Arhive lunare: Mai 2007

Înnoirea legământului: Isus – noul Moise

lords-supper.jpg 

 Acest mesaj a fost rostit iniţial în Biserica Baptistă Providenţa din Oradea, în 20 august 2006

Unele tradiţii creştine consideră Masa Domnului un ritual cu puteri divine care-i schimbă şi-i înnoieşte pe oameni, aducându-le harul divin. Altele o promovează ca pe un ritual rezervat doar celor desăvârşiţi, de unde şi utilizarea sa ca sancţiune împotriva celor ce s-au făcut nevrednici de Cristos prin erezie sau diverse greşeli capitale.

Totuşi, apostolii nu-şi iau dreptul să discute despre Masa Domnului ca mijloc al harului şi nici ca ritual exclusivist. Din contră, evangheliştii relatează că până şi trădătorul Iuda a participat la Masa Domnului la fel ca şi Petru şi toţi ceilalţi ucenici care vor urma să se dezică de Domnul în chiar următoarele ore. Nici ap. Pavel, care atrage atenţia la seriozitatea actului, nu adaugă nimic semnificativ în această privinţă. Problema care îl frământa pe el era confundarea Mesei Domnului cu o simplă agapă, cu o masă festivă (1Cor. 10:14-33; 11:17-34).

Ceea ce înţelegem foarte clar atât din Evanghelii cât şi din epistolele pauline este faptul că Masa Domnului este un serviciu comemorativ al morţii Domnului, reflectând părtăşia comunităţii creştine (1Cor. 11.25-26). Dacă rămânem la atât, însă, serviciul este încărcat de o notă tragică profund melancolică. Uneori, în mijlocul tristeţii, reuşim să recuperăm nota anticipativă a cuvintelor „până când îl vor bea cu voi în Împărăţia Tatălui Meu” (Mat. 26:29) şi jubilăm la gândul că această masă săracă poate, într-adevăr, simboliza marele festin de sus.

Totuşi, găsesc că semnificaţia acestui eveniment este mai bogată decât atât. Dacă privim cu atenţie la modul în care evangheliştii îşi aleg cuvintele, descoperim că cele două evenimente – pâinea şi vinul – simbolizând trupul, respectiv sângele Domnului, sunt prezentate diferit unul de celălalt: „Acesta este trupul Meu (Mat. 26:26; Mar. 14.22), care se dă pentru voi” (Luca 22.19) şi „acesta este sângele legământului celui nou care se varsă pentru mulţi (Mar. 14.24 şi Luca 22.20) spre iertarea păcatelor” (Mat. 26.28).

Observaţi cum evangheliştii, spre deosebire de Pavel, nu vorbesc despre trupul Domnului care se frânge pentru noi. Ca martor ocular al execuţiei lui Isus, Ioan constată atent că trupul lui Isus nu a fost fracturat ca să se împlinească Scripturile. La ce se referă Isus când vorbea despre sine şi despre sacrificiul său prin aceste cuvinte?

Cel puţin pentru mine, este clar că se avea în vedere asemănarea cu vechiul legământ care se pecetluia prin sângele sacrificiilor. După primirea Legii lui Moise, poporul Israel acceptă intrarea în legământ cu Dumnezeu rostind cuvintele „vom face tot ce a zis Domnul” (Exod 24.3, 7). Apoi, Moise stropeşte poporul cu sângele sacrificiilor zicând „Acesta este sângele legământului încheiat de Domnul pe temeiul acestor cuvinte” (Exod 24.8). Deci cuvintele reprezintă Legea tocmai primită.

În virtutea acestor corespondenţe evidente, Domnul Isus viza prin gestul Său simbolic reiterarea Legământului Mozaic. Problema de care ne izbim este aceea legată de corespondenţa „poruncilor Domnului” în noua epocă. Acestea ar reprezenta tocmai trupul Domnului. Este adevărat că Ioan nu relatează momentul Mesei Domnului, dar tocmai el dezvoltă ideea trupului lui Isus de o manieră fără egal. Isus este Cuvântul întrupat (Ioan 1.14, 16-18), El este Mesia care ne spune toate lucrurile (Ioan 1.47-51; 4.25), El este Cel a Cărui mâncare este să facă voia Tatălui (Ioan 4:34), El este Pâinea vieţii (Ioan 6.35, 48, 51), Pâinea coborâtă din cer (Ioan 6.48 ff.). Toate acestea, pentru ca în ultima seară petrecută cu ucenicii, Domnul Isus să Se prezinte ca un nou Moise vorbind despre „poruncile Mele”, în esenţă una care le include pe toate: „să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu” (Ioan 15.12).

