Arhive lunare: martie 2007

Evaluarea, I

1. Aspecte ale temporalităţii (Tatu 2004, 46-56)

Timpul discursiv (td)
Def: Timpul necesar pentru parcurgerea unei naraţiuni prin lectură.
Factori care influenţează td: limba textului, complexitatea discursului, densitatea exprimării figurate.
Td se măsoară cantitativ prin determinarea echivalenţei verbale: prin numărarea cuvintelor sau prin cronometrarea timpului de lectură.

Timpul narativ (tn)
Def: Totalitatea secvenţelor temporale incluse de un narator în naraţiunea sa.
Uneori, naratorul poate recurge la artificiul încetinirii timpului, relatând pe-ndelete un incident petrecut în câteva ore (Gen. 16.1-15). Alteori, naratorul demonstrează că nu are intenţia de a discuta despre numeroase alte incidente, pe motiv că sunt irelevante pentru mesajul său, motiv pentru care trece în mare viteză peste numeroşi ani, creând senzaţia comprimării timpului (Gen. 16.16).

Timpul real (tr)
Def: Desfăşurătorul evenimentelor aşa cum au avut loc în realitate. Tr este, aşadar, reconstituit de o manieră cronologică din evenimentele puse la dispoziţie de autor.
Când apar verbe diferite de cele specifice firului narativ (în româneşte firul narativ este realizat prin verbe la perfectul compus, iar opţiunile alternativă sunt imperfect, mai mult ca perfect, sau perfect simplu – pentru trecut, viitorul simplu şi viitorul anterior – pentru viitor). Referinţa la trecut este cunoscută ca retrospecţie (prolepsis, flashback), iar cea referitoare la viitor este cunoscută ca anticipaţie (analepsis, flashforward). Evenimentele la care autorul a ales să nu se refere fac parte din timpul ascuns (ta).

Discronologizări
Dezmembrare simplă A C B D
Dezmembrare reluată proleptic A C B C D
Dezmembrare reluată analeptic A B C D B

Cronologia evenimentelor (Geneza 21.22-34)

Reguli pentru redarea evenimentelor dintr-o naraţiune:
(0) Formularea evenimentului se face cu ajutorul verbelor la indicativ afirmativ prezentul simplu. Teoretic fiecare verb din textul ebraic poate reprezenta un eveniment distinct.
(1) Expresiile verbale pot reprezenta acelaşi eveniment atunci când se poate demonstra coeziunea dintre verbe în textul ebraic
(2) Se preferă formularea succintă cu propoziţii scurte cu subiect, predicat şi obiect
(3) Evenimentele care ţin de viitor sau sunt redate în text cu ajutorul negaţiilor se formulează tot la indicativ afirmativ prezentul simplu, menţionându-se în paranteză – irealis (lat. fictiv).
(4) Evenimentele se scriu în ordinea în care apar în text şi se marchează cu cifre arabe.
(5) Evenimentele reluate ulterior în texte se notează cu referire la menţionarea cronologică a evenimentului respectiv. Astfel evenimentul „Avraam încheie legământ cu Abi-Melek”, al şaptelea în ordinea menţionată în text este reluat proleptic de evenimentul 3 şi reluat analeptic de evenimentele 12 şi 15.

1. Abi-Melek şi Picol îl vizitează pe Avraam
(-) 2. Dumnezeu îi dă prosperitate lui Avraam (Dumnezeu este cu Avraam)
(+7) 3. Avraam încheie legământ cu Abi-Melek
4. Avraam îl înşeală pe Abi-Melek (irealis)
(-) 5. Abi-Melek arată bunăvoinţă faţă de Avraam.
(+) 6. Avram arată bunăvoinţă faţă de Abi-Melek şi faţă de urmaşii lui.
7. Avraam încheie legământ cu Abi-Melek
8. Avraam acuză pe Abi-Melek pentru o fântână.
(-) 9. Robii lui Abi-Melek pun stăpânire peste o fântână săpată de robii lui Avraam.
10. Abi-Melek află despre incident (irealis)
11. Avraam îl anunţă pe Abi-Melek despre abuzul servitorilor săi (irealis).
(-7) 12. Avraam încheie legământ cu Abi-Melek.
13. Avraam pune deoparte şapte mieluşele.
14. Avraam oferă mieluşelele ca răscumpărare pentru fântăna săpată de slujitorii săi.
(-7) 15. Avraam încheie legământ cu Abi-Melek.
16. Abi-Melek şi Picol pleacă de la Avraam.
17. Avraam plantează un tamarisc.
18. Avraam se închină lui Dumnezeu.
19. Avraam locuieşte în Gherar multă vreme.

