la care studia în Timişoara. Prietenii şi cunoscuţii lui Lucian Bartoş sunt şocaţi de gestul extrem la care a recurs.

Lucian Bartoş a fost un copil şi un tânăr deosebit, iubit de cei care l-au cunoscut. Avea o inteligenţă ascuţită, pasiune pentru nou, umor şi o ironie fină. A fost al patrulea din cei şase copii ai pastorului Emil Bartoş. Avea patru surori şi un frate. A avut o copilărie frumoasă şi fericită. 
Crescând într-o casă în care cartea a fost la mare rang, Lucian a fost un cititor pasionat. Citea aproape orice de la lecturile recomandate la şcoală, la lucrări cu conţinut teologic, dar favoritele lui erau cărţile SF. Notele bune obţinute din clasa întâi până la absolvirea Colegiului Naţional Emanuil Gojdu i-au determinat pe toţi cei care îl cunoşteau să creadă că va ajunge departe în viaţă. “L-am cunoscut bine pe Lucian, mi-a fost coleg de clasă… sincer îmi pare rău pentru el pentru că aşa cum eu l-am cunoscut era un băiat foarte inteligent, un luptător… ştiu că a trecut prin momente foarte grele în ultima perioadă … îmi pare nespus de rău şi mă doare…Dumnezeu să îi mângâie familia!”, spune o fostă colegă de-a lui.

Pentru mulţi ani, Lucian a fost cel care s-a ocupat mult de Brita, dogul german al familie. Dispariţia ei l-a supărat. Era unul dintre semnele că are o sensibilitate aparte. Lucian Bartoş era foarte volubil doar în cercul lui de prieteni. În celelate circumstanţe era mai degrabă timid. “L-am cunoscut pe Lucian la biserică. Era foarte timid cu cei pe care nu îi cunoştea. După ce ne-am împrietenit, am descoperit că are o sensibilitae aparte pe care o ascundea în spatele ironiei, iar uneori a băşcăliei. Eu eram dintre privilegiaţi”, spune D.S., una dintre prietenele lui. Aceasta îşi aminteşte că Lucian era foarte atent cu Brita, deşi uneori era dezamăgit că trebuie să se întrerupă din citit pentru a o scoate afară. Lucian cânta în corul bisericii, mai povesteşte D.S.. “Avea o voce foarte bună şi pentru că ştia muzică, era unul dintre başii de bază în cor”, precizează ea.

În 2005, viaţa familiei Bartoş s-a schimbat radical. Cu câteva zile înainte de nunta fiului cel mai mare, Titus, care studia în Statele Unite, Mia Bartoş, mama copiilor, a murit într-un cumplit accident de circulaţie. Nunta s-a transformat în înmormântare. Copiii care rămăseseră acasă, inclusiv Lucian, au plecat de urgenţă peste ocean. Participanţii la înmormântare îşi aduc aminte de eveniment. Toţi au remarcat că Lucian nu putea plânge. “A stat încremenit toată slujba. Am fost îngroziţi când am văzut că nu se poate elibera prin plâns, cum au făcut ceilalţi fraţi ai lui”, povesteşte A.B., un prieten al familiei.

Un an mai târziu, tatăl lui Lucian s-a recăsătorit, iar familia a hotărât să se mute în State, unde acesta primise o ofertă de păstori o biserică baptistă. Lucian a fost singurul copil care nu a reuşit să se adapteze. S-a întors acasă după câteva luni. A urmat cursurile Politehnicii Timişoara, Facultatea de Automatică şi Calculatoare. Apoi s-a transferat la Universitatea de Vest. Prietenii din Oradea îl întâlneau uneori pe stradă. Lucian nu mai era acelaşi. “L-am întâlnit de câteva ori, pe stradă. Nu mai zâmbea la fel ca înainte”, povesteşte D.S.. Ea a mărturisit că este şocată că Lucian a recurs la acest gest.

Cei mai buni 33 români pentru Europa. Buni la ce?

În prag de alegeri europarlamentare care stau, după ultimele sondaje, sub semnul celui mai mare absenteism din istoria Comunităţii europene, stăm noi înşine şi medităm dacă merită să ne mai obosim a merge din nou la vot. Mă gândesc la câteva motive pentru care opţiunea absenteismului este de data aceasta reală. Votarea se face pe liste de partid, după algoritmul ştiut (cine se are mai bine cu preşedintele partidului are cele mai mari şanse să fie ales), suficient de rudimentar încât să-mi aducă aminte de Evul mediu. Suntem chemaţi la vot pentru nişte persoane care nu au reuşit să treacă la alegerile parlamentare, care s-au deprins cu fotoliiile confortabile, cu salarii generoase pentru muncă puţină şi plimbare multă. Candidaţii zâmbesc frumos, dar când deschid gura nu reuşesc să articuleze platforme coerente şi nu dovedesc o cunoaştere profundă a problemelor populaţiei pe care vor să o reprezinte şi nici interes pentru rezolvarea lor. Afară de injuriile încrucişate (cât de rudimentară este campania acesta!), nu aud argumente prea consistente. Cică, avem nevoie de cei mai buni reprezentanţi în Parlamentul european pentru că atunci când se face bugetul România să primească o cât mai consistentă parte. Întreb eu, pentru cine şi pentru ce proiecte?

