Evaluarea, II

Vorbind despre sensul cuvintelor, la nivel teoretic situaţia nu este la fel de simplă pe cât pare la nivel practic. Chiar şi în vorbirea zilnică ne confruntăm adesea cu probleme de comunicare pentru că sensul cuvintelor poate fi denaturat prin intonaţie, context şi subînţeles. Câte alterări dintre cele emise, însă, sunt conştiente şi câte se datorează unor automatisme culturale, sociale sau literare este o chestiune încărcată de incertitudini. Situaţia nu este cu nimic mai simplă în cazul profeţilor biblici, autori de texte arhaice într-o limbă a cărei teoretizare lipseşte documentar. Un lucru este cert – textul biblic are şi o faţetă deconectantă, antrenantă prin care Scripturile accesează registrul estetic al fiinţei umane.

„Biblia este o operă plină de forţă, frumuseţe şi imaginaţie: o capodoperă literară,” spunea Ryken (2001, 63).

Sensul literal reprezintă semnificaţia cuvintelor în litera lor, în accepţiunea curentă, cel care apare spontan în mintea vorbitorilor nativi ai unei limbii date (Fontanier 1977, 41). Sensul figurat reprezintă sensul generat de sensul literal printr-o operaţie mentală şi care se manifestă prin intonaţie sau relaţia dintre sensul primar şi cel secundar. Relaţia dintre aceste sensuri poate fi definită prin corespondenţă, conexiune şi asemănare. De fapt aceste relaţii de creare a sensului figurat produc tot atâtea tot atâtea categorii de tropi (Fontanier 1977, 43).

Tropii de semnificaţie sunt acei tropi în care este vizat sensul unui singur cuvânt. Când relaţia dintre sensul propriu şi cel figurat se defineşte prin corespondenţă vorbim despre metonimie. Când relaţia respectivă este definită prin conexiune vorbim despre sinecdocă. Metafora este un trop în care relaţia dintre sensuri se defineşte prin asemănare.
Tropii de expresie sunt acei tropi în care este vizat sensul mai multor cuvinte. Diversitatea tropilor nu este mai puţin elaborată, fiind catalogaţi în trei categorii: prin ficţiune (personificarea, alegoria, alegorismul, subiectificarea, mitologismul), prin reflecţie (hiperbola, aluzia, metalepsa, asociaţia, litota, reticenţa, paradoxul) şi prin opoziţie (preteriţia, ironia, epitropa, contrafacerea).

La acelaşi Fontanier, tropii se disting de alte clase de figuri: figurile de dicţiune, figurile de construcţie, figurile de elocuţie, figurile de stil şi figurile de gândire (Fontanier 1977, 192-203). Problematica figurilor de dicţiune este plasată în categoria etimologiei, motiv pentru care Fontanier nu le discută în lucrarea sa (Fontanier 1977, 251).

1. Figurile de construcţie

Construcţia la care face referire această primă clasă presupune înlănţuirea cuvintelor într-un text în raport cu ordinea în care se succed ideile în analiza gândirii, deci nu în termenii sintaxei. Ebraica este o limbă în care ordinea regulată într-o propoziţie cu verb finit alocă verbului poziţia cea mai importantă în propoziţie, adică prima. Îl urmează natural subiectul şi obiectul (VSO).

Inversiunea o figură retorică prin construcţie şi inversare care presupune inversarea ordinii obişnuite pentru a acorda unui alt component poziţia de maximă salienţă (Fontanier 1977, 253). Derogarea aceasta se cunoaşte în gramatica funcţională sub numele de defamiliarizarea limbajului, iar elementul transferat în poziţia de maximă salienţă este considerat marcat. Opţiunea este valoroasă pentru funcţiile sale la nivelul textului din cel puţin trei motive: permite focalizare (introducerea unui personaj nou sau teme noi), topicalizare (sublinierea unei teme mai vechi) sau construirea unui aranjament prozodic special. Un studiu mai elaborat al acestui artificiu poate fi oferit de analiza tematică a structurii funcţionale a propoziţiei (Halliday & Matthiessen 2004).
La propoziţiile verbale din limba ebraică, cea mai salientă inversiune este cea de tipul vav-X-qatal care poate introduce un element nou, de regulă un personaj (focalizare, Gen. 14.18; 16.1; 21.1), poate readuce în atenţie un element vechi (topicalizare, Gen. 13.12; 24.1; 32.1; 34.27) şi poate permite suprapunere de planuri temporale (simultaneitatea cadrelor, Gen. 27.5; 31.19). În cazul propoziţiilor care au ca predicat un participiu, ordinea este diferită (SVO)! E.g. Gen. 13.13; 23.10; 24.21.