2. Contribuţia nemijlocită a naratorului: Relaţia autor-personaje (Tatu 2004, 89-98)

2.1. Autorul creează impresia că este omniscient. Cu siguranţă, personajele şi cititorii sunt dependenţi de autor.

2.2. Autorul poate lua partea unuia dintre personajele sale
E.g. alegerea lui Lot este greşită (Gen. 13), negocierea lui Avraam pentru Lot (18.16-33), insistenţa îngerilor de a-l salva pe Lot este contagioasă (Gen. 19), modalitatea de descoperire a unei soţii pentru Isaac este providenţială (Gen. 24).

2.3. Autorul poate prefera să rămână echidistant
E.g. Conflictul dintre Sarai şi Agar (Gen. 16), iniţiativa fetelor lui Lot (Gen. 19), negocierile cu Abi-Melek (21.22-34), sacrificiul lui Isaac (Gen. 22), negocierile pentru un loc de îngropare pentru Sara (Gen. 23).

2.4. Autorul îşi poate victimiza personajele coalizându-se cu cititorii împotriva personajelor sale
E.g. Faraon este victima planului lui Avraam (12.10-20), „Îngerul Domnului a găsit-o pe Agar” (16.7), „Domnul I S-a arătat la stejarii lui Mamre” (18.1), motivaţia descoperirii intenţiei sale lui Avraam (18.17-19), Lot întâlneşte îngerii (19.1), regele Gherarului este victimă a planului lui Avraam (cap. 20), Sarai împotriva lui Agar (21.8), experienţa lui Avraam este o încercare (22.1)

2.5. Autorul ascunde adevărul de cititorii săi coalizându-se cu personajele sale împotriva cititorilor săi
E.g. Doar Avraam ştia rostul celor şapte mieluşele pregătite pentru Abi-Melek (21.28-31); iniţiativa lui Simeon şi a lui Levi este necunoscută cititorilor până în momentul realizării ei (Gen 34).

2.6. Autorul deconspiră cititorilor săi adevărul despre personajele sale
E.g. Dumnezeu intenţiona să-l salveze pe Lot (Gen. 19.16); minciuna profetului israelit faţă de profetul anonim din Iuda (1Regi 13.18).

2.7. Informarea
Def: Contribuţia nemijlocită a naratorului prin care se oferă informaţii de fundal despre mentalităţi, obiceiuri, sau acţiuni preliminare semnificative pentru acţiunea prezentă.
E.g. Gen. 12.6b, 10b; 14.4, 10a; 16.1b; 19.37a, 38a

2.8. Descrierea
Def: Contribuţia nemijlocită a naratorului prin care se acordă atenţie unor detalii statice privitoare la contextul temporal, geografic sau privitoare la personaje
E.g. Gen 12.4b; 13.2, 10b, 13; 16.16; 17.24-25; 18.11; 24.1, 16

Comentarii închise la Evaluarea, I

Din categoria SVT2

Segmentare

Subdiviziunile literare ale naraţiunilor biblice (vezi Tatu 2004, 31-38)

Scena (S)
Def: Unitatea literară caracterizată de existenţa unui singur cadru locativ-temporal sau de preocuparea unui singur personaj pentru avansarea acţiunii din perspectiva sa.
e.g. Gen 14.1-4, 5-6, 7, 8-9, 10, 11-12, 13, 14, 15, 16, 17, 18-20, 21-24; 15.1-4, 5-6, 7-11, 12-16, 17-21

Episodul (E)
Def: Unitatea literară care asociază mai multe scene în limitele unui grup limitat de personaje, reluate la nivelul scenelor apropriate
e.g. 14.1-4, 5-7, 8-12, 13-16, 17-24; 15.1-21

Naraţiunea (N)
Def: Unitatea literară constituită din mai multe episoade organizate unitar în jurul unui personaj principal cu o misiune unică (eroul).
e.g. 11.27b-13.18, 14.1-15.21 (fragmentat pe subunităţi mai sus), 16.1-15, 17.1-27, 18.1-19.38, 20.1-21.21, 22.1-24, 23.1-20, 24.1-67, 25.1-18

