Înnoirea legământului: Isus – noul Moise

 

 Acest mesaj a fost rostit iniţial în Biserica Baptistă Providenţa din Oradea, în 20 august 2006

Unele tradiţii creştine consideră Masa Domnului un ritual cu puteri divine care-i schimbă şi-i înnoieşte pe oameni, aducându-le harul divin. Altele o promovează ca pe un ritual rezervat doar celor desăvârşiţi, de unde şi utilizarea sa ca sancţiune împotriva celor ce s-au făcut nevrednici de Cristos prin erezie sau diverse greşeli capitale.

Totuşi, apostolii nu-şi iau dreptul să discute despre Masa Domnului ca mijloc al harului şi nici ca ritual exclusivist. Din contră, evangheliştii relatează că până şi trădătorul Iuda a participat la Masa Domnului la fel ca şi Petru şi toţi ceilalţi ucenici care vor urma să se dezică de Domnul în chiar următoarele ore. Nici ap. Pavel, care atrage atenţia la seriozitatea actului, nu adaugă nimic semnificativ în această privinţă. Problema care îl frământa pe el era confundarea Mesei Domnului cu o simplă agapă, cu o masă festivă (1Cor. 10:14-33; 11:17-34).

Ceea ce înţelegem foarte clar atât din Evanghelii cât şi din epistolele pauline este faptul că Masa Domnului este un serviciu comemorativ al morţii Domnului, reflectând părtăşia comunităţii creştine (1Cor. 11.25-26). Dacă rămânem la atât, însă, serviciul este încărcat de o notă tragică profund melancolică. Uneori, în mijlocul tristeţii, reuşim să recuperăm nota anticipativă a cuvintelor „până când îl vor bea cu voi în Împărăţia Tatălui Meu” (Mat. 26:29) şi jubilăm la gândul că această masă săracă poate, într-adevăr, simboliza marele festin de sus.

Totuşi, găsesc că semnificaţia acestui eveniment este mai bogată decât atât. Dacă privim cu atenţie la modul în care evangheliştii îşi aleg cuvintele, descoperim că cele două evenimente – pâinea şi vinul – simbolizând trupul, respectiv sângele Domnului, sunt prezentate diferit unul de celălalt: „Acesta este trupul Meu (Mat. 26:26; Mar. 14.22), care se dă pentru voi” (Luca 22.19) şi „acesta este sângele legământului celui nou care se varsă pentru mulţi (Mar. 14.24 şi Luca 22.20) spre iertarea păcatelor” (Mat. 26.28).

Observaţi cum evangheliştii, spre deosebire de Pavel, nu vorbesc despre trupul Domnului care se frânge pentru noi. Ca martor ocular al execuţiei lui Isus, Ioan constată atent că trupul lui Isus nu a fost fracturat ca să se împlinească Scripturile. La ce se referă Isus când vorbea despre sine şi despre sacrificiul său prin aceste cuvinte?

Cel puţin pentru mine, este clar că se avea în vedere asemănarea cu vechiul legământ care se pecetluia prin sângele sacrificiilor. După primirea Legii lui Moise, poporul Israel acceptă intrarea în legământ cu Dumnezeu rostind cuvintele „vom face tot ce a zis Domnul” (Exod 24.3, 7). Apoi, Moise stropeşte poporul cu sângele sacrificiilor zicând „Acesta este sângele legământului încheiat de Domnul pe temeiul acestor cuvinte” (Exod 24.8). Deci cuvintele reprezintă Legea tocmai primită.

În virtutea acestor corespondenţe evidente, Domnul Isus viza prin gestul Său simbolic reiterarea Legământului Mozaic. Problema de care ne izbim este aceea legată de corespondenţa „poruncilor Domnului” în noua epocă. Acestea ar reprezenta tocmai trupul Domnului. Este adevărat că Ioan nu relatează momentul Mesei Domnului, dar tocmai el dezvoltă ideea trupului lui Isus de o manieră fără egal. Isus este Cuvântul întrupat (Ioan 1.14, 16-18), El este Mesia care ne spune toate lucrurile (Ioan 1.47-51; 4.25), El este Cel a Cărui mâncare este să facă voia Tatălui (Ioan 4:34), El este Pâinea vieţii (Ioan 6.35, 48, 51), Pâinea coborâtă din cer (Ioan 6.48 ff.). Toate acestea, pentru ca în ultima seară petrecută cu ucenicii, Domnul Isus să Se prezinte ca un nou Moise vorbind despre „poruncile Mele”, în esenţă una care le include pe toate: „să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu” (Ioan 15.12).