Apoziţia este o figură retorică prin construcţie şi exces ce constă într-un atribut pur explicativ şi de circumstanţă, alăturat fără conjuncţie unui nume (Fontanier 1977, 267). E.g.: „Milca, fiica lui Haran, tatăl Milcăi şi Iscăi; Lot, fiul lui Haran, nepotul său” (11:29), „Sarai, noru-sa, nevasta fiului său Avraam” (11.31), „Sarai, nevasta lui Avram” (16.1, 3), „Agar, sclava Saraiei” (16.8), „Picol, căpetenia oştirii sale” (21.22, 32). Regii se prezentau de o manieră similară, dar consistenţa cu care apare această formulare ne determină a sugera că putem vorbi despre o catehreză (14.1-2).

Pleonasmul este o figură retorică prin construcţie şi exces prin care se adaugă la expresia gândirii cuvinte inutile pentru coerenţa structurii gramaticale dar necesare pentru alte motive (Fontanier 1977, 270). Folosirea formelor verbale ale rădăcinii amar în tandem cu alte verba dicenda poate fi înţeleasă în termenii pleonasmului, dar consistenţa cu care este uzitată sugerează mai degrabă o formulă osificată şi obligatorie de care puţini autori au avut curajul a se elibera. Expresia „am văzut cu ochii mei” poate fi considerată un pleonasm din moment ce actul vederii nu presupune nici în ebraică specificarea expresă a mijloacelor vederii. O formulă semitică specifică actului de scrutare/constatare este „şi-a ridicat ochii şi a văzut că …” (13.10).

Expletiţia este o figură retorică de construcţie prin exces care presupune folosirea unor cuvinte suplimentare pentru a exprima cu mai multă forţă un anumit sentiment (Fontanier 1977, 274). Aici s-ar putea include exclamativul „Necazul meu [fie] peste tine!” (Gen. 16.5), care sugerează o profundă dezamăgire. Particula exhortativă -na apare de trei ori în solicitarea tânguită a lui Lot de a i se îngădui să se refugieze mai aproape de Sodoma decât era muntele despre care spunea mesagerul (19.18-20).

Elipsa este o figură retorică de construcţie prin subînţeles care presupune suprimarea unui cuvânt fără a leza sensul construcţiei (Fontanier 1977, 275). Un exemplu de elipsă poate fi considerat jurământul lui Avraam, de o concizie extremă: „Jur!” (21.24).

Merismul este o figură retorică ce presupune exprimarea abreviată a întregului prin intermediul a doua elemente componente aflate la extreme şi conectate conjunctiv (Krašovec 1977, 1-4). Un merism considerat locus classicus îl reprezintă expresia „cerul şi pământul” din primul verset al Bibliei, care presupune toate lucrurile create. A se vedea cum, la reiterarea formulei în Gen. 2:1, expresia este reluată cu adăugirea „şi toată oştirea lor”, însemnând toate organismele şi corpurile care populează întregul exprimat prin merism.
Expresia „de la mic la mare” (19.11) acoperă întregul domeniu semantic al vârstelor omeneşti evidenţiind în mod expres doar extremele. Tot aici se califică şi expresia „integritatea inimii şi inocenţa mâinilor” (Gen. 20.5) care semnifică „nevinovăţie absolută” deoarece sunt referinţa la gânduri (inima) şi acţiuni (mâinile) include practic toată fiinţa umană. Dreptul lui Dumnezeu ca Domn al tuturor celor ce există este exprimat de Avraam prin merismul „Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului” (Gen. 24.3).

