Arhiva zilnică: 24 aprilie 2007

Dacă nu sunt 50, poate sunt doar 45! 40?! 30?! 20, dar 10?! Un ghid minimal de negociere avraamică

[publicat anterior în Lumea oamenilor de afaceri creştini, II (2002): nr. 6 (iunie)]

Negocierea ne preocupă minţile încă din zorii copilăriei. Obiceiul de a face schimb, adesea hazliu, cu tot felul de nimicuri, cu amabilităţi, cu convenţii sau cu proprietăţi în toată regula nu ne părăseşte multă vreme după ce figurinele, maşinuţele, timbrele sau orice alte obiecte de mică valoare au dispărut în colbul vremii. Trocul inocent de obiecte la număr sau după dimensiuni este destul de repede înlocuit de un schimb veritabil în care valoarea produsului capătă predilecţie. Considerentele subiective de natură pur estetică sunt înlocuite, cu timpul, de considerente tot mai obiective de natură economică. Se poate observa că, o dată ce au deprins simţul aprecierii calitative, până şi copiii manifestă deprinderi de negociatori. Din păcate, jubilarea care marchează succesul în negocieri se manifestă doar atunci când pentru un obiect de o calitate îndoielnică sau inferioară s-a obţinut unul de valoare superioară. Satisfacţia creşte şi mai mult în momentul în care partenerul conştientizează pierderea. Evident, simţământul de justiţie este prezent şi el încă din copilărie şi funcţionează ca arbitru al tuturor alegerilor noastre, însă atunci când nu întâlneşte situaţii favorabile pentru cultivarea sa, moare prematur, cedând supremaţia răutăţii şi indolenţei.

Dacă este să ne instruim în tehnica negocierii cu siguranţă vom găsi manuale de specialitate, care ne vor expune tehnici noi şi vechi, principii şi proceduri elaborate adecvate contextului modern al afacerilor. Legalitatea acestora este asigurată de concordanţa cu legile statului, ceea ce înseamnă că există şi sisteme mai puţin scrupuloase care aparţin pieţei negre şi sunt promovate de lumea interlopă. Prin definiţie, creştinul este un om liber şi îndrăgostit. Iubirea de Dumnezeu, însă, îl determină la acte de sacrificiu imposibil de contabilizat, contorizat, sau cronometrat. Prin urmare omul de afaceri creştin îşi limitează domeniul afacerilor sale în limitele iubirii de Dumnezeu, adică în limitele comunităţii creştine din care face parte, deoarece pasiunea sa pentru lucrurile eterne se reflectă în opţiunile cotidianului. Din această perspectivă, deşi obţinerea profitului cu orice chip şi prin orice mijloace este opţiunea neaoşă a majorităţii, creştinul îşi calibrează opţiunile afacerilor sale funcţie de standardul inspirat de Biblie.

Chiar dacă recunoaşterea calităţii literare a Bibliei a devenit un truism în studiile biblice moderne, este necesar să subliniem faptul că nu găsim în Sfintele Scriptură manuale savante pentru numeroasele domenii de activitate ale omului modern. Principii, însă, putem extrage. Aşa se face că, în privinţa negocierii, ne-am oprit la patriarhul Avraam. Scurta sa biografie, prezentată în capitolele 12-25 din Geneza, se rezumă la câteva episoade esenţiale pentru vocaţia sa de întemeietor al unei naţiuni de oameni temători de Dumnezeu şi credincioşi în promisiunile Sale. Interesant de observat că, în calitatea sa de mare proprietar cu peste 300 de angajaţi, Avraam este surprins adesea în postura de negociator. Aşadar vom urmări ipostazele biblice ale lui Avraam ca negociator, extrăgând principii cu valoare perenă.

Prima conjunctură în care Avraam (pe atunci încă Avram) este pus în situaţia de a negocia este oferită de insuficienţa resurselor necesare creşterii animalelor în condiţiile suprapopulării unui areal semideşertic, sărac în resurse. Patriarhul sprijinise până în acest moment familia (a se citi business-ul) lui Lot, fiul fratelui său defunct. În ciuda condiţiilor mai puţin prielnice unei afaceri de creştere a animalelor, Avram şi Lot au avut succes. În capitolul 13 din Geneza ni se relatează prima situaţie când se ridică problema despărţirii familiilor (a se citi intreprinderilor), deoarece autonomia lor nu era suficient de clară pentru îngrijitorii animalelor (a se citi angajaţi), iar exploatarea comună a resurselor din teritoriile neutre producea controverse.