Actul narativ (An)
Def: Unitatea literară care asociază mai multe naraţiuni în jurul unui erou cu mai multe misiuni.
e.g. 11.27b-15.21, 16.1-17.27, 18.1-19.38, 20.1-22.24, 23.1-25.6

Ciclul narativ (Cn)
Def: Unitatea literară care asociază mai multe acte narative în jurul unor preocupări similare.
e.g. „Geneze”: 1.1-11.27a; „Avraam”: 11.27b-25.19a; „Iacov”: 25.20b-36.43

Cartea narativă (CN)
Def: Unitatea literară care asociază mai multe cicluri narative în jurul unei teme centrale sau a unui scop editorial unitar.
e.g. Geneza

Pentru ilustrare oferim un exemplu de naraţiune cu subdiviziunile sale şi cu referinţă la personajele participante în acţiunea descrisă de fiecare secţiune în parte.

N: 11.27b-13.18: Avram caută să asculte de Dumnezeu migrând în Canaan
E1: 11.27b-32: Terah, Avram şi Lot
S1: 11.27b: Terah şi fiii săi
S2: 11.28: Terah şi Haran: Lot
S3: 11.29-30: Avram şi Nahor
S4: 11.31-32: Terah, Avram şi Lot

E2: 12.1-5: Dumnezeu, Avram şi Lot
S1: 12.1-4: Dumnezeu şi Avram: chemarea
S2: 12.5: Avram, Sarai şi Lot

E3: 12.6-9: Dumnezeu şi Avram
S1: 12.6-7: Dumnezeu şi Avram la More
S2: 12.8-9: Avram şi tabăra sa prin Canaan

E4: 12.10-13: Avram şi Sarai
S1: 12.10: Avram şi tabăra sa către Egipt
S2: 12.11-13: Avram şi Sarai

E5: 12.14-16: Egiptenii, Faraon şi Avram
S1: 12.14-15: Egiptenii şi Faraon
S2: 12.16: Faraon şi Avram

E6: 12.17-20: Dumnezeu, egiptenii, Faraon şi Avram
S1: 12.17: Dumnezeu şi egiptenii
S2: 12.18-20: Faraon şi Avram

E7: 13.1-2: Avram
S1: 13.1-2: Avram şi tabăra sa în sudul Canaanului

E8: 13.3-5: Avram şi Lot
S1: 13.3-4: Avram şi tabăra sa la Betel
S2: 13.5: Lot şi tabăra sa la Betel

E9: 13.6-7: slujitorii patriarhilor
S1: 13.6-7: Ciurdarii şi ciobanii lui Avram şi ai lui Lot

E10: 13.8-18: Avram şi Lot
S1: 13.8-13: Avram şi Lot: despărţirea
S2: 13.14-17: Dumnezeu şi Avram
S3: 13.18: Avram şi tabăra sa la Mamre

Comentarii închise la Segmentare

Din categoria SVT2

Incorporarea

Incorporarea are ca scop producerea unui text „curat”, adică lipsit de neclarităţi la nivel textual, şi acomodarea cititorului cu contextul cultural la care textul face referire. Sondarea acestor două elemente se realizează în mod tradiţional prin ceea ce se numeşte critică textuală şi critică istorică.

(1) Critica textuală
Pentru a evalua valoarea citirilor alternativă oferite de diverse versiuni antice, trebuie cunoscută în avans calitatea versiunilor respective.

1.1. Textul Masoretic (TM)
Cele mai timpurii dintre textele de la Qumran sunt datate în secolul II-I a.Chr. Cel mai vechi, şi complet text în acelaşi timp, este Sulul lui Isaia, expus actualmente în Muzeul Cărţii din Ierusalim. S-au descoperit fragmente mai mici sau mai mari din mai toate cărţile biblice, cu excepţia cărţii Estera. Fragmentele au fost publicate în facsimil şi inventariate de seria Discoveries in the Judaean Desert a editurii Clarendon din Oxford. Cele mai multe dintre aceste fragmente sunt pe textul cărţii Psalmilor (37), apoi pe Deuteronom (30), Isaia (21), Geneza (20), Exod (17), Levitic (14), Numeri (8) (Campbell 2005, 53).