Hendiada este o figură retorică ce presupune exprimarea abreviată a întregului prin intermediul a două elemente distincte, uneori chiar din acelaşi domeniu semantic, conectate conjunctiv, al doilea definindu-l pe primul. Watson (1984, 325) include aici şi construcţiile de tip smihut, cărora le lipsesc conjuncţia coordinatoare. Mijlocind pentru salvarea lui Lot, Avraam recurge la expresia „eu care sunt doar praf şi cenuşă” (18.27) pentru a sublinia statutul inferior al său în raport cu cel al lui Dumnezeu (vezi infra metafora). Prin „praf şi cenuşă” se poate înţelege „praf de cenuşă”. „Casa tatălui meu şi patria mea” este o asemenea hendiadă care desemnează „căminul meu din patrie” (24.7). În acelaşi context al identificării miresei pentru Isaac, trimisul lui Avraam solicită familia lui Laban să arate: „bunătate şi adevăr”, adică „bunătate autentică” (24.49). Formula „străin şi călător” (23.4) înseamnă „imigrant nomad”.

2. Figurile de elocuţie

Epitetul este o figură de elocuţie prin extensiune care presupune sublinierea unei caracteristici particulare a unei entităţi prin intermediul unui cuvânt suplimentar, de regulă adjectiv sau participiu adjectival (Fontanier 1977, 294). Diferenţa dintre un adjectiv simplu şi epitet este că, în timp ce primul este indispensabil pentru determinarea şi complementarea sensului, epitetul poate fi considerat redundant. Prin lipsa epitetului propoziţia este mai săracă estetic, dar sensul ei nu este sărăcit prin nimic. Ebraica îşi permite calificarea substantivelor şi prin relaţie cu alte substantive cu care intră în relaţie construită (smihut).
O serie de epitete se pot identifica în Geneza 15: „bătrâneţe fericită” (v. 15), „întuneric adânc” (v. 17). Sarai este descrisă ca o „femeie frumoasă la înfăţişare” de Avram (12.11) şi ca o „femeie foarte frumoasă” de egipteni (12.14).

Pronominaţia este o figură de elocuţie prin extensiune care permite indicarea unui obiect prin enunţarea unui atribut al său (Fontanier 1977, 296). Dacă ar fi să preluăm sugestia lui Fontanier, diavolul este cunoscut în literatura biblică ca acuzator, motiv pentru care apostolul Ioan îl prezintă în Apocalipsa ca „acuzatorul fraţilor” (Ap. 12:10). Câteva exemple sunt mai deosebite în ciclul narativ „Avraam”: „cel ce va ieşi din tine” cu referire la fiul lui Avraam (15.4), „cea vârstnică” şi „cea tânără” cu referire la fetele lui Lot (19.31, 33, 34, 35). Alte pronominaţii apar în 23.10 – „cei ce treceau pe poarta cetăţii lui” şi în 24.31 – „binecuvântatul Domnului”, inter alia.

Repetiţia reprezintă reluarea intenţionată a unui material de lungime variată (sunete, cuvinte, expresii, fraze, versuri) cu efect retoric (Fontanier 1977, 300). Retorica clasică, unde era folosită intensiv, abundă în distincţii asupra tipurilor de repetiţie: (1) enumeratio – reiterarea punctelor principale; (2) iteratio – repetarea propoziţiei originare cu puţin înainte de încheiere; (3) perseverantia – repetarea unei propoziţii ca refren; (4) reduplicatio/anadiplosis – folosirea unei unităţi la finalul unei secţiuni şi reluarea lui la începutul secţiunii următoare; (5) repetitio/anaphora – repetarea unei unităţi la începutul unor secţiuni succesive (Morris 1996, 48).
Anadiploza apare în repetate ocazii în Geneza (1.1-2 = „pământul”; 31:6-7 = „tatăl vostru”; 31.33-34 = „Rahela”). Expresia „Domnul se îngrijeşte” este repetată cataforic în 22.14, la finele celor două propoziţii alăturate.
Dumnezeu încheie în repetate rânduri legământ cu Avraam, însă niciodată nu se repetă integral nici măcar un fragment din promisiunile avansate lui Avraam. Nici chiar la nivel de conţinut o reiterare nu copiază pe o alta, şi nici cel puţin la ordinea elementelor enumerate (cf. Gen 12.2-3; Gen 15.4-21; Gen. 17.6-8; Gen. 21.16-18).

Diversitatea aceasta sugerează o preocupare vizibilă pentru persoana lui Avraam, cu care Dumnezeu întreţinuse o relaţia extinsă pe parcursul unui secol. Observarea textului repetat în relatarea identificării miresei lui Isaac (Gen. 24) este studiată în detaliu la seminar.