Deşi ar fi avut motive să pretindă o anumită relaţie de subordonare, vasalitate chiar, Avram este partenerul înţelept care înţelege că despărţirea este oportună atunci când resursele sunt insuficiente pentru continuarea dezvoltării a două intreprinderi cu statut juridic distinct. În plus, este interesant să observăm că, în ciuda drepturilor acordate de statutul său social (ca unchi adoptiv avea drepturi de părinte asupra lui Lot), Avram este cel care renunţă la dreptul său legitim de a alege primul şi-i oferă lui Lot dreptul de a-şi alege partea de Canaan unde să-şi mute firma. Evident, cea mai bună opţiune o reprezenta Câmpia Iordanului şi nu e de mirare că Lot a ales-o. De mirare ar fi fost să nu o fi ales, dar aceasta nu se întâmplă. Într-o societate unde „dreptul întâiului venit” prevalează, renunţarea la întâietate este o caracteristică rarisimă. În cazul lui Avram, renunţarea sa a fost răsplătită cu promptitudine de Dumnezeu de întărirea promisiunii de a stăpâni tot Canaanul (viitor îndepărtat) şi de privilegiul recuperării familiei lui Lot şi a celorlalţi locuitori ai Câmpiei (recuperarea investiţiilor din Câmpia Iordanului) care ar fi putut deveni proprietate personală (viitor apropiat). Practic, pierderea aparentă a fost recuperată prin Providenţa lui Dumnezeu. A fost, însă, nevoie ca Avraam să-şi exerseze curajul şi credinţa pentru a încuraja dezvoltarea unei afaceri mai mici decât ale sale, oferindu-i avantajele minimale necesare pentru emancipare.

Al doilea caz, finalizat tot cu înnoirea promisiunii de moştenire a întregului Canaan, avansează un conflict mai sever şi mai greu de remediat decât primul, deoarece impune folosirea armelor (Geneza, cap. 14). Loialităţi de familie recomandă o misiune foarte riscantă pentru Avram, însă Lot nu putea fi lăsat pe mâna invadatorilor mesopotamieni, care intenţionau să-l ducă sclav departe de Canaan. Ar fi interesant de ştiut cum a reuşit Avram să-şi convingă partenerii canaaniţi a contribui la efortul de război şi cum şi-au organizat atacul-surpriză asupra alianţei mesopotamiene, dar Scriptura tace în această privinţă. Episodul cel mai important, cel puţin din perspectiva Scripturii, îl reprezintă cel care marchează întoarcerea victorioasă a lui Avram în Câmpia Iordanului. Armata coaliţiei iordaniene înfrântă şi refugiată în munte s-a repliat între timp şi i-a ieşit înainte având în frunte un alai preoţesc condus de Malki-Ţedek, regele Salemului şi „preot al Dumnezeului Prea Înalt”. De drept, prada de război aparţinea în întregime lui Avram, însă acesta decide să renunţe la o zecime din tot, oferind-o ca dar preotului-rege Malki-Ţedek. Acest obicei se va păstra în Israel şi va fundamenta teologic principiul zeciuielii la Israelul antic oferit ca dar lui Dumnezeu.

Reîntâlnirea cu regele din Sodoma, deposedat de toate averile sale, evidenţiază un alt principiu de negociere aplicat de Avram, credinciosul lui Dumnezeu. Coaliţia pusă la cale de Avram includea pe trei canaaniţi: Aner, Eşkol şi Mamre. Regele Sodomei îi propune lui Avram, ca plată pentru serviciile sale, să păstreze toate posesiunile restituind doar sufletele (forţa de muncă). Avram refuză, oferindu-se să-i restituie totul, mai puţin prada de război aleasă de aliaţii săi canaaniţi ca plată pentru implicarea lor în conflictul militar. Autorul a ales să ofere şi motivaţia lui Avram deoarece caracterul ei ultimativ a pus capăt negocierilor – Avram nu dorea să aibă pe conştiinţă o îmbogăţire rapidă de pe urma unui eveniment nefericit experimentat de vecinii săi. Această alegere este exemplară şi pune în umbră preocuparea excesivă pentru ruinarea concurenţilor din competiţie demonstrată în afacerile contemporane.

Dacă te preocupă o moralitate de standardul celei împărtăşite de Avram, când concurentul tău din afaceri s-ar confrunta cu eşecul, nu ar trebui să accepţi nici forţa lui de muncă, nici profitul său (singura lui resursă de capitalizare). Evident, ajutorarea competitorului tău nu-ţi garantează succesul şi nici recunoştinţa lui, dar acuza de îmbogăţire din eşecurile altora nu dă linişte sufletească celui ce se teme de Dumnezeu. În această împrejurare, Avram a făcut parte din prada de război aliaţilor săi şi lui Malki-Ţedek; doar pe sine s-a uitat. Dumnezeu, însă, nu l-a uitat. De aceea, abia acum este convins Dumnezeu de dezinteresul lui Avram pentru bogăţie şi încheie legământ cu el (nu se mai putea schimba nimic) conform căruia Canaanul va fi al urmaşilor lui Avram din Sarai (vezi cap. 15).

