Incorporarea

Incorporarea are ca scop producerea unui text „curat”, adică lipsit de neclarităţi la nivel textual, şi acomodarea cititorului cu contextul cultural la care textul face referire. Sondarea acestor două elemente se realizează în mod tradiţional prin ceea ce se numeşte critică textuală şi critică istorică.

(1) Critica textuală
Pentru a evalua valoarea citirilor alternativă oferite de diverse versiuni antice, trebuie cunoscută în avans calitatea versiunilor respective.

1.1. Textul Masoretic (TM)
Cele mai timpurii dintre textele de la Qumran sunt datate în secolul II-I a.Chr. Cel mai vechi, şi complet text în acelaşi timp, este Sulul lui Isaia, expus actualmente în Muzeul Cărţii din Ierusalim. S-au descoperit fragmente mai mici sau mai mari din mai toate cărţile biblice, cu excepţia cărţii Estera. Fragmentele au fost publicate în facsimil şi inventariate de seria Discoveries in the Judaean Desert a editurii Clarendon din Oxford. Cele mai multe dintre aceste fragmente sunt pe textul cărţii Psalmilor (37), apoi pe Deuteronom (30), Isaia (21), Geneza (20), Exod (17), Levitic (14), Numeri (8) (Campbell 2005, 53).

Papirusul Nash este datat secolul II-I a.Chr. Este un document deteriorat care cuprinde fragmente din Pentateuh, mai precis Decalogul din Exod 20:2ff şi versiunea din Deuteronom 5:6ff, plus fragmentul „Ascultă, Israele!” din Deut. 6:4f. Interesant este că poruncile VI şi VII sunt inversate.

Fragmente de text biblic s-au descoperit şi în Gheniza din Cairo. Ele au fost datate în sec. al V-lea p.Chr. Gheniza era o nişă în care se păstrau sulurile ieşite din uz şi care îşi aşteptau înmormântarea. Acestea au sfârşit zidite, aşa se face că au supravieţuit.

Codexul Aleppo (A) este datat la jumătatea sec. al X-lea p.Chr. Conform colofonului renumitul scrib Aaron ben Moşe ben Aşer l-a dotat cu vocale şi comentariile masoretice de rigoare, constituind matriţa după care s-au realizat alte MSS similare. Iniţial s-a aflat în Ierusalim, dar ulterior a călătorit la Cairo şi Aleppo, unde a fost şi descoperit cu prilejul unui incendiu care a cuprins sinagoga. Focul l-a deteriorat substanţial, MS pierzând aproape în întregime Pentateuhul, mai puţin două fragmente.

Codex Leningradensis (B 19A sau L) a fost încheiat, conform colofonului, în 1008 şi aparţine şcolii lui Ben-Aşer. Este un manuscris complet, lizibil şi credibil. Actualmente se află în colecţia Bibliotecii Publice din Sankt Petersburg.

Numeroase alte MSS medievale se află actualmente în diverse biblioteci din Europa apuseană. Aparatul critic face referinţă la unele codexuri, din păcate pierdute.

Codex Severi (Sev) cuprindea 32 de variante textuale pentru Pentateuh şi aparţinuse unei sinagogi din Roma construite pe cheltuiala lui Severus (sec. al III-lea p.Chr.) şi donat acesteia de împărat din prada de război adusă în capitală la căderea Ierusalimului.

Codex Hillel (Hillel) se presupune că ar fi fost un MS foarte exact, scris la începutul sec. al VII-lea p.Chr. de către Rabinul Hillel ben Moşe ben Hillel.

Primele ediţii tipărite sunt cunoscute ca Bibliile rabinice. Dintre toate cea mai celebră a rămas a doua ediţie, publicată de Daniel Bomberg (Veneţia, 1524-5), supranumită şi Bombergiana. Ca orice ediţie a Bibliei Rabinice, acestea includea, pe lângă textul ebraic, traducerea sa în aramaică, comentariile unor reputaţi rabini (Raşi, Ibn Ezra, Kimhi, etc.), precum şi informaţiile masoretice (masora parva, masora magna). Va fi retipărită chiar şi în sec. al XIX-lea de către C.D. Ginsburg (1897, 1908, 1926) pentru British and Foreign Bible Society. Textul oferit de această ediţie a reprodus MSS medievale, motiv pentru care a şi fost părăsit de criticii textuale, fiind înlocuit de altele mai vechi.