Gradaţia este o figură de elocuţie prin deducţie realizată prin prezentarea unei suite de idei astfel încât ceea ce urmează să se spună este progresiv mai mult sau mai puţin decât ceea ce precede (Fontanier 1977, 304). Cunoscută criticii literare latine sub numele de gradatio, ascensio, sau catena, iar criticii literare greceşti ca şi klimax, epiploke sau epokodomesis, gradaţia a fost percepută dintotdeauna ca o figură retorică, semnul unei vorbiri eficiente (Fischel 1973, 120). Sunt identificate diverse tipuri de gradaţii: (1) gradaţia transmiterii tradiţiei reprezintă o concatenare de afirmaţii al căror element de coeziune este constituit de numele unor personalităţi sau locuri reprezentative pentru o anumită tradiţie istorică, literară, etc.; (2) gradaţia catastrofică reprezintă o concatenare de afirmaţii al căror element de coeziune este constituit de experienţe negative; (3) gradaţia etică include în catenele ei valori etice şi se încheie cu o tranziţie spre fenomenele divine (cf. Rom. 5:3-5; 2 Pet. 1:5-7); (4) gradaţia circulară este acea catenă de afirmaţii a cărui fir de gândire se întoarce la origine; (5) gradaţia defensivă este catena de afirmaţii cu tentă apologetică; (6) gradaţia enumerativă foloseşte drept element de coeziune numerale în ordine ascendentă sau descendentă.
Deşi aceste etichete pot fi exemplificate din literatura clasică greco-romană şi din cea tannaitică, în literatura vetero-testamentară nu sunt la fel de prezente. Oricum, Fischel nu se hazardează a le propune ca pe singurele şase modalităţi de organizare a materialului retoric în această manieră logico-climactică. Succesiunea afirmaţiilor concatenate presupune un tipar de tipul cauză-efect: „Dacă A se întâmplă, consecinţa B urmează. Dacă B se întâmplă, atunci consecinţa C urmează, ş.a.m.d.” Ca gradaţie poate fi calificată descrierea rolului profetului din 20.7: „el este profet, se va ruga pentru tine, iar tu vei trăi”. Identitatea sacrificiului solicitat de Dumnezeu de la Avraam este descoperită printr-o serie de locuţiuni substantivale care au traiect dinspre general spre particular: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău pe care îl iubeşti, pe Isaac” (22.2).

Aliteraţia este o figură de elocuţie prin consonanţă ce presupune repetarea unei consoane, sau a unui set de consoane, după un anumit model (Fontanier 1977, 315). De exemplu, promisiunea lui Dumnezeu pentru Avraam face uz de aliteraţie prin folosirea intensă a rădăcinii verbului Brk şi a sufixului pronominal pentru persoana a II-a masculin singular (Gen. 12.2-3). Asonanţa este o figură de elocuţie prin consonanţă ce presupune repetarea unei vocale accentuate, sau a unui set de vocale, în silabe suficient de apropiate pentru a crea senzaţia auditivă că sunetul respectiv predomină (Fontanier 1977, 321).