Ani mai târziu, Avram şi Sarai primesc alte nume – Avraam, respectiv Sara. Experienţa care precede naşterea singurului lor fiu avea să fie de importanţă capitală dar nu pentru ei, ci tot pentru Lot, mai tânărul întreprinzător din familia lor. Cu acest prilej, delegaţia trimisă de Dumnezeu ajunge în căminul lui Avraam anunţând data limită a naşterii moştenitorului lui Avraam (un an) şi intenţia de a nimici cetăţile din Câmpia Iordanului. După cum se anticipa, la aflarea veştii Avraam mijloceşte pentru iordanieni. Mijlocirea lui Avraam trece dincolo de ceea ce principiul „fiecare este responsabil de consecinţele acţiunilor sale” îi dădea dreptul să aştepte. De fapt curajul de a cere iertarea iordanienilor în schimbul a cincizeci de „oameni buni” revelează convingerea patriarhului că Dumnezeu este bun şi concordă perfect cu caracterul lui Dumnezeu care dă soare tuturor oamenilor deşi sunt puţini cei care au consideraţie pentru Dătătorul luminii.

Cred că, foarte sugestiv pentru tehnica negocierii în afaceri, ar putea fi măsura cu care Avraam îşi promovează standardul. Prima cifră propusă nu cred că este aleasă la întâmplare – ea ar putea reprezenta numărul maxim la care Avraam aprecia influenţa pozitivă a lui Lot în Sodoma. Iniţial numerele descresc cu câte 5 unităţi (45, 40), ulterior cu câte 10 unităţi (30, 20, 10). Acest fapt demonstrează atât sensibilitate pentru partenerul de negociere cât şi curajul de a continua atunci când sunt obţinute primele succese. Cazul acesta nu este suficient de reprezentativ pentru a înţelege cum şi când se încheie negocierea, deoarece după ce se atinge cota de „zece oameni buni” mesagerul divin părăseşte masa negocierilor, lăsându-l pe Avraam să-şi rumege nebănuitul succes. Aşadar negocierea porneşte cu o apreciere cât mai exactă a valorii lucrului de negociat descrescând cu 10-20% din valoarea iniţială la fiecare nouă propunere. În contextul semitic antic, asemenea licitaţiilor contemporane, nu se mai putea reveni la valoarea iniţială o dată ce o alta a fost acceptată de ambele părţi. Cuvântul poseda o greutate mai mare decât surprinzătoarele răsturnări de situaţii din negocierile particulare. În orice caz, negocierea a reprezentat un proces de descreştere gradată cu valori mai mici la început, contrar stilului balcanic în care părţile pornesc de la două extreme urmând a se întâlni undeva la mijloc, mai aproape de valoare propusă de partea declarată câştigătoare în negociere.

De negociere are parte Avraam şi în finalul vieţii, atunci când căuta obţinerea unui teren de înmormântare pentru Sara. Conjunctura era mai puţin favorabilă, chiar presantă, deoarece necesitatea unui loc de îngropare era stringentă – avea de înhumat trupul iubitei sale soţii Sara (Geneza, cap. 23). Opţiuni existau dar nici una nu s-a dovedit adecvată. Ar fi putut s-o îngroape într-unul din locurile pe unde obişnuia să cantoneze, dar nu avea garanţia că nu ar fi fost exhumată din greşeală. Ar fi putut s-o îngroape într-un mormânt canaanit dar nu ar fi avut acces liber oricând. Probabil că nici una dintre opţiuni nu ar fi fost suficient de onorante pentru soţia sa, motiv pentru care s-a decis să cumpere un teren cu o peşteră pe el. Ca şi în alte instanţe, statutul social câştigat i-a asigurat nişte onoruri speciale, deoarece în virtutea lui are dreptul de a-şi alege singur terenul. Indiferent de proprietarul acestuia (un hitit), Avraam primeşte garanţia că l-ar putea obţine la un preţ acceptat de comun acord de ambele părţi. Singura problemă reală o constituia preţul sau, cu alte cuvinte, cât de mult peste preţul real trebuia să plătească.