Aşadar, Masa Domnului poate fi concepută şi ca o reiterare a Legământului mozaic bazată pe două elemente: sacrificiul Domnului prin al Cărui sânge este pecetluit legământul (a se vedea că Luca se referă întâi la vin) şi poruncile Domnului pe care ni le asumăm ca şi obligaţii în calitate de semnatari ai legământului.

În vechime, legământul cu Dumnezeu trebuia reiterat în fiecare generaţie, poporul trebuia informat cu privire la termenii legământului, poruncile trebuiau memorate, iar regele trebuia să vegheze la respectarea Legii. Tot la fel, participarea repetată la Masa Domnului este o lecţie pentru minte (ca şi pentru ochi) care trebuie educată cu privire la locul pe care îl avem în planul lui Dumnezeu.

Te invit să participi la Masa Domnului şi să-ţi înnoieşti legământul cu Dumnezeu, să-ţi admiţi dependenţa de Dumnezeu – Iniţiatorul, Susţinătorul şi Desăvârşitorul legământului. Admite împreună cu apostolii: „Doamne, la cine să mă duc? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Noi am crezut că Tu eşti Cristosul, Sfântul lui Dumnezeu!” (Ioan 6.68-69)

Funia ironiei: succesul care precede dezastrul

Samson şi Dalila, Anthony van Dyck (1599-1641) [www.en.wikipedia.org]

Cartea Judecători capitolele 13–16 înregistrează istoria ultimului judecător israelit din carte: Samson. După cum ştim, pasiunea lui Samson pentru femeia din Valea Sorek, relatată în Judecători 16:4–21, a juns la cunoştinţa filistenilor, care plănuiau de mult timp îndepărtarea lui Samson. Conspirând împreună cu femeia de moravuri uşoare, filistenii intenţionau să afle sursa puterii acestui erou. Cunoaştem cum, în trei rânduri, Samson le oferă, prin Dalila, trei soluţii diferite, toate departe de adevăr, pentru ca abia a patra oară să identifice sursa puterii sale cu nazireatul. Citind cu minimă atenţie istorisirea romanţei dintre Samson şi Dalila, cea în urma căreia s-a pus capăt activităţii publice a marelui erou, am constatat o chestiune problematică, evidenţiată mai ales din traducerile româneşti. Problema sesizată are în vedere primele două tipuri de legături sugerate de Samson pentru imobilizarea sa. În traducerile româneşti ele apar ca „funii noi neuscate” şi „funii noi nefolosite”. Ambele tipuri de legături sunt noi şi nefolosite. Diferenţa, aproape insesizabilă, sugerează că singurul lucru care le distinge ar fi că primele mai sunt şi verzi, fapt ce face aluzie la materialul vegetal din care erau produse. Textul original face o distincţie netă între cele două tipuri de legături: cele dintâi sunt yetārîm lahîm ’ăšer lō’-hōrābû, adică „coarde verzi care nu au fost uscate”, iar cele din urmă sunt ‛ăbōtîm hădāšîm ’ăšer lō’-na‛ăśâ bāhem, adică „funii noi care nu au fost folosite”.

Diferenţa dintre cele două tipuri de corzi este evidentă la nivel lexical, dar pe noi ne va preocupa, de această dată, să discernem doar identitatea biologică a celei dintâi.
Încă din 1942, dr. Hareuveni, un botanist evreu care-şi dedicase viaţa cercetării florei din Israel, identificase planta respectivă cu Thymelea hirsuta (Nogah Hareuveni, Tree and Shrub in Our Biblical Heritage, 1984, traducere şi adaptare din ebraică de Helen Frenkley; Kiryat Ono, Israel: Neot Kedumim). Identificarea şi descrierea tehnicii de obţinere a funiilor de yitran îi aparţin botanistului evreu. Nouă ne revine onoarea popularizării descoperirilor sale pentru publicul românesc.