Jocul de cuvinte este o figură retorică bazată pe ambiguitatea lexicală (omonimie şi polisemie) a cuvintelor incluse. Omonimia presupune că, deşi similare la nivel de sunete, cuvintele cuprinse sunt diferite la nivel de semnificaţie. Polisemia înseamnă că un cuvânt poate avea mai multe sensuri. Jocul de cuvinte poate include cuvinte cu rădăcină identică (figura etymologica), cuvinte cu rădăcină asemănătoare (asemănătoare aliteraţiei!), cuvinte cu rădăcină identică dar sens multiplu, cuvinte omonime (calambur), sau cuvinte cvasi-omonime (paronomaza). Adesea, jocurile de cuvinte sunt folosite ca explicaţii etimologice pentru numele a diverse persoane.
Numele patriarhului suferă o transformare de la Avram (av-ram=„tată slăvit”) la Avraam (av-raham=„părintele unei mulţimi”). Amândouă nume se construiesc pe substantivul „tată”. Putem vorbi în acest caz de paronomază.
Anunţat cu multă vreme înainte de naştere, numele fiului lui Avraam şi al Sarei, a determinat o afirmaţie controversată din partea Sarei (Gen. 21:6). În timp ce unele versiuni (Cornilescu urmând Louis Segond) interpretează râsul ca „batjocură”, altele (VUL, LXX, NIV, NRS) înţeleg râsul ca „jubilaţie”. Chiar dacă nu este vorba despre un joc de cuvinte pe bază de polisemie, primul sens fiind practic imposibil în contextul construcţiei morfologice preferate, relaţia dintre „râs” (ţehoq) şi „va râde” (iţhaq), derivă din rădăcina comună (ţahaq). Totuşi, numele copilului lui Avraam purta cu sine, referinţa la experienţa tatălui său, care a râs la aflarea veştii că va avea un fiu (iţhaq) (Gen 17.17). Tot la fel va proceda şi Sara la aflarea aceleaşi veşti (Gen. 18.12).
Denumirea locaţiei unde Avraam a obişnuit să caute refugiu în zona controlată de regele din Gherar (beer-şeva), conform naraţiunii etiologice din 21.22-34, a primit numele din faptul că au încheiat jurământ (nişbeu) pecetluit prin cele şapte (şeva) mieluşele pregătite de Avraam pentru Abi-Melek pentru a i se recunoaşte dreptul asupra fântânii săpate în regiune. Aici putem vorbi despre o figura etymologica.
Paronomzaa este cunoscută în cercurile literare evreieşti sub numele de „derivaţiile omiletice ale numelor proprii” (vezi Tatu 2004, 84-87).

3. Figurile de stil

Întrebarea retorică (erotesis) este acea întrebare care nu solicită un răspuns verbal, deoarece acesta este evident pentru interlocutori (Fontanier 1977, 334). Poate fi pusă în diverse tonalităţi: pozitiv, negativ, demonstrativ, admiraţie, jubilare, refuz, îndoială, intenţie, reprobativ, dezacord, interdicţie, lamentaţie.
În Geneza 12.18 apare un grup de trei întrebări retorice în contribuţia lui faraon, întrebări care nu primesc nici un răspuns din partea lui Avraam incriminat ca vinovat. Avraam se îndoieşte de abilităţile fizice sale şi ale soţiei sale de odrăslire a unui fiu prin intermediul a două întrebări retorice: „Să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani? Şi să mai nască oare Sara la nouăzeci de ani?” În 18.14, mesagerul lui Dumnezeu afirmă atotputernicia lui Dumnezeu prin întrebarea retorică: „Este oare ceva prea greu pentru Domnul?”
Pentru alte exemple din Judecători vezi Tatu (2004, 78-80).

Exclamaţia este o figură de stil prin întorsătura frazei care preferă exprimării transparente una încărcată de emoţie (Fontanier 1977, 337). Formularea propoziţiilor exclamative urmează în limba ebraică structura propoziţiilor interogative. Avraam îşi exprimă dorinţa ca Dumnezeu să facă din Ismael un popor printr-o exclamaţie: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” (Gen. 17.18). Multă emoţie decurge şi din solicitarea lui Lot de a i se îngădui să se refugieze la Ţoan (19.20).

Comparaţia este o figură de stil prin apropiere care constă în apropierea unui obiect de un altul străin prin raporturi de asemănare sau diferenţiere (Fontanier 1977, 342). În funcţie de natura obiectului care instituie comparaţia, comparaţia poate fi morală, animală, concretă, istorică, mitologică, etc. Frumuseţea comparaţiei depinde de câţiva factori: (1) să fie exactă şi adevărată în domeniul care priveşte analogia; (2) obiectul cu care comparăm (vehiculul) să fie mai transparent decât obiectul care instituie comparaţia (tenorul); (3) să aducă ceva nou, neaşteptat şi sensibil (Fontanier 1977, 344). O comparaţie geografică întâlnim în Gen. 13.10, unde Câmpia Iordanului (tenorul) este comparată cu Edenul şi cu Egiptul (vehiculii) pe baza belşugului său. Comparaţii concrete sunt folosite cu privire la Israel (tenorul) care este imaginat cu nisipul de pe litoral (Gen 13.16) şi ca stelele cerului (Gen. 22.17) (vehiculul) pe baza multitudinii descendenţilor.