Aşadar, Masa Domnului poate fi concepută şi ca o reiterare a Legământului mozaic bazată pe două elemente: sacrificiul Domnului prin al Cărui sânge este pecetluit legământul (a se vedea că Luca se referă întâi la vin) şi poruncile Domnului pe care ni le asumăm ca şi obligaţii în calitate de semnatari ai legământului.

În vechime, legământul cu Dumnezeu trebuia reiterat în fiecare generaţie, poporul trebuia informat cu privire la termenii legământului, poruncile trebuiau memorate, iar regele trebuia să vegheze la respectarea Legii. Tot la fel, participarea repetată la Masa Domnului este o lecţie pentru minte (ca şi pentru ochi) care trebuie educată cu privire la locul pe care îl avem în planul lui Dumnezeu.

Te invit să participi la Masa Domnului şi să-ţi înnoieşti legământul cu Dumnezeu, să-ţi admiţi dependenţa de Dumnezeu – Iniţiatorul, Susţinătorul şi Desăvârşitorul legământului. Admite împreună cu apostolii: „Doamne, la cine să mă duc? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Noi am crezut că Tu eşti Cristosul, Sfântul lui Dumnezeu!” (Ioan 6.68-69)

Anunțuri

Comentarii închise la Înnoirea legământului: Isus – noul Moise

Din categoria Meditaţii

Funia ironiei: succesul care precede dezastrul

vandyck_samson.jpg
Samson şi Dalila, Anthony van Dyck (1599-1641) [www.en.wikipedia.org]

Cartea Judecători capitolele 13–16 înregistrează istoria ultimului judecător israelit din carte: Samson. După cum ştim, pasiunea lui Samson pentru femeia din Valea Sorek, relatată în Judecători 16:4–21, a juns la cunoştinţa filistenilor, care plănuiau de mult timp îndepărtarea lui Samson. Conspirând împreună cu femeia de moravuri uşoare, filistenii intenţionau să afle sursa puterii acestui erou. Cunoaştem cum, în trei rânduri, Samson le oferă, prin Dalila, trei soluţii diferite, toate departe de adevăr, pentru ca abia a patra oară să identifice sursa puterii sale cu nazireatul. Citind cu minimă atenţie istorisirea romanţei dintre Samson şi Dalila, cea în urma căreia s-a pus capăt activităţii publice a marelui erou, am constatat o chestiune problematică, evidenţiată mai ales din traducerile româneşti. Problema sesizată are în vedere primele două tipuri de legături sugerate de Samson pentru imobilizarea sa. În traducerile româneşti ele apar ca „funii noi neuscate” şi „funii noi nefolosite”. Ambele tipuri de legături sunt noi şi nefolosite. Diferenţa, aproape insesizabilă, sugerează că singurul lucru care le distinge ar fi că primele mai sunt şi verzi, fapt ce face aluzie la materialul vegetal din care erau produse. Textul original face o distincţie netă între cele două tipuri de legături: cele dintâi sunt yetārîm lahîm ’ăšer lō’-hōrābû, adică „coarde verzi care nu au fost uscate”, iar cele din urmă sunt ‛ăbōtîm hădāšîm ’ăšer lō’-na‛ăśâ bāhem, adică „funii noi care nu au fost folosite”.