După cum numele ebraic al plantei derivă din ebraicul yeter, „cort”, în arabică planta este cunoscută ca mitnam, de la cuvântul tamtin, sau tamtan, care înseamnă tot „cort”. Numele poate sugera desigur utilitatea primordială a plantei, aceea de material pentru funiile cortului.
Habitatul yitranului, cum este cunoscută planta, include dealurile nisipoase din preajma ţărmului Mediteranei şi văile secate ale râurilor temporare (ueduri). Planta este uşor de recunoscut datorită ramurilor moi, arcuate, uşor aplecate de orice briză. Rădăcina sa este adâncă, ceea ce permite plantei să rămână verde şi proaspătă în tot timpul anului, chiar şi în zonele aride. Frunzele sunt groase. Ele posedă pe faţa posterioară o membrană groasă, faţa anterioară fiind acoperită de un păr gros ca de pâslă, asemenea multor plante de deşert.

Tehnica producerii funiilor de yitran este foarte revelatoare pentru înţelegerea dificultăţii întâmpinate de filisteni şi iluminează pasiunea cu care aceştia îşi urmăreau scopul: imobilizarea lui Samson. Pentru realizarea funiei de yitran se foloseşte doar coaja ramurilor. De pe fiecare ramură se îndepărtează cu briceagul o singură fâşie de scoarţă, pentru a preveni astfel uscarea ramurii respective. Peste coaja astfel îndepărtată se trece în repetate rânduri cu latul lamei unui cuţit sau chiar cu mâna pentru a se înmuia fibra. La operaţia de îndepărtare şi de prelucrare a coajei, yitranul emană un miros sulfuros inconfundabil. Coarda de yitran nu poate fi prelucrată cu ajutorul gurii, deoarece substanţa produsă cauzează o iritaţie foarte neplăcută şi de lungă durată a gâtului.

Mai multe fâşii astfel prelucrate sunt puse alături în două şi răsucite cu ajutorul palmelor. Prin răsuciri repetate fibrele se vor subţia treptat. Acestora li se pot adăuga altele pentru îngroşarea funiei până la grosimea dorită sau pentru prelungirea coardei. Operaţia de producere a unei coarde suficient de lungi şi de rezistente este foarte laborioasă şi neplăcută din pricina mirosului, solicitând multă răbdare din partea lucrătorului. Înainte de folosire, este recomandabilă udarea funiilor pentru sporirea rezistenţei lor.

În patria natală a lui Samson, teritoriul din Mahane-Dan cuprins între Ţora şi Eştaol, nu creşte yitranul. Totuşi, corzile de yitran ar fi putut lesne ajunge pe piaţa locală, şi de acolo le-a cunoscut şi Samson. Observaţia lui Samson, ca funia de yitran să fie verde, i-a împiedicat pe filisteni să cumpere funiile necesare de pe piaţă şi să le ude înainte de folosire. Calitatea de a rămâne verde este foarte greu de conservat, în anumite condiţii fiind chiar imposibilă. Prin urmare, condiţia impusă de Samson a solicitat un volum de muncă imens din partea filistenilor: culegerea unei cantităţi mari de fâşii de yitran, prelucrarea făşiilor prin înmuierea, dublarea, răsucirea lor şi plisarea lor în suficient de multe straturi pentru a asigura rezistenţa necesară. Toate acestea au trebuit să fie încheiate pe parcursul aceleiaşi zile, deoarece urmau a fi transportate la locuinţa Dalilei, în valea Sorek, cel puţin 20 Km distanţă de la locul unde creşteau tufele de yitran. Cu siguranţă a fost necesară colaborarea a numeroase echipe de specialişti, care au lucrat din zorii zilei, poate chiar din timpul nopţii.