Antiteza este o figură de stil prin apropiere prin care un obiect este opus altuia, fiind considerate dintr-un punct de vedere comun, sau opune acelaşi obiect sieşi, considerându-l sub două aspecte contrarii (Fontanier 1977, 344). În antiteză sunt plasate destinele celor doi părinţi ai lui Israel, Avram şi Sarai, când, după spusele lui Avram, dacă s-ar şti că sunt soţ-soţie: Avram va fi omorât, iar Sarai va fi lăsată în viaţă (Gen. 12.12). În relatarea alegerii teritoriului pentru păşunat, autorul creează antiteza dintre ţinutul roditor şi verde al Câmpiei şi cel sterp şi cenuşiu al muntelui. Dumnezeu îi promite lui Avraam continuarea binecuvântării prin fiul său din Sara, adică Isaac, nenăscut încă, dar nu îl uită pe Ismael şi acesta fiu legitim al patriarhului (Gen. 17.19-22). Deşi binecuvântarea înmulţirii într-un neam mare este oferită amândurora, cei doi sunt puşi în antiteză deoarece numai cu Isaac va încheia Dumnezeu legământ.

4. Figurile de gândire

Fontanier (1977, 366-99, 441-3) cataloghează figurile de gândire în trei categorii: prin imaginaţie (prosopopeea, fabulaţia, rectificarea), prin raţionament (ocupaţia, deliberaţia, comunicaţia, concesia, sustentaţia) şi prin dezvoltare (expoliţia, topografia, imprecaţia, deprecaţia, jurământul, licenţa).

5. Tropii de semnificaţie (propriu-zişi)

Metonimia este un trop de semnificaţie prin corespondenţă care se bazează pe indicarea unui obiect prin intermediul altuia, diferit de cel dintâi, dar de care depinde în ce priveşte existenţa sau modalitatea sa de a fi (Fontanier 1977, 56). În funcţie de natura obiectului înlocuitor se pot distinge mai multe tipuri de metonimii: a cauzei, a instrumentului, a efectului, a conţinătorului, a locului, a semnului, a fizicului, a posesorului, a lucrului.
Metonimia cauzei creatoare descrie acea situaţie în care autorul este specificat pentru opera sa: „Moise” pentru Pentateuh (Luca 16:29). Frecvent în naraţiunile patriarhale apare „sămânţa” pentru a desemna pe descenţii patriarhului (12.7; 15.18; 17.7-8).
Metonimia cauzei obiective, arhetipale descrie situaţia în care numele obiectului reprezentat de o imagine ia locul imaginii însăşi: „zeităţile mele” pentru idolii lui Laban, un fel de lari şi penaţi ai arameilor (Gen. 31.30, 32). Versetul 34 clarifică faptul că era vorba despre terafimi, după cum ni se descoperise anterior şi în v. 19).
Metonimia conţinătorului descrie situaţia în care obiectul conţinător este specificat în locul obiectului conţinut (vasul pentru lichidul din el, oraşul pentru locuitorii săi, etc.). Prin menţionarea numelui celor două cetăţi Sodoma şi Gomora sunt desemnaţi de fapt locuitorii acestora.
Metonimia semnului permite desemnarea unui obiect prin intermediul altuia care îl reprezintă: „perii cărunţi” pentru bătrâneţe (Pr. 16:31; Is. 46:4), „tronul” pentru autoritatea regală (Is. 14:13) cu specificarea că „tronul lui David” face referire la Regatul Iudeu (Ier. 13:13; Ier. 17:25), „jugul, toiagul şi ciomagul” înlocuiesc oprimarea (Is. 9:4; 10:24; 14:5), dar acestea pot fi folosite şi ca unelte ale păstoririi înlocuind conducerea (Ez. 37:19; Mica 7:14). În Geneza apare „umbra acoperişului” ca semn pentru ospitalitate (19.8).
Metonimia fizicului promovează înlocuirea sentimentelor, afecţiunilor sau calităţilor morale cu anumite părţi ale corpului, precum „inima” pentru curaj sau iubire, „creier” pentru minte. În literatura ebraică clasică se preferă asocierea „inimii” cu mintea, organul care interiorizează gândurile, care raţionează şi centrul emoţiilor în acelaşi timp (Gen. 17.17). Similar, viaţa însăşi este desemnată prin „sufletul” (12.13).
Metonimia lucrului propune înlocuirea unei fiinţe prin numele unui lucru propriu sieşi, precum „calul” pentru călăreţ, „carul” pentru cavalerist, sau „cămila” pentru caravanier (Gen. 24.63).