Pentateuhul Samaritean este un document ce provine din primul mileniu. Contrazice TM în aprox 6000 de instanţe şi se acordă cu TM şi cu LXX în altele 1900. Majoritatea dezacordurilor sunt de natură ortografică, dar există şi altele explicate de specialişti ca „sectare” deoarece vizează salvgardarea pre-eminenţei lui Efraim asupra lui Iuda, susţinând stabilirea cultului pe muntele Garizim şi nu pe Sion. Specialiştii agreează ideea că Pentateuhul Samaritean reprezintă o altă tradiţie textuală decât TM.

1.2. Traduceri ale textului ebraic

Septuaginta este traducerea grecească a Vechiului Testament, probabil prima Biblie a bisericii creştine. Istoria scrierii sale are caracter legendar şi provine din Scrisoarea lui Aristeas. Conform acestui document, Septuaginta ar fi fost produsă la cererea lui Ptolemeu al II-lea Filadelful, regele Egiptului (285-247 a.Chr.), pentru colecţia bibliotecii din Alexandria. Cu toate acestea, specialiştii datează documentul doar în sec. al II-lea a.Chr. şi îl apreciază ca aparţinând unei alte tradiţii textuale decât cea care s-a transmis ca TM de astăzi. Septuaginta a cunoscut numeroase revizuiri, dintre care cele mai cunoscute sunt: Aquila (130 p.Chr.), Symmachus (170 p.Chr.), Theodotion (190 p.Chr.). Hexapla lui Origen, o lucrare critică de mari dimensiuni ce punea textul ebraic şi cel grecesc pe coloane paralele, a fost din păcate pierdut. Textul ebraic apărea şi în transcriere cu caractere greceşti, iar textul grecesc era prezent atât în versiunea septuagintală cât şi în versiunile recenzorilor săi.
Textul septuagintal este conservat în numeroase MSS. Traducerea nu este literală, „căci, fiind o operă colectivă, oscilează între calchierea strictă şi parafrazarea extremă” (Loría-Pavel 2004, 22).

Cele mai importante manuscrise ale Septuagintei sunt:
Codex Vaticanus (B) – sec. al IV-lea p.Chr., este un MS complet al Bibliei dar secţiuni extinse ale VT (Gen 1-46:28, Ps 105:27-137:6) au fost adăugate abia în sec. al XV-lea.
Codex Sinaiticus (S) – sec. al IV-lea p.Chr., este un MS fragmentar al Bibliei, din care au supravieţuit următoarele secţiuni: Gen. 23:19-24:46, Num 5:26-7:20, 1 Cr. 9:27-19:17; Ezra-Neemia numai de la Ezra 9:9, Estera, Tobit, Iudit, Macabei, Isaia, Ieremia (până la Lamentaţii 2:20), Ioel-Maleahi, Psalmi, Proverbe, Eclesiast, Cântarea, Înţelepciunea lui Sirah, Iov.
Codex Alexandrinus (A) – sec. al V-lea p.Chr., este un MS aflat în stare mai bună decât precedentul deoarece îi lipseşte doar 1 Sam 12:17-14:9 şi Ps 49:20-79:11.

Papirusul grecesc 458 din Biblioteca John Rylands (Manchester) – sec. II a.Chr., cuprinde şase fragmente pe papirus: Deut. 23:24-24:3; 25:1-3; 26:12, 17-19; 28:31-33, un total de abia 15 versete. Suplimentar a mai fost descoperit un sul de piele cuprinzând profeţii mici.

Papirusul Chester Beatty – sec. al IV-lea p. Chr., cuprinde fragmente din 11 codexuri, cu secvenţe din 9 cărţi vetero-testamentare (Geneza, Numeri, Deuteronom, Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Estera, Înţelepciunea lui Sirah) şi 15 cărţi neo-testamentare, plus fragmente din cartea lui Enoh şi dintr-o omilie a lui Melito din Sardis.

Numeroase alte codexuri din primul mileniu populează bibliotecile europene. Pentateuhul Samaritean a fost tradus şi el în greacă fiind cunoscut sub numele de Samaritikon (sec. V-VI). Tot după LXX au fost produse versiuni în limba armeană, în etiopiană, în gotică şi în slavonă, toate înainte de sec. al X-lea.

Targumurile sunt traduceri ale VT în aramaică. Cele mai importante targumuri sunt Targumul Onkelos asupra Pentateuhului şi Targumul Ionatan asupra Profeţilor. Pentateuhul mai cunoaşte un targum palestinian, reprezentat de Codexul Neofiti, şi un targum Pseudo-Ionatan. Cel mai probabil au fost scrise după sec. I al erei creştine, când limba aramaică devenea limba vernaculară a comunităţilor evreieşti din Levant. Targumul Onkelos este cel mai de seamă reprezentant al genului, fiind scris în jurul anului 135 p.Chr. şi revizuit mai târziu. Se cunosc peste 60 MSS ale sale. În majoritatea cazurilor se preferă traducerea literală. În disputele halakhice, TO îl favorizează pe Rabbi Aqiba în defavoarea lui Rabbi Işmael. A devenit textul autoritativ al iudaismului babilonian în sec. al II-lea şi apoi în Iudaismul sefardic medieval, motiv pentru care este citat ca interpretarea autoritativă a Torei (McNamara 2003, 168).