Papirusul Nash este datat secolul II-I a.Chr. Este un document deteriorat care cuprinde fragmente din Pentateuh, mai precis Decalogul din Exod 20:2ff şi versiunea din Deuteronom 5:6ff, plus fragmentul „Ascultă, Israele!” din Deut. 6:4f. Interesant este că poruncile VI şi VII sunt inversate.

Fragmente de text biblic s-au descoperit şi în Gheniza din Cairo. Ele au fost datate în sec. al V-lea p.Chr. Gheniza era o nişă în care se păstrau sulurile ieşite din uz şi care îşi aşteptau înmormântarea. Acestea au sfârşit zidite, aşa se face că au supravieţuit.

Codexul Aleppo (A) este datat la jumătatea sec. al X-lea p.Chr. Conform colofonului renumitul scrib Aaron ben Moşe ben Aşer l-a dotat cu vocale şi comentariile masoretice de rigoare, constituind matriţa după care s-au realizat alte MSS similare. Iniţial s-a aflat în Ierusalim, dar ulterior a călătorit la Cairo şi Aleppo, unde a fost şi descoperit cu prilejul unui incendiu care a cuprins sinagoga. Focul l-a deteriorat substanţial, MS pierzând aproape în întregime Pentateuhul, mai puţin două fragmente.

Codex Leningradensis (B 19A sau L) a fost încheiat, conform colofonului, în 1008 şi aparţine şcolii lui Ben-Aşer. Este un manuscris complet, lizibil şi credibil. Actualmente se află în colecţia Bibliotecii Publice din Sankt Petersburg.

Numeroase alte MSS medievale se află actualmente în diverse biblioteci din Europa apuseană. Aparatul critic face referinţă la unele codexuri, din păcate pierdute.

Codex Severi (Sev) cuprindea 32 de variante textuale pentru Pentateuh şi aparţinuse unei sinagogi din Roma construite pe cheltuiala lui Severus (sec. al III-lea p.Chr.) şi donat acesteia de împărat din prada de război adusă în capitală la căderea Ierusalimului.

Codex Hillel (Hillel) se presupune că ar fi fost un MS foarte exact, scris la începutul sec. al VII-lea p.Chr. de către Rabinul Hillel ben Moşe ben Hillel.

Primele ediţii tipărite sunt cunoscute ca Bibliile rabinice. Dintre toate cea mai celebră a rămas a doua ediţie, publicată de Daniel Bomberg (Veneţia, 1524-5), supranumită şi Bombergiana. Ca orice ediţie a Bibliei Rabinice, acestea includea, pe lângă textul ebraic, traducerea sa în aramaică, comentariile unor reputaţi rabini (Raşi, Ibn Ezra, Kimhi, etc.), precum şi informaţiile masoretice (masora parva, masora magna). Va fi retipărită chiar şi în sec. al XIX-lea de către C.D. Ginsburg (1897, 1908, 1926) pentru British and Foreign Bible Society. Textul oferit de această ediţie a reprodus MSS medievale, motiv pentru care a şi fost părăsit de criticii textuale, fiind înlocuit de altele mai vechi.

Pentateuhul Samaritean este un document ce provine din primul mileniu. Contrazice TM în aprox 6000 de instanţe şi se acordă cu TM şi cu LXX în altele 1900. Majoritatea dezacordurilor sunt de natură ortografică, dar există şi altele explicate de specialişti ca „sectare” deoarece vizează salvgardarea pre-eminenţei lui Efraim asupra lui Iuda, susţinând stabilirea cultului pe muntele Garizim şi nu pe Sion. Specialiştii agreează ideea că Pentateuhul Samaritean reprezintă o altă tradiţie textuală decât TM.