Sinecdoca este un trop de semnificaţie prin conexiune care constă în desemnarea unui obiect prin numele altui obiect cu care formează un ansamblu (Fontanier 1977, 65-78). Cu alte cuvinte, sinecdoca este un trop prin care se spune mai mult prin mai puţin, sau mai puţin prin mai mult.
Sinedoca părţii constă în indicarea întregului printr-o parte a sa. Contractul lui Avraam cu hititul Efron vizase cumpărarea unei parcele cu o peşteră şi cu „hotarele sale”, la finalul relatării (23.20) se reia conţinutul contractului de o manieră succintă („ogorul şi peştera”), presupunându-se însă întreaga proprietate.
Sinecdoca întregului este opusă precedentei, deci constă în indicarea părţii prin referinţa la întregul din care face parte. Delegatul patriarhului Avraam pentru a găsi o mireasă lui Isaac îşi găsise locul lângă o fântână de unde „fetele oamenilor din cetate vin să scoată apă” (24.13). Autorul nu intenţiona să spună că toate fetele din cetate se duceau la fântâna respectivă într-un fel de cortegiu imaginar, toate la aceeaşi oră, ci că obiceiul vremii era ca slujba aprovizionării cu apă a gospodăriilor din cetate să fie datoria femeilor tinere. La ora la care slujitorul lui Avraam era la fântână, unele dintre acestea, printre care şi Rebeca, chiar îşi îndeplineau datoria.
Sinecdoca abstracţiei substituie concretul prin abstract. Mesagerul lui Avrram foloseşte termenii „dreapta” şi ”stânga” în formula „a se îndrepta spre dreapta sau stânga” (24.49) pentru a desemna soluţiile disponibile: mai rămâne sau pleacă în altă parte. Laban foloseşte termenii „bine” şi „rău” în formula „a spune bine sau rău” (24.50) pentru a desemna un răspuns favorabil sau nefavorabil solicitării aduse de mesagerul patriarhului Avraam.

Metafora este un trop prin asemănare, adică o comparaţie între două obiecte aparent nerelaţionate (X „este” Y „în ce priveşte” Z). În raport cu comparaţia, metafora este o comparaţie implicită. Elementele care o compun sunt, după modelul comparaţiei, tenorul adică subiectul căruia îi sunt atribuite anumite caracteristici şi vehiculul, subiectul de la care sunt preluat anumite caracteristici (subînţelese). Când tenorul nu este specificat vorbim despre o metaforă implicită. Metafora toarsă (extinsă) este aceea care propune un subiect principal extins ulterior prin alte subiecte derivate. Când Dumnezeu spune despre „nelegiuirea amoriţilor că nu şi-a atins culmea” (15.16), nelegiuirea (tenorul) este asemănat cu produsele agricole (vehiculul) care puteau fi măsurate cu baniţa. Când se afirmă că „Dumnezeu încuiase pântecele femeilor” din haremul regelui din Gherar (20.18) se vorbeşte despre capacitatea de a zămisli (tenorul) ca şi despre o uşă (vehiculul) care poate fi închisă.

6. Tropii de expresie (pseudo-tropi sau tropii în mai multe cuvinte)

Hiperbola este o figură retorică ce exprimă o exagerare intenţionată (Fontanier 1977, 174-82). Opusul ei este litota, care presupune negarea contrariului fie diminuarea calităţilor unui anumit lucru (Fontanier 1977, 112-5). Exprimarea exagerată pare a impresiona omul destul de timpuriu, devenind prima variantă de exprimare a adevărului artistic şi a pseudo-adevărului în acelaşi timp. Numeroase hiperbole au intrat în limbajul curent încât şi-au pierdut capacitatea de a mai impresiona: „om cât casa” (cu referire la înălţimea unui individ), „voinic ca bradul” (cu referire la robusteţea unui individ atletic), „alb ca zăpada” (cu referire la cărunteţea cuiva), „frumoasă ca o zână” (cu referire la frumuseţea legendară a unei persoane de sex feminin), etc. După cum se constată, adesea hiperbola este asociată comparaţiei sau metaforei.
Înmulţirea poporului Israel este comparativ hiperbolic cu numărul stelelor (Gen. 15:5). Una dintre modalităţile de exagerare care a făcut carieră este cea exprimată prin numere de domeniul irealului, mai ales „milioane” (Num. 10:36; Deut 33:2). Adesea asociată cu paralelismul numeric format pe baza numerelor cu valoare superioară (Gen. 4:24; 1 Sam. 18:8).