Ca şi creştin mă uit în Biblie pentru convingerile mele şi aşa voi face şi de data aceasta. Citesc aici că reprezentanţii poporului trebuie să fie oameni integri, cu o bună reputaţie, care s-au dovedit lideri în comunitatea lor locală. Cum se face că mereu aflăm de candidaţi doar în campanie electorală? Pentru că partidele nu au viziune ca să îşi promoveze candidaţii din timp, sau pentru că în partide e vânzoleală multă pentru locuri eligibile, sau pentru că aceşti candidaţi sunt nişte personaje obscure? A excelat careva în vreun domeniu? Cu foarte puţine excepţii, candidaţii noştri sunt nişte necunoscuţi care nu au reuşit să dovedească mare lucru în România şi în străinătate (unii au mai fost euro-parlamentari sau parlamentari). Probabil că vor fi fost lideri dar vom fi noi ignoranţi. Din păcate nu găsesc un CV corespunzător care să detalieze contribuţia candidaţilor noştri în folosul concetăţenilor lor, afară de ceea ce ne oferă http://www.alegeri.tv/alegeri-europarlamentare-2009.

Citesc în Biblie că liderii poporului trebuie să fie pasionaţi de dreptate socială. PSD se laudă că este un partid de familie, probabil din pricina agendei sociale (nu al familiei mele în orice caz), pentru că este grabnic să ia cât mai mult din punga noastră ca să distribuie cum ştie mai bine. Din câte înţeleg eu Scriptura asistenţa socială este prerogativul familiei, nu al instituţiilor centrale. Biserica, încă de la întemeierea ei, a fost preocupată de asistenţa socială şi ar trebui repusă în drepturi şi în ţara noastră, acolo unde asistenţa de stat s-a dovedit falită. PDL are lideri autoritari şi joacă această carte a autoritarismului fără niciun succes. Cunosc exemple şi îl voi da pe cel mai  personal. Primarul din Sânmartin îmi refuză cu încăpăţânare acordul unic pentru construire de locuinţă, iar autorităţile locale, atât PNL cât şi PDL, nu îl pot opri de la acest abuz (conform legilor în vigoare, după consultarea cu diverşi jurişti).

Toţi candidaţii la europarlamentare trebuie să fi auzit de asistenţa medicală precară din România şi de cadourile pe care bolnavul trebuie să le dea, uneori chiar la cererea expresă a medicilor (mai ales în caz de intervenţii chirurgicale). Ce au făcut ei pentru a rezolva situaţia aceasta? În România mâncarea este mai scumpă decât în multe alte ţări din Uniune şi de mai proastă calitate, iar TVA pentru alimente este la fel ca şi pentru celelalte produse (16%). Ţări precum Franţa, Germania, Italia, Cehia, Lituania, Olanda, Polonia, Danemarca, Norvegia şi Marea Britanie promoveaza un TVA mai mic pentru produsele din coşul zilnic. Săraci aşa cum suntem, ne dăm toţi banii ce ne mai rămân după impozitare pe hrană şi pe întreţinere. Ce au făcut candidaţii noştri pentru a rezolva situaţia aceasta?

Afară de discursul populist, ce au făcut ei pentru a desfiinţa clanurile de bandiţi încă operative în oraşele României? Sunt convins că dacă ar fi vegheat ca românii să îşi poată câştiga decent existenţa, însăşi nevoia de asistenţă socială ar fi fost mult redusă. Cum se face că la conducerea instituţiilor de stat mereu se aleg oameni din pepiniera partidului de guvernământ şi nu specialişti apolitici? 

Într-o ţară creştină cum ne place să ne numim, câţi dintre candidaţii noştri sunt mândri de faptul că sunt creştini? Doar Gigi Becali!? Musulmanii nu îşi ascund identitatea aceasta. Ateii şi agnosticii se laudă cu statutul lor. Creştinii trebuie să fie despuiaţi până şi dreptul de a se identifica cu nişte convingeri personale!? Singurul evanghelic, care candidează pe un loc eligibil pe listele PNL, Ben-Oni Ardelean, şi-a acoperit cu grijă urmele să nu se cunoască faptul că este baptist: licenţiat în teologie baptistă al Universităţii Bucureşti (nu există specializarea Teologie în România!), doctorand în teologie baptistă şi pastor baptist (această informaţie nici nu mai apare ca fiind semnificativă). Poate că pe linie de partid i s-a „trasat sarcina”  de a nu specifica detaliile acestea. Pentru mine contează ca cei care mă reprezintă în Europa să fie mândri de faptul că sunt ucenici ai Domnului, cea mai aleasă distincţie pe care o poate câştiga un om în lumea aceasta. Îmi doresc să pot alege oameni care nu numai că se identifică cu identitatea creştină, dar îşi cunosc mandatul şi vocaţia de a milita pentru principii biblice în toate domeniile vieţii.

Alegerile europarlamentare 2009 sunt încă dinainte de a începe un fals exerciţiu de pseudo-democraţie. M-am săturat să tot aleg dintre mai multe variante proaste. Sunt sătul de „tirania mediocrităţii”! Oricum, supuşi tot suntem autorităţilor şi tot aşa ne vom ruga pentru ele, dar să aleg eu cu mâna mea ceva „prost şi nebăgat în seamă”? Eu zic să meargă partidele şi să-şi facă tema de casă, promovând oameni valoroşi în politică şi curăţindu-şi ograda de gunoi şi apoi vom face efortul să îi alegem.

Paradoxurile învierii

Zilele acestea am fost prins cu o mulţime de responsabilităţi legate de viaţa bisericii unde slujesc şi de responsabilităţile de familie şi de şcoală. Oricum mi-am făcut răgazul să meditez de o manieră cât mai proaspătă la moartea şi învierea Domnului. Aici includ unul dintre mesajele care s-au născut cu prilejul meditării la unul dintre cele mai mari capitole teologice despre înviere din Biblie – 1 Corinteni 15.

paradoxuri_inviere