1.2. Traduceri ale textului ebraic

Septuaginta este traducerea grecească a Vechiului Testament, probabil prima Biblie a bisericii creştine. Istoria scrierii sale are caracter legendar şi provine din Scrisoarea lui Aristeas. Conform acestui document, Septuaginta ar fi fost produsă la cererea lui Ptolemeu al II-lea Filadelful, regele Egiptului (285-247 a.Chr.), pentru colecţia bibliotecii din Alexandria. Cu toate acestea, specialiştii datează documentul doar în sec. al II-lea a.Chr. şi îl apreciază ca aparţinând unei alte tradiţii textuale decât cea care s-a transmis ca TM de astăzi. Septuaginta a cunoscut numeroase revizuiri, dintre care cele mai cunoscute sunt: Aquila (130 p.Chr.), Symmachus (170 p.Chr.), Theodotion (190 p.Chr.). Hexapla lui Origen, o lucrare critică de mari dimensiuni ce punea textul ebraic şi cel grecesc pe coloane paralele, a fost din păcate pierdut. Textul ebraic apărea şi în transcriere cu caractere greceşti, iar textul grecesc era prezent atât în versiunea septuagintală cât şi în versiunile recenzorilor săi.
Textul septuagintal este conservat în numeroase MSS. Traducerea nu este literală, „căci, fiind o operă colectivă, oscilează între calchierea strictă şi parafrazarea extremă” (Loría-Pavel 2004, 22).

Cele mai importante manuscrise ale Septuagintei sunt:
Codex Vaticanus (B) – sec. al IV-lea p.Chr., este un MS complet al Bibliei dar secţiuni extinse ale VT (Gen 1-46:28, Ps 105:27-137:6) au fost adăugate abia în sec. al XV-lea.
Codex Sinaiticus (S) – sec. al IV-lea p.Chr., este un MS fragmentar al Bibliei, din care au supravieţuit următoarele secţiuni: Gen. 23:19-24:46, Num 5:26-7:20, 1 Cr. 9:27-19:17; Ezra-Neemia numai de la Ezra 9:9, Estera, Tobit, Iudit, Macabei, Isaia, Ieremia (până la Lamentaţii 2:20), Ioel-Maleahi, Psalmi, Proverbe, Eclesiast, Cântarea, Înţelepciunea lui Sirah, Iov.
Codex Alexandrinus (A) – sec. al V-lea p.Chr., este un MS aflat în stare mai bună decât precedentul deoarece îi lipseşte doar 1 Sam 12:17-14:9 şi Ps 49:20-79:11.

Papirusul grecesc 458 din Biblioteca John Rylands (Manchester) – sec. II a.Chr., cuprinde şase fragmente pe papirus: Deut. 23:24-24:3; 25:1-3; 26:12, 17-19; 28:31-33, un total de abia 15 versete. Suplimentar a mai fost descoperit un sul de piele cuprinzând profeţii mici.

Papirusul Chester Beatty – sec. al IV-lea p. Chr., cuprinde fragmente din 11 codexuri, cu secvenţe din 9 cărţi vetero-testamentare (Geneza, Numeri, Deuteronom, Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Estera, Înţelepciunea lui Sirah) şi 15 cărţi neo-testamentare, plus fragmente din cartea lui Enoh şi dintr-o omilie a lui Melito din Sardis.

Numeroase alte codexuri din primul mileniu populează bibliotecile europene. Pentateuhul Samaritean a fost tradus şi el în greacă fiind cunoscut sub numele de Samaritikon (sec. V-VI). Tot după LXX au fost produse versiuni în limba armeană, în etiopiană, în gotică şi în slavonă, toate înainte de sec. al X-lea.

Targumurile sunt traduceri ale VT în aramaică. Cele mai importante targumuri sunt Targumul Onkelos asupra Pentateuhului şi Targumul Ionatan asupra Profeţilor. Pentateuhul mai cunoaşte un targum palestinian, reprezentat de Codexul Neofiti, şi un targum Pseudo-Ionatan. Cel mai probabil au fost scrise după sec. I al erei creştine, când limba aramaică devenea limba vernaculară a comunităţilor evreieşti din Levant. Targumul Onkelos este cel mai de seamă reprezentant al genului, fiind scris în jurul anului 135 p.Chr. şi revizuit mai târziu. Se cunosc peste 60 MSS ale sale. În majoritatea cazurilor se preferă traducerea literală. În disputele halakhice, TO îl favorizează pe Rabbi Aqiba în defavoarea lui Rabbi Işmael. A devenit textul autoritativ al iudaismului babilonian în sec. al II-lea şi apoi în Iudaismul sefardic medieval, motiv pentru care este citat ca interpretarea autoritativă a Torei (McNamara 2003, 168).