Primul gest al proprietarului, după cum era de aşteptat pentru onorarea clientului, a fost de a-i oferi terenul fără recompensă. O dată refuzată oferta şi depăşită bariera convenţională, proprietarul încearcă o altă variantă tot de efect, propunând o sumă normală pentru o tranzacţie de acest tip. Avraam plăteşte fără să comenteze şi fără să negocieze. Proprietatea obţinută astfel devenea prima posesiune a evreilor în Canaan, nici pe departe împlinirea promisiunii lui Dumnezeu cu privire la ţara unde a peregrinat Avraam, dar un început cu un avantaj psihologic extrem de important. Comportamentul patriarhului care refuză avantajele obţinute în urma unor negocieri fictive purtate în folosul său este exemplar, cu atât mai alienate de contextul negocierilor moderne cu cât mai străin devine refuzul de a abuza de cei dezavantajaţi. Preocuparea pentru obţinerea de avantaje nemeritate a numeroşi membri ai societăţii noastre atinge apogeul în ceea ce se cunoaşte ca „trafic de influenţă”.

Chiar dacă vine de departe, alienarea pe care o simţim faţă de un om ca Avraam nu se datorează nici caracteristicilor lumii din care acesta provine, nici preocupărilor societăţii sale şi nici soluţiilor găsite la problemele acesteia. Mai presus de toate, Avraam este un model pentru contemporaneitate datorită curajului de a fi altfel într-o societate „tembelă” cum a apreciat Şt.A. Doinaş poporul român. Viabilitatea principiilor sale este dincolo de orice dubiu deoarece Avraam însuşi le-a experimentat cu succes. Mai rămâne de negociat doar intenţia noastră de a le valorifica autenticitatea. Succes în negocieri!

Comentarii închise la Dacă nu sunt 50, poate sunt doar 45! 40?! 30?! 20, dar 10?! Un ghid minimal de negociere avraamică

Din categoria Meditaţii

Deschiderea sufletului: o apologie a remuşcării

article_479_91.jpg 

Repovestirea scutierului lui Ahab, un patriot evreu cam agnostic, înaintea luptei cu arameii în care Ahab îşi cam pierde viaţa (Text: 1 Regi 21)

Regele Ahab încă mai stăpâneşte peste Israel. Chiar dacă lupta de astăzi se anunţă grea, noi avem şanse mari de reuşită. De partea noastră sunt şi iudeii, iar profeţii, nu puţini, ne-au prezis o biruinţă strălucită. Evident, Mica nu se poate pune la socoteală. Toată preocuparea asta pentru interpretarea vieţii noastre din perspectiva zeilor nu mi se pare firească. Dacă n-aş şti că toate problemele regelui au început tocmai de aici… E adevărat, Ilie era mult mai încăpăţânat decât Mica. Şi-apoi toată lumea ştie că relaţiile regelui cu Domnul şi cu profeţii Acestuia erau dezastruoase datorită preferinţei sale pentru cultul lui Baal şi al Astarteei. Preferinţa aceasta era cultivată cu ajutorul nepreţuitei sale soţii, prinţesa feniciană, Izabela. Prin maşinaţiunile acesteia, cultul lui Iahve a fost scos în ilegalitate, profeţii Domnului au ajuns nişte proscrişi, iar închinătorii Lui – colaboraţionişti şi trădători. Dacă nu ar fi fost nesuferitul profet din Tişbi, dacă nu ar fi intervenit Ilie, probabil că ar fi rămas aşa multă vreme. Din păcate monarhia a suferit un oarecare regres de când profetul Ilie a luat poziţie împotriva cultului lui Baal şi a fost umilită în confruntarea publică de pe Carmel. Aşa se face că monarhia a revenit la echilibristica „mersului pe sârmă” tolerând religia lui Iahve câtă vreme nu deranja prin radicalismul ei. Pentru a scuti ţara de tulburătoarea lui prezenţă, Ilie a fost declarat persona non grata.

Acum trei ani am trăit unul dintre episoadele cele mai faste ale domniei sale, când regele Ahab a repurtat o îndoită victorie împotriva arameilor. Deşi nebăgată în seamă iniţial, contribuţia lui Dumnezeu a fost evidenţiată mai târziu datorită caracterului religios pe care arameii l-au dat campaniei lor. Finalul campaniei a fost un succes considerabil deoarece Ahab a reuşit să încheie un legământ favorabil cu regele arameilor. Cu toate acestea, Domnul îl mustră pe rege pentru lipsa lui de sensibilitate faţă de standardele lui Dumnezeu, care se aşteptase ca regele Ben-Haddad să fi fost pedepsit pentru idolatria şi imoralitatea sa. La sfârşitul campaniei militare, aflaţi în drum spre casă, am făcut un scurt popas la reşedinţa de iarnă din Izreel.