Peshitta este traducerea în siriacă (siriana veche) a VT – sec. I p.Chr. Mai ales în ce priveşte Pentateuhul, textul în siriacă este similar lui TM. Părinţii Bisericii originari din Siria, citează frecvent din acest document. Cel mai vechi MS al Peshittei este Codex Ambrosianus (sec. al IV-lea) păstrat la biblioteca din Milano. O versiune în limba armeană a fost realizată şi după siriacă. P.A.H. de Boer coordonează un proiect de editare electronică a unei ediţii critice a Peshittei în cadrul The Peshitta Institute din Leiden, Olanda.

Vulgata este traducerea în latină produsă de Ieronim – finele sec. al IV-lea p.Chr. Anterior acesteia se folosise versiunea Septuagintei în itala veche. Lucrarea, contractată de Ieronim la solicitarea papei Damasus I, este general acceptată în biserica catolică abia după ce este declarată textul autoritativ al bisericii la Conciliul de la Trent (6 Aprilie 1546), dar abia din sec. al XVIII-lea îşi va depăşi contracandidatul (itala veche). Traducerea originală a suferit numeroase recenzii, fapt ce a impus iniţierea unui proiect papal încredinţat benedictinilor de recuperare a acesteia din cele 8000 MSS existente. Primele rezultate au început a fi tipărite în 1926.

2. Principiile de evaluare a citirilor alternativă sunt:
● Versiunea mai veche este mai probabilă
● Versiunea mai scurtă este mai probabilă
● Versiunile de text ebraic sunt mai probabile decât traducerile acestora
● Traducerile mai puţin susceptibile de partizanat schismatic sunt mai probabile

(3) Critica istorică
Contextul cultural al Bibliei, în particular al Genezei, poate fi sondat cu mijlocirea a diverse lucrări de referinţă publicate acum şi în limba română: Dicţionarul biblic (Oradea: Cartea Creştină, 1995), Dicţionarul biblic (Bucureşti: Stephanus, 1995), Enciclopedia biblică (Cluj-Napoca: Logos, 1996), Dicţionar enciclopedic de iudaism (Bucureşti: Hasefer, 2001), Dicţionarul cultural al Bibliei de Danielle Fouilloux (Bucureşti: Nemira, 2006), Atlas de istorie biblică de Paul Lawrence (Oradea: Casa cărţii, 2007). 83445.gif

Monografiile destinate chestiunilor de context cultural sunt mai rare în limba română (cf. M.C. Tenney et al. Viaţa cotidiană în vremurile biblice, Făgăraş: Agape, 1997), dar ele nu lipsesc în limbile de circulaţie internaţională. Se recomandă parcurgerea lucrării de referinţă The IVP Bible Background Commentary: Old Testament, de John H. Walton et al., Downers Grove, Ill: InterVarsity, 2000). De un substanţial ajutor poate fi şi monografia lui Yohanan Aharoni The Land of the Bible: A Historical Geography (tradus in engleză de A.F. Rainey, London: Burns&Oates, 1979).

Izvoarele extrabiblice relevante pentru relatările biblice sunt incluse în volumul Ancient Near Eastern Texts a lui James B. Pritchard (Princeton, NJ: University, 1969).

Pentru chestiunile de natură juridică din naraţiunile patriarhale care privesc moşteniri şi moştenitori este relevantă lectura Codului lui Hammurabi în româneşte în traducerea lui Athanse Negoiţă (Gândirea asiro-babiloniană în texte, Bibliotheca orientalis, Bucureşti: Ştiinifică, 1975).

Spicuim din elementele de context cultural specifice capitolelor 11-13.
11.31
Migraţia centripetă a popoarelor, dinspre centrele de civilizaţie spre extreme, specifică sfârşitului de mileniu II a.Chr.
Ur era un oraş bine dezvoltat, cu case spaţioase dotate chiar şi cu canalizare.
Haranul se afla în nordul Mesopotamiei, pe malul drept al râului Balikh, la graniţa dintre Turcia şi Siria de astăzi.