Peshitta este traducerea în siriacă (siriana veche) a VT – sec. I p.Chr. Mai ales în ce priveşte Pentateuhul, textul în siriacă este similar lui TM. Părinţii Bisericii originari din Siria, citează frecvent din acest document. Cel mai vechi MS al Peshittei este Codex Ambrosianus (sec. al IV-lea) păstrat la biblioteca din Milano. O versiune în limba armeană a fost realizată şi după siriacă. P.A.H. de Boer coordonează un proiect de editare electronică a unei ediţii critice a Peshittei în cadrul The Peshitta Institute din Leiden, Olanda.

Vulgata este traducerea în latină produsă de Ieronim – finele sec. al IV-lea p.Chr. Anterior acesteia se folosise versiunea Septuagintei în itala veche. Lucrarea, contractată de Ieronim la solicitarea papei Damasus I, este general acceptată în biserica catolică abia după ce este declarată textul autoritativ al bisericii la Conciliul de la Trent (6 Aprilie 1546), dar abia din sec. al XVIII-lea îşi va depăşi contracandidatul (itala veche). Traducerea originală a suferit numeroase recenzii, fapt ce a impus iniţierea unui proiect papal încredinţat benedictinilor de recuperare a acesteia din cele 8000 MSS existente. Primele rezultate au început a fi tipărite în 1926.

2. Principiile de evaluare a citirilor alternativă sunt:
● Versiunea mai veche este mai probabilă
● Versiunea mai scurtă este mai probabilă
● Versiunile de text ebraic sunt mai probabile decât traducerile acestora
● Traducerile mai puţin susceptibile de partizanat schismatic sunt mai probabile

(3) Critica istorică
Contextul cultural al Bibliei, în particular al Genezei, poate fi sondat cu mijlocirea a diverse lucrări de referinţă publicate acum şi în limba română: Dicţionarul biblic (Oradea: Cartea Creştină, 1995), Dicţionarul biblic (Bucureşti: Stephanus, 1995), Enciclopedia biblică (Cluj-Napoca: Logos, 1996), Dicţionar enciclopedic de iudaism (Bucureşti: Hasefer, 2001), Dicţionarul cultural al Bibliei de Danielle Fouilloux (Bucureşti: Nemira, 2006), Atlas de istorie biblică de Paul Lawrence (Oradea: Casa cărţii, 2007). 83445.gif

Monografiile destinate chestiunilor de context cultural sunt mai rare în limba română (cf. M.C. Tenney et al. Viaţa cotidiană în vremurile biblice, Făgăraş: Agape, 1997), dar ele nu lipsesc în limbile de circulaţie internaţională. Se recomandă parcurgerea lucrării de referinţă The IVP Bible Background Commentary: Old Testament, de John H. Walton et al., Downers Grove, Ill: InterVarsity, 2000). De un substanţial ajutor poate fi şi monografia lui Yohanan Aharoni The Land of the Bible: A Historical Geography (tradus in engleză de A.F. Rainey, London: Burns&Oates, 1979).

Izvoarele extrabiblice relevante pentru relatările biblice sunt incluse în volumul Ancient Near Eastern Texts a lui James B. Pritchard (Princeton, NJ: University, 1969).

Pentru chestiunile de natură juridică din naraţiunile patriarhale care privesc moşteniri şi moştenitori este relevantă lectura Codului lui Hammurabi în româneşte în traducerea lui Athanse Negoiţă (Gândirea asiro-babiloniană în texte, Bibliotheca orientalis, Bucureşti: Ştiinifică, 1975).

Spicuim din elementele de context cultural specifice capitolelor 11-13.
11.31
Migraţia centripetă a popoarelor, dinspre centrele de civilizaţie spre extreme, specifică sfârşitului de mileniu II a.Chr.
Ur era un oraş bine dezvoltat, cu case spaţioase dotate chiar şi cu canalizare.
Haranul se afla în nordul Mesopotamiei, pe malul drept al râului Balikh, la graniţa dintre Turcia şi Siria de astăzi.