Departe de a se bucura de liniştea căminului regăsit, Ahab s-a întors acasă profund dezamăgit de mesajul profetic. Fusese deranjat (pentru a câta oară) pentru a nu-i fi fost înţelese bunele sale intenţii (tot el!). După ce repurtase victorii atât de răsunătoare se aşteptase la nişte ecouri ceva mai favorabile. Când colo, are parte de mustrare şi neînţelegere. Campaniei militare cu ritmul ei alert şi tensionat, i-au urmat zile lâncede şi neinteresante în palatul din Samaria. Într-una din aceste zile plate, Ahab şi-a adus aminte de vechea lui pasiune pentru grădinărit şi lipsa unui teren adecvat pentru o astfel de îndeletnicire la proprietatea din Izreel unde îşi avea construit palatul de iarnă. Dintr-o dată i-a venit în minte terenul vecinului său din Izreel, un om înstărit care întreţinea de mulţi ani o vie îmbătrânită, dar pe care nu-l întâlnise niciodată pentru că nu locuia acolo. A făcut nişte cercetări şi a aflat unde locuia Nabot, proprietarul viei, şi i-a scris propunându-i un târg avantajos (spera el). Răspunsul acestuia nu a întârziat să sosească, aflând cu stupoare că nici schimbul şi nici vânzarea viei nu-l ademeneau pe Nabot. Din contră, tonul mesajului i s-a părut chiar categoric. E adevărat, surpriza cea mai mare a constituit-o motivaţia refuzului – via lui Nabot reprezenta moştenirea sa părintească motiv pentru care înstrăinarea, chiar dacă s-ar face, ar trebui să se petreacă în limitele seminţiei sale. Chiar şi aşa, nu ar fi putut şi Nabot să fie mai amabil?

Un eşec suplimentar ca acesta nu a mai putut fi îndurat, astfel încât Ahab s-a retras din viaţa activă bocindu-şi propria neputinţă. Dezamăgirea sa nu a putut trece neobservată de Izabela. Regele ştia cât de mult ţinea soţia sa la el şi nu ar fi vrut să şi-o înstrăineze şi pe ea prin dovada unei incapacităţi de administrare a propriului regat atât de evident inconsecventă cu politica intransigentă promovată de Izabela după modelul regilor fenicieni. Aşadar nu i-a ascuns motivul dezamăgirii sale dar a aruncat toată vina eşecului său pe umerii rebelului Nabot. Pur şi simplu, „Nabot nu vrea să-mi dea via, deşi am fost amabil cu el.” Întărâtată ca şi căţeaua deranjată de la alăptare sau ca ursoaia lipsită de pui, Izabela preia cazul, promiţând o rezolvare autoritară în ton cu investitura. Lipsa de idei a lui Ahab este compensată rapid de ingeniozitatea soţiei sale. De fapt, pe aceasta şi mizase. Promisiunea Izabelei – „Eu îţi voi da via lui Nabot din Izreel!”— este despovărătoare prin claritatea ei şi dezarmantă prin tonul ei. Ahab experimenta, în sfârşit, uşurarea de povara neputinţei sale dar anticipa reconfortarea cu strângerea de inimă pe care numai tragismul unui deznodământ neaşteptat de violent o poate da.

În adevăr, Izabela pusese la cale un complot de denigrare a acestei persoane, influente de altfel. Şi cum poporul religios încă mai gusta scandalurile religioase, păgâna feniciană a inventat un caz de blasfemie şi de incitare la anarhie care-l avea ca subiect pe nimeni altul decât pe Nabot. Aparenţa de credibilitate a fost creată în asociere cu liderii comunităţii şi cu doi martori (lipsiţi de scrupule). Rezolvarea unui astfel de litigiu solicita o rezolvare definitivă care nu putea fi decât moartea prin lapidare. În caz contrar, conform Legii, era permisă incriminarea întregii aşezări riscând acelaşi tratament. Exemplară supunerea dregătorilor pentru solicitarea expresă venită din partea „regelui”, minuţioasă organizarea îndepărtării lui Nabot. Chiar dacă purta sigiliul regal, solicitarea era însoţită de cordialitatea de care numai soţia acestuia era în stare. Stilul înscenării, parfumul documentului, claritatea exprimării, caligrafia documentului, sau persoana solului, au sugerat de o manieră suficient de transparentă autorul conspiraţiei. Aşa se face că, la finalizarea proiectului, Sfatul cetăţii a informat-o pe Izabela despre încheierea nestingherită a „cazului Nabot” cu o nonşalanţă care pietrifică până şi pe cel mai nepăsător spectator al scenei. Planul a fost împlinit întocmai până în cele mai mici detalii, iar concluzia reproduce cu fidelitate sentinţa hotărâtă din start de Izabela: „Nabot a fost lapidat şi a murit.”