12.4
Avram a continuat să emigreze din Haran, spre Canaan către sud pe drumul ce ducea în Egipt.

12.6
Sihem, numele cetăţii canaaneene menţionat în textele egiptene de faraonul Sesostris III (1880-1840 a.Chr.). Arheologia a confirmat o aşezare omenească fără ziduri, ceea ce converge cu ideea identificării sale prin referinţa la Stejarul lui More.
Stejarii şi alţi arbori masivi, marcau teritorii şi chiar spaţii sacre, atingând vârste onorabile pentru că erau ocrotiţi pentru umbra ce o ofereau de nepreţuit în climatul arid al OAA. Puteau servi pentru organizarea de întruniri publice.
Stejarul lui More este identificat cu stejarii lui Mamre, în apropiere de Sihem, între piscurile Ebal şi Garizim (14.13; Deut 11.30). Totuşi a existat şi o altă locaţie numită după mai mulţi astfel de copaci Stejarii lui Mamre în apropiere de Hebron (13.18).

12.8
Betel şi Ai, cetăţi canaaneene
Altarul ca obiect de cult: din pământ bătătorit, din piatră necioplită sau cioplită, din lemn placat cu metale preţioase

12.10
Egiptul faraonic era grânarul Antichităţii, cel puţin pentru lumea mediteraneeană.
Foametea era un fenomen destul de frecvent întâlnit în zonele aride ale Levantului unde resursele de apă erau foarte limitate. Producţia agricolă a Egiptului, în schimb, se baza pe revărsările fluviului Nil care era mult mai rar afectată de lipsa ploii.
Musafirul era onorat şi protejat. Avram se temea pe bună dreptate, deoarece dacă Sarai era într-adevăr o femeie foarte frumoasă (nu neapărat fermecătoare), singura modalitate de a obţine soţia musafirului era prin asasinarea acestuia.
Atestarea migraţiilor în Egipt: (1) Papirusul Anastasi VI raportează emigrarea unui clan în Egipt în timpul unei secete; (2) pictura murală din mormântul de la Beni Hasan (sec. al XIX-lea a.Chr.) imaginează o caravană de asiatici sosiţi în Egipt împreună cu toate familiile lor.

12.16
Darurile aveau menirea a pecetlui angajamentul dintre cele două părţi (vezi Codul lui Hammurabi şi legile din Nuzi, amândouă din perioada sec. al XVIII-lea).

13.9
Dreapta şi stânga reprezintă nordul şi sudul. Avram intenţiona ca ei să se despartă, apucând direcţii opuse dar rămânând în zona de munte a Canaanului. Fără să stea mult pe gânduri, Lot a ales o variantă nouă, să plece spre răsărit (13.11).

13.13
Sodoma şi Gomora sunt numele unor localităţi pierdute, încă neidentificate, dar despre care se presupune că ar fi fost înghiţite de o teribilă alunecare de teren, care a declanşat eliberarea pungilor de gaz şi asfalt de care abundă zona. Se presupune că Marea Moartă ar fi fost creată în urma unui asemenea cataclism.

13.18
Hebron a fost o aşezare întemeiată „cu şapte ani înainte de Ţoan din Egipt” (Num. 13.22), adică undeva în sec. al XVII-lea. Prin urmare, la data vizitării sale de Avram încă nu era oraşul ce urma să devină.

Bibliografie:

Bădiliţă, Cristian
2004. Septuaginta, vol. 1: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul. Iaşi: Polirom. Vezi Studiul introductiv, pp. 9-32.

Brotzman, Ellis R.
1998. Old Testament Criticism: A Practical Introduction. Grand Rapids, Mich.: Baker Books.

Campbell, Jonathan G.
2005. Desluşirea Sulurilor de la Marea Moartă. Traducere de Ion Peleanu. Bucureşti: Hasefer.

Gaster, Theodor H.
2005. Manuscrisele de la Marea Moartă. Traducere de Simona Dumitru. Bucureşti: Herald.

Loría-Pavel, Gustavo-Adolfo
2004. Pentateuhul: Probleme de traducere a textului biblic. Iaşi: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, pp. 13-83.

Negoiţă, Athanase
1993. Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă. Bibliotheca Orientalis. Bucureşti: Ştiinţifică.

Vladimirescu, Mihai Valentin
2006. O istorie a Biblie ebraice. Plural – Religie, Iaşi: Polirom.

Würthwein, Ernst
1979. The Text of the Old Testament: An Introduction to the Biblia Hebraica. Traducere în engleză de Erroll F. Rhodes [Der Text des Alten Testaments, ediţia a IV-a, 1973]. Grand Rapids, Mich: Eerdmans.

Anunțuri

Comentarii închise la Incorporarea

Din categoria SVT2

Comentariile nu sunt permise.