Ironia (gr. disimulat, fals) este figura discursului în care sensul derivă din contrastul dintre situaţia percepută sau dorită de personajul implicat şi starea reală a lucrurilor (Tatu 2004, 66). Dacă se acceptă împărţirea culturilor propusă de Robert C. Elliott (1966, 66-78) în culturi orientate spre vină şi culturi orientate spre ruşine, ridiculizarea este cea mai teribilă armă a oprobiului public în aceasta din urmă. Probabil că în acest context pot fi incluse frecventele referinţe la utilizarea limbii pentru ridiculizarea inamicilor din literatura sapienţială a Bibliei. Ruşinea sau, mai exact, ruşinarea omului nepocăit, este parte a sistemului justiţiar al lui Dumnezeu.
Pentru detalii privitoare la ironie în naraţiunile biblice, cu aplicaţii pe Judecători, Rut şi Iona, vezi Tatu (2004, 66-78).
Ironia autonegării: deşi mesagerul lui Dumnezeu îi spune să fugă la munte şi îi promite că va declanşa dezastrul numai după ce Lot va fi în siguranţă, Lot are curajul să pretindă că nu poate ajunge acolo înainte ca acesta să înceapă. Cine avea dreptate? Laban este preocupat să obţină cel mai bun preţ pentru măritişul sorei sale, Rebeca. Când aude de la Rebeca despre oportunitatea cea nouă, se asigură personal că mesagerul cu tot alaiul său este bine găzduit (24.28-32). Când mesagerul pare să refuze a intra în jocul lui Laban şi solicită dreptul să vorbească, Laban acceptă şi îşi dă acordul, deşi tatăl său era încă în viaţă şi el ar fi avut dreptul acesta (vv. 49-53). Întrucât socrul mare era dator să plătească o dotă socrului mic pentru mireasă, darurile oferite fetei, fratelui său şi mamei sale erau nişte suplimente binevenite mai ales pentru un avar. A doua zi, când mesagerul vrea să plece cu fata, deşi îşi dăduseră un acord de principiu pentru plecarea fetei, fratele şi mama cer timp suplimentar, caută să pună beţe în roate. Solicitarea acordului fetei este cu totul nepotrivit contextului patriarhal, dar Rebeca se pare că avea motive să plece imediat din casa părintească, pentru că acceptă fără să clipească (vv. 54-60). Aşa a pierdut Laban şansa unui dar suplimentar.
Ironia evenimentelor: Lot caută să se îmbogăţească şi în cele din urmă pierde tot ce are.
Ironia dilemei: După ce experimentat o dată pierderea soţiei în Egipt pentru declaraţii false, Avraam are curajul să mai încerce încă o dată acelaşi tipar în Gherar. Deznodământul nu putea fi altul decât pierderea soţiei sau recuperarea ei prin intervenţie divină.

Bibliografie:

Bullinger, E.W.
1898. Figures of Speech Used in the Bible: Explained and Illustrated. London: Eyre & Spottiswoode.

Fontanier, P.
1978. Figurile limbajului. Traducere din limba franceză de Antonia Constantinescu [Paris: Flammarion, 1968]. Bucureşti: Univers.

Ryken, L.
2001. Ferestre spre lume: literatura din perspectivă creştină. Traducere din engleză de Agnes Dragomir şi Florin Paladie. Oradea: Cartea Creştină.

Tatu, S.
2004. Exegeza naraţiunilor biblice: Analiza literară a Judecătorilor. Oradea: Metanoia.

Watson, W.G.E.
1984. Classical Hebrew Poetry: A Guide to Its Techniques. JSOT Supl. 26. Sheffield: JSOT Press.

Comentariile sunt închise pentru Evaluarea, II

Filed under SVT2

Comentariile sunt închise.