De acum înainte nimic nu-l mai putea împiedica pe rege să preia controlul asupra proprietăţii unui uzurpator şi blasfemiator. Mai putea oare cineva să i se asocieze lui Nabot, când imaginea sa publică era compromisă atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de comunitate? În astfel de condiţii cine şi-ar mai risca viaţa? Vajnică soţie, straşnică soluţie!? Dar mirarea tocmai aici intervine. Când te aştepţi la bine, răul îţi iese în drum. Cum altfel să-l poţi numi pe colţunosul Ilie, profetu’ lu’ peşte? De unde a aflat nu se ştie, cert este că a surprins pe toată lumea, dar mai ales pe Ahab, atunci când, pe nepusă masă, a sărit în drum Ilie. „M-ai găsit, vrăjmaşule?” a exclamat cu disperare regele. La un astfel de salut, Ilie ar fi avut la îndemână invectivele „Criminalule! Tâlharule!” Cu siguranţă, efectul lor a fost mult diminuat de referirea directă a regelui în exerciţiu la statutul social pe care profetul itinerant o avea, adică cea de inamicul public nr. 1. Orice adăugire de acelaşi tip avea neplăcuta menire de a altera definitiv oportunitatea dialogului şi declaraţia oracolului său de o capitală importanţă ar fi fost întârziată. Aşadar, tişbitul şi-a proclamat pe nerăsuflate mesajul şi a plecat ca şi când nici n-ar fi fost. Cu siguranţă a fost un eşec, o întâlnire fără rost. L-am citit din ochi cât timp îşi rostea oracolul. Privirea aceea care spunea că Ahab era irecuperabil, iar cauza recuperării sale – iremediabil pierdută, nu l-a părăsit nici o clipă.

El nu a mai aflat ce ştim noi. Surprinzătoare sau anticipată, dorită sau neînţeleasă, pocăinţa lui Ahab a fost ceva real. Pentru noi, care l-am cunoscut cât de cât pe rege, galant, gurmand, dinamic, preocupat de luxul de la curte şi de privilegiile oficiului său, să ne trezim într-o bună zi cu un monarh în zdrenţe, dezinteresat de meniuri şi garderobă, cu mişcări lente şi vorbă domoală. Nici Ilie, în zelul lui pentru Domnul, cred că nu şi-ar fi imaginat un Ahab atât de schimbat. În fond, cine şi-ar dori un rege de cârpă? Ce să faci cu el când sună trâmbiţa chemarea la oaste? Se zice că Dumnezeu l-a iertat pe rege, amânându-i împlinirea condamnării. Eu unul zic „Bine că a scăpat regele de presiunea tişbitului şi i-au venit minţile la cap, altfel astăzi nu ne-am afla aici, pe câmpul de bătaie cu arameii. Ce să mai zic? Acum, bine că începe lupta! Voi mai vedea eu ce va fi cu Ilie şi cu Mica dar, aşa cum zicea regele, după ce mă voi întoarce în pace la Samaria.

elijahconfrontsjezebel1.jpg

Cunoaştem că lupta s-a sfârşit tragic, Ahab fiind rănit mortal şi decedând după o suferinţă scurtă. Ultimele cuvinte ale scutierului său au fost: „Plecaţi acasă în pace, regele a murit!” lăsând neîmplinit visul regelui de a fi recuperat o cetate evreiască aflată sub ocupaţie aramaică. Cât despre preocuparea sa pentru profeţiile lui Ilie şi a lui Mica, poate că l-au determinat să-şi revizuiască viaţa, nu ştim!

Interpretarea
Criza viei lui Nabot scoate în evidenţă o carenţă de caracter a regelui Ahab: incapacitatea sa de a rezista presiunilor exercitate de patimi. Spunând aceasta, tabloul moral al lui Ahab devine, dintr-odată, tabloul nostru al tuturora care ne împotrivim cu succes variabil patimilor noastre. Dacă înţelegem antropologia asemenea lui Henri Bergson, un filosof catolic francez, omul este un mecanism complex aflat în permanentă tensiune între dorinţele sinelui şi aşteptările societăţii. Acestea acţionează asupra sa ca obligaţii pe care sinele le arbitrează din perspectiva legilor cărora le subscrie prin simplul fapt că există.