Diferenţa dintre cele două tipuri de corzi este evidentă la nivel lexical, dar pe noi ne va preocupa, de această dată, să discernem doar identitatea biologică a celei dintâi.
Încă din 1942, dr. Hareuveni, un botanist evreu care-şi dedicase viaţa cercetării florei din Israel, identificase planta respectivă cu Thymelea hirsuta (Nogah Hareuveni, Tree and Shrub in Our Biblical Heritage, 1984, traducere şi adaptare din ebraică de Helen Frenkley; Kiryat Ono, Israel: Neot Kedumim). Identificarea şi descrierea tehnicii de obţinere a funiilor de yitran îi aparţin botanistului evreu. Nouă ne revine onoarea popularizării descoperirilor sale pentru publicul românesc.

După cum numele ebraic al plantei derivă din ebraicul yeter, „cort”, în arabică planta este cunoscută ca mitnam, de la cuvântul tamtin, sau tamtan, care înseamnă tot „cort”. Numele poate sugera desigur utilitatea primordială a plantei, aceea de material pentru funiile cortului.
Habitatul yitranului, cum este cunoscută planta, include dealurile nisipoase din preajma ţărmului Mediteranei şi văile secate ale râurilor temporare (ueduri). Planta este uşor de recunoscut datorită ramurilor moi, arcuate, uşor aplecate de orice briză. Rădăcina sa este adâncă, ceea ce permite plantei să rămână verde şi proaspătă în tot timpul anului, chiar şi în zonele aride. Frunzele sunt groase. Ele posedă pe faţa posterioară o membrană groasă, faţa anterioară fiind acoperită de un păr gros ca de pâslă, asemenea multor plante de deşert.

Tehnica producerii funiilor de yitran este foarte revelatoare pentru înţelegerea dificultăţii întâmpinate de filisteni şi iluminează pasiunea cu care aceştia îşi urmăreau scopul: imobilizarea lui Samson. Pentru realizarea funiei de yitran se foloseşte doar coaja ramurilor. De pe fiecare ramură se îndepărtează cu briceagul o singură fâşie de scoarţă, pentru a preveni astfel uscarea ramurii respective. Peste coaja astfel îndepărtată se trece în repetate rânduri cu latul lamei unui cuţit sau chiar cu mâna pentru a se înmuia fibra. La operaţia de îndepărtare şi de prelucrare a coajei, yitranul emană un miros sulfuros inconfundabil. Coarda de yitran nu poate fi prelucrată cu ajutorul gurii, deoarece substanţa produsă cauzează o iritaţie foarte neplăcută şi de lungă durată a gâtului.

Mai multe fâşii astfel prelucrate sunt puse alături în două şi răsucite cu ajutorul palmelor. Prin răsuciri repetate fibrele se vor subţia treptat. Acestora li se pot adăuga altele pentru îngroşarea funiei până la grosimea dorită sau pentru prelungirea coardei. Operaţia de producere a unei coarde suficient de lungi şi de rezistente este foarte laborioasă şi neplăcută din pricina mirosului, solicitând multă răbdare din partea lucrătorului. Înainte de folosire, este recomandabilă udarea funiilor pentru sporirea rezistenţei lor.

În patria natală a lui Samson, teritoriul din Mahane-Dan cuprins între Ţora şi Eştaol, nu creşte yitranul. Totuşi, corzile de yitran ar fi putut lesne ajunge pe piaţa locală, şi de acolo le-a cunoscut şi Samson. Observaţia lui Samson, ca funia de yitran să fie verde, i-a împiedicat pe filisteni să cumpere funiile necesare de pe piaţă şi să le ude înainte de folosire. Calitatea de a rămâne verde este foarte greu de conservat, în anumite condiţii fiind chiar imposibilă. Prin urmare, condiţia impusă de Samson a solicitat un volum de muncă imens din partea filistenilor: culegerea unei cantităţi mari de fâşii de yitran, prelucrarea făşiilor prin înmuierea, dublarea, răsucirea lor şi plisarea lor în suficient de multe straturi pentru a asigura rezistenţa necesară. Toate acestea au trebuit să fie încheiate pe parcursul aceleiaşi zile, deoarece urmau a fi transportate la locuinţa Dalilei, în valea Sorek, cel puţin 20 Km distanţă de la locul unde creşteau tufele de yitran. Cu siguranţă a fost necesară colaborarea a numeroase echipe de specialişti, care au lucrat din zorii zilei, poate chiar din timpul nopţii.