12.4
Avram a continuat să emigreze din Haran, spre Canaan către sud pe drumul ce ducea în Egipt.

12.6
Sihem, numele cetăţii canaaneene menţionat în textele egiptene de faraonul Sesostris III (1880-1840 a.Chr.). Arheologia a confirmat o aşezare omenească fără ziduri, ceea ce converge cu ideea identificării sale prin referinţa la Stejarul lui More.
Stejarii şi alţi arbori masivi, marcau teritorii şi chiar spaţii sacre, atingând vârste onorabile pentru că erau ocrotiţi pentru umbra ce o ofereau de nepreţuit în climatul arid al OAA. Puteau servi pentru organizarea de întruniri publice.
Stejarul lui More este identificat cu stejarii lui Mamre, în apropiere de Sihem, între piscurile Ebal şi Garizim (14.13; Deut 11.30). Totuşi a existat şi o altă locaţie numită după mai mulţi astfel de copaci Stejarii lui Mamre în apropiere de Hebron (13.18).

12.8
Betel şi Ai, cetăţi canaaneene
Altarul ca obiect de cult: din pământ bătătorit, din piatră necioplită sau cioplită, din lemn placat cu metale preţioase

12.10
Egiptul faraonic era grânarul Antichităţii, cel puţin pentru lumea mediteraneeană.
Foametea era un fenomen destul de frecvent întâlnit în zonele aride ale Levantului unde resursele de apă erau foarte limitate. Producţia agricolă a Egiptului, în schimb, se baza pe revărsările fluviului Nil care era mult mai rar afectată de lipsa ploii.
Musafirul era onorat şi protejat. Avram se temea pe bună dreptate, deoarece dacă Sarai era într-adevăr o femeie foarte frumoasă (nu neapărat fermecătoare), singura modalitate de a obţine soţia musafirului era prin asasinarea acestuia.
Atestarea migraţiilor în Egipt: (1) Papirusul Anastasi VI raportează emigrarea unui clan în Egipt în timpul unei secete; (2) pictura murală din mormântul de la Beni Hasan (sec. al XIX-lea a.Chr.) imaginează o caravană de asiatici sosiţi în Egipt împreună cu toate familiile lor.

12.16
Darurile aveau menirea a pecetlui angajamentul dintre cele două părţi (vezi Codul lui Hammurabi şi legile din Nuzi, amândouă din perioada sec. al XVIII-lea).

13.9
Dreapta şi stânga reprezintă nordul şi sudul. Avram intenţiona ca ei să se despartă, apucând direcţii opuse dar rămânând în zona de munte a Canaanului. Fără să stea mult pe gânduri, Lot a ales o variantă nouă, să plece spre răsărit (13.11).

13.13
Sodoma şi Gomora sunt numele unor localităţi pierdute, încă neidentificate, dar despre care se presupune că ar fi fost înghiţite de o teribilă alunecare de teren, care a declanşat eliberarea pungilor de gaz şi asfalt de care abundă zona. Se presupune că Marea Moartă ar fi fost creată în urma unui asemenea cataclism.

13.18
Hebron a fost o aşezare întemeiată „cu şapte ani înainte de Ţoan din Egipt” (Num. 13.22), adică undeva în sec. al XVII-lea. Prin urmare, la data vizitării sale de Avram încă nu era oraşul ce urma să devină.

Bibliografie:

Bădiliţă, Cristian
2004. Septuaginta, vol. 1: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul. Iaşi: Polirom. Vezi Studiul introductiv, pp. 9-32.

Brotzman, Ellis R.
1998. Old Testament Criticism: A Practical Introduction. Grand Rapids, Mich.: Baker Books.

Campbell, Jonathan G.
2005. Desluşirea Sulurilor de la Marea Moartă. Traducere de Ion Peleanu. Bucureşti: Hasefer.

Gaster, Theodor H.
2005. Manuscrisele de la Marea Moartă. Traducere de Simona Dumitru. Bucureşti: Herald.

Loría-Pavel, Gustavo-Adolfo
2004. Pentateuhul: Probleme de traducere a textului biblic. Iaşi: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, pp. 13-83.

Negoiţă, Athanase
1993. Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă. Bibliotheca Orientalis. Bucureşti: Ştiinţifică.

Vladimirescu, Mihai Valentin
2006. O istorie a Biblie ebraice. Plural – Religie, Iaşi: Polirom.

Würthwein, Ernst
1979. The Text of the Old Testament: An Introduction to the Biblia Hebraica. Traducere în engleză de Erroll F. Rhodes [Der Text des Alten Testaments, ediţia a IV-a, 1973]. Grand Rapids, Mich: Eerdmans.

Comentarii închise la Incorporarea

Din categoria SVT2