Omul are o natură dublă: individuală şi comunitară, motiv pentru care el se simte dator atât sieşi cât şi societăţii în care trăieşte. Deosebirea dintre om şi alte vieţuitoare care trăiesc în comunităţi (chiar şi rudimentarele furnici) este că, spre deosebire de acestea, omul are conştiinţă. Datoria sa faţă de comunitate prevalează datoria sa faţă de sine: obligaţia morală este superioară oricărei obligaţii. Omul contribuie la viaţa societăţii din opţiune proprie, nu din inerţie, instinct, sau orice obligaţie particulară. Câtă vreme este angrenat într-o comunitate conştiinţa omului îi va ridica mereu probleme care vizează relaţia sa cu ceilalţi indivizi. Nici chiar Robinson Crusoe, pe insula lui părăsită, nu a încetat vreodată a fi om, deoarece acţiunile sale aveau valoare din prisma comunităţii în care ar fi vrut să fie parte, comunitatea umană. Aşa cum gustul, dorinţa ori capriciul gol dezumanizează, respectarea legilor, indiferent care sunt ele, ne îndreptăţesc să ne numim oameni. Remuşcarea (angoasa morală) reprezintă perturbarea dintre eu-ul individual şi eu-ul social. Vinovatul, chiar dacă este nedescoperit, are de înfruntat oprobriul societăţii al cărei standard îl cunoaşte în interiorul său. Chiar dacă societatea îl tratează ca pe un inocent (prezumţia de nevinovăţie) standardul ei este adânc impregnat în interiorul fiecărui individ. El nu va reuşi să se integreze cu adevărat în societate decât dacă îşi mărturiseşte vina.

Ahab este tipul persoanei cu un eu colectiv atrofiat de dorinţele nebune ale eului individual. Pendularea între religii denotă, în cazul lui Ahab şi a celor asemenea lui, preocuparea omului după un standard comunitar mai permisiv, mai lax. Profeţii Domnului sunt arbitrii care au suplinit lipsurile conştiinţei sale. Primul său păcat din textul citit îl reprezintă dorinţa de nestăvilit după proprietatea vecinului său. Interesant este că amăreala lui Ahab nu apare la confruntarea dorinţei sale cu obligaţia ridicată de porunca a zecea din Decalog, ceea ce denotă faptul că Ahab nu aprecia valoarea morală a Legii lui Moise. Dezamăgirea lui Ahab atinge culmi paroxistice când conştiinţa sa îi interzice preluarea terenului din pricina faptului că acesta era moştenire de familie. Cu atât mai înţeleaptă apare replica de refuz a lui Nabot care a făcut uz de acest articol. Oricum, nu se mai putea face recurs la interdicţia împotriva unui gând ascuns din moment ce acesta găsise materializare.

Cazuistic aproape pentru mintea criminală, vina nedescoperită concepe modalităţi de tăinuire a crimei. Individul vrea să rămână în comunitate, dar are impresia că tăinuindu-şi problemele va rămâne un bun membru al grupului din care face parte. Uluitoare înşelăciune care funcţionează cu succes de când este omul. Până şi victimele care au recidivat încă mai găsesc dulce somnul tăinuirii, cel puţin câteva nopţi. Şi uite-aşa, una după cealaltă vinile bătucesc conştiinţa sensibilă şi alertă, transformând-o într-una lâncedă şi somnolentă. Ahab ştie că nu va ajunge niciodată să se bucure să moştenirea lui Nabot, dar tocmai gândul acesta îl chinuie. El spune doar o jumătate de adevăr soţiei sale, ştiind că ea va recurge la modalităţi neortodoxe pentru a-i satisface această plăcere. Credea că folosind mâna altuia va ajunge să se bucure de privilegiile pe care conştiinţa sa i le refuza altfel. Probabil că nu există mârşăvie mai mare decât să foloseşti pentru meschinăriile proprii mâna inocentă a copilului, ignoranţa partenerului sau buna-credinţa a prietenului. Regina Izabela nu poate fi disculpată deoarece în ciuda faptului că nu accepta standardul moral al supuşilor ei, face uz de acesta pentru a-şi îndepărta inamicii. Nimic mai promiscuu decât elasticitatea standardelor proprii, unul pentru sine, altul pentru celălalt, unul pentru ego, altul pentru alter-ego. Dacă este vinovată de ceva, atunci regina Izabela este vinovată de cameleonism moral, de polimorfism spiritual, de fluiditate, de lipsă de norme, de exacerbarea eu-ului individual. Din pricina acestei femei, recuperarea socială şi spirituală a omului Ahab este infinit mai dificilă şi mai târzie.

Finalmente, regina lui Ahab, parcă mai mult decât o co-regentă a lui, nu este singura responsabilă de atentat împotriva bunelor moravuri, instigare la omor, omor din culpă, şi de oricâte alte capete de acuzare i-am găsi vinovaţi pe instrumentele asasinatului politic căruia i-a căzut victimă Nabot. Vinovat, alături de ea, este însuşi Ahab care a presupus şi şi-a dorit îndepărtarea lui Nabot, bucurându-se pe nedrept de uzufructul semenului său obţinut prin fraudă şi crimă.