O activitate atât de intensă trebuie să fi stârnit curiozitatea locuitorilor din satele filistene, care s-au adunat în grupuri mari să asiste la deznodământul operaţiunii „funia deşertului”. Surpriză mare, însă! Toată osteneala filistenilor este zădărnicită de gestul absolut firesc al lui Samson care, atunci când se trezeşte ţintuit de pământ cu funiile verzi de yitran, „a rupt funiile, cum se rupe o aţă de câlţi când se atinge de foc”. Imaginaţi-vă reacţia filistenilor care au auzit cele întâmplate şi amploarea de legendă la care a ajuns istoria aceasta povestită şi repovestită. Intenţionată sau intuită doar, strategia lui Samson a mizat pe tehnici cunoscute astăzi de „psihologia maselor”, având ca rezultat amplificarea eroismului său cu un efort minimal din partea sa.

Istoria lui Samson este mai degrabă tragi-comică deoarece finalul său este cu totul contrar tonului ironic şi favorabil al experienţei sale din această conjunctură a vieţii. Tot la fel, Dumnezeu poate permite celor înstrăinaţi de El momente de respiro chiar în mijlocul păcatului unde se află, imunizaţi deja la prezenţa acestuia. Se creează astfel o falsă stare de confort şi de împăcare cu sine care este ca şi liniştea dinaintea marii furtuni. Tot la fel a fost lovit şi Samson de furia mâniei lui Dumnezeu pe care de mult nu mai avea ochi să o vadă venind. Cred că Samson ne învaţă aici să nu ne evaluăm relaţia cu Dumnezeu după aparenţele oferite de emoţiile noastre, sau de succesele noastre, mici sau mari. Dumnezeu este dincolo de ele. Numai ochiul exersat cu părtăşia cu Dumnezeu mai poate discerne degetul lui Dumnezeu în bucurii ca şi în necazuri.

The story of Shamgar or how to become a hero with few resources

Caravan in the desert, Mauritania (portal.unesco.org)
Text: Judges 3:31 (5:6-8)

Heroes are considered to be supermen and superwomen: smart, cute, strong, rich. If you really read your Bible will find soon enough that this standard is not favoured by God. The Christian heritage does not have superheroes of this kind, because there is only one: God Himself, Lord of Hosts, Mighty Warrior.

Shamgar might be eligible for the position of the most obscure biblical character: his name is mentioned in only two places. We do not have knowledge whatsoever about his birth, childhood, youth, family, education, career. To him the author of Judges does not allocate any particular hometown, wealth or obituary. His history is framed by the more important stories of Ehud and Deborah-Barak.

Deborah mentions him once and describes the historical background which defined the circumstances which popped her up as a most important person in the leadership of a drifting nation: commerce almost halted, black market was flourishing, idolatry was prefered to the true worship, the people of Israel was defenseless, vulnerable to their enemies assault due to the lack of military training and weapons endowment. It seems that the Philistenes were holding secret the technology of metal processing (1 Sam. 13:19-23).

In spite of all these disadvantages, Shamgar-ben-Anath, an israelite farmer raises against the Philistene occupation forces and have a tremendous succes. His weapon is improvised from an oxgoad (a stick with a sharp iron head). His victims reached the incredible number of 600. Of course those times were much different than ours by that in the Ancient Near East violence was considered the legitimate way to solve conflicts not only at the national level, but also at the personal level. This cannot justify the use of violence, especially by Christians, in families or elsewhere, less so when the cause has no national impact. Shamgar led his folks in a fair fight for freedom. For this reason his contribution to the history of Israel was considered significantly important, and he received the title of “deliverer”.

To have a clear understanding of his great achievement we need to compare it with other similar achievements in those days. Ehud had a great army and exterminated 10,000 Moabites; Barak had ten thousand soldiers and he dismantled an army of 900 chariots and 100 times more infantry; Gideon and his 300 rangers scattered a countless army of nomads; Samson killed once 1,000 Philistenes with a jawbone; at the dawn of his life Samson made a house collapse over 3,000 Philistenes and died with them.

Although we are not to seek being heroes, we might consider the fact that we can be witnesses of dramatic and incredible stories because our God is Almighty. Get ready for His mighty deeds. Do not ever consider yourself insignificant, unimportant, unprepared or unknown. This is exactly the type of material the Lord uses for His deeds. Look at the angels: they are transparent to the point that people are always confusing them with the Lord Himself. Be that vessel which the Lord can use to carry his glory to others.