Suficiente motive pentru glăsuirea justiţiară a lui Dumnezeu prin moartea lui Ahab. Prin ceea ce părea un simplu incident domestic a răbufnit corupţia unui sistem. Moartea prematură a unui om cult şi înstărit ascundea de fapt aroganţa unui egoist înfumurat cu veleităţi de tiran. Intriga schimbării de proprietate a unei vii din Izreel camufla urâciunea unui caracter conform căruia lumea ar fi fost mai bună cu el singur într-însa. Scutierul care a judecat distant „cazul regele Ahab contra profetul Ilie” este, evident, doar un personaj imaginar. Toţi cei care am ajuns să-l acuzăm pe Ahab ne-am condamnat şi pe noi o dată cu el. Altminteri am ajunge să susţinem că există numai păcat, dar nu păcătoşi; altfel ne putem trezi înfierând păcatul şi ignorându-i pe păcătoşi, ocărând situaţii şi dezvinovăţind persoane. Ciudată relativizare, confuză parodie, cosmopolită abstractizare, patologică delăsare!

Pentru individul care refuză metodic binele, mai există o şansă în comunitate. Pentru comunitatea care a replicat la nivel de grup preocupările patologice ale indivizilor săi nu mai există nici o altă şansă decât înnoirea din temelii. De aici ciclicitatea civilizaţiilor şi sfârşitul apocaliptic al istoriei umane. Sensul acesta de justiţie, semănat de Însuşi Dumnezeu în oameni, ne îndreptăţeşte să luăm în serios opţiunea disponibilă şi pentru Ahab. Tot la fel cum pocăinţa sa a fost exprimarea naturală a sufletului rătăcitor ar trebui să fie şi recuperarea geniilor pustiite de peregrinarea egoistă prin pustiurile individualismului. Pentru cei care au lecturat acest mesaj şansa oricărei justificări este nulă din oficiu. De acum ştii că numai cine se pocăieşte va avea parte de viaţă. Alegerea încă îţi mai aparţine.

Comentarii închise la Deschiderea sufletului: o apologie a remuşcării

Din categoria Meditaţii

Analogie

În această fază a muncii exegetice se caută originalitatea naraţiunii în raport cu altele similare, contribuţia naraţiunii la actul narativ din care face parte şi la conturarea doctrinei relevante. Urmează extragerea principiilor moralizatoare şi aprecierea valorii lor în raport cu standardul Legii lui Moise şi a învăţăturii apostolice a Noului Testament. Procesul este facilitat prin identificarea paralelor cu alte texte biblice, atât din Vechiul Testament cât şi din Noul Testament.

Transferul învăţăturii moralizatoare a naraţiunii presupune identificarea mesajului naraţiunii pentru audienţa originară şi identificarea elementelor corespondente din lumea contemporană interpretului. Transferul principiilor dintr-o lume în alta peste „prăpastia culturală” dintre cele două lumi este controlată de bunul simţ, de educaţie şi, mai presus de orice, de Duhul Sfânt.

Patriarhul Avraam apare în literatura Vechiului Testament alături de ceilalţi patriarhi, Isaac şi Iacov, ca recipienţi ai promisiunii de moştenire a Canaanului. Dumnezeu Însuşi a ales ca nume de referinţă pentru poporul Israel numele „Dumnezeul strămoşilor noştri, Avraam, Isaac şi Iacov”. Unul dintre cele mai timpurii crezuri ale lui Israel, care trebuia rostit la Rusalii, făcea referire la originea arameică a patriarhilor (Deut. 26.5). Totuşi, primul care recapitulează istoria patriarhilor este Iosua (Ios. 24.2-4).

Avraam apare ca omul care Îl iubea pe Dumnezeu (2Cr. 20.7), ca „prietenul lui Dumnezeu” (Is. 41.8). Avraam şi Sara sunt daţi exemplu pentru modul miraculos în care Dumnezeu poate crea o naţiune din nimic (Is. 51.1-3, cf. Mat. 3.9) şi este asumat de aroganţă de popor ca dovadă a obligaţiei pe care Dumnezeu ar avea-o faţă de un popor atât de numeros (Ez. 33.24).

Noul Testament vorbeşte despre în termeni elogioşi. El este un exemplu de moralitate (Ioan 8.1-59) şi de credinţă (Romani 3.21-4.25; Galateni 3.6-14; Evrei 11.8-19; Iacov 2.21-24), iar Sara un exemplu de modestie şi supunere faţă de soţ (1Petru 3.5-6). Avraam este considerat strămoşul tuturor celor ce cred, evrei şi neevrei deopotrivă, evocându-se incidente din viaţa lui Avraam (Galateni 3.15-4.31). Zeciuiala oferită de Avraam regelui-preot din Ierusalim este evocată pentru a sugera superioritatea slujirii după tiparul lui Melhisedec faţă de slujirea levitică (Evrei 7).

Comentarii închise la Analogie

Din categoria SVT2