O activitate atât de intensă trebuie să fi stârnit curiozitatea locuitorilor din satele filistene, care s-au adunat în grupuri mari să asiste la deznodământul operaţiunii „funia deşertului”. Surpriză mare, însă! Toată osteneala filistenilor este zădărnicită de gestul absolut firesc al lui Samson care, atunci când se trezeşte ţintuit de pământ cu funiile verzi de yitran, „a rupt funiile, cum se rupe o aţă de câlţi când se atinge de foc”. Imaginaţi-vă reacţia filistenilor care au auzit cele întâmplate şi amploarea de legendă la care a ajuns istoria aceasta povestită şi repovestită. Intenţionată sau intuită doar, strategia lui Samson a mizat pe tehnici cunoscute astăzi de „psihologia maselor”, având ca rezultat amplificarea eroismului său cu un efort minimal din partea sa.

Istoria lui Samson este mai degrabă tragi-comică deoarece finalul său este cu totul contrar tonului ironic şi favorabil al experienţei sale din această conjunctură a vieţii. Tot la fel, Dumnezeu poate permite celor înstrăinaţi de El momente de respiro chiar în mijlocul păcatului unde se află, imunizaţi deja la prezenţa acestuia. Se creează astfel o falsă stare de confort şi de împăcare cu sine care este ca şi liniştea dinaintea marii furtuni. Tot la fel a fost lovit şi Samson de furia mâniei lui Dumnezeu pe care de mult nu mai avea ochi să o vadă venind. Cred că Samson ne învaţă aici să nu ne evaluăm relaţia cu Dumnezeu după aparenţele oferite de emoţiile noastre, sau de succesele noastre, mici sau mari. Dumnezeu este dincolo de ele. Numai ochiul exersat cu părtăşia cu Dumnezeu mai poate discerne degetul lui Dumnezeu în bucurii ca şi în necazuri.

Comentarii închise la Funia ironiei: succesul care precede dezastrul

Din categoria Meditaţii

The story of Shamgar or how to become a hero with few resources

caravan_unesco.jpg
Caravan in the desert, Mauritania (portal.unesco.org)
Text: Judges 3:31 (5:6-8)

Heroes are considered to be supermen and superwomen: smart, cute, strong, rich. If you really read your Bible will find soon enough that this standard is not favoured by God. The Christian heritage does not have superheroes of this kind, because there is only one: God Himself, Lord of Hosts, Mighty Warrior.

Shamgar might be eligible for the position of the most obscure biblical character: his name is mentioned in only two places. We do not have knowledge whatsoever about his birth, childhood, youth, family, education, career. To him the author of Judges does not allocate any particular hometown, wealth or obituary. His history is framed by the more important stories of Ehud and Deborah-Barak.

Deborah mentions him once and describes the historical background which defined the circumstances which popped her up as a most important person in the leadership of a drifting nation: commerce almost halted, black market was flourishing, idolatry was prefered to the true worship, the people of Israel was defenseless, vulnerable to their enemies assault due to the lack of military training and weapons endowment. It seems that the Philistenes were holding secret the technology of metal processing (1 Sam. 13:19-23).

In spite of all these disadvantages, Shamgar-ben-Anath, an israelite farmer raises against the Philistene occupation forces and have a tremendous succes. His weapon is improvised from an oxgoad (a stick with a sharp iron head). His victims reached the incredible number of 600. Of course those times were much different than ours by that in the Ancient Near East violence was considered the legitimate way to solve conflicts not only at the national level, but also at the personal level. This cannot justify the use of violence, especially by Christians, in families or elsewhere, less so when the cause has no national impact. Shamgar led his folks in a fair fight for freedom. For this reason his contribution to the history of Israel was considered significantly important, and he received the title of “deliverer”.

To have a clear understanding of his great achievement we need to compare it with other similar achievements in those days. Ehud had a great army and exterminated 10,000 Moabites; Barak had ten thousand soldiers and he dismantled an army of 900 chariots and 100 times more infantry; Gideon and his 300 rangers scattered a countless army of nomads; Samson killed once 1,000 Philistenes with a jawbone; at the dawn of his life Samson made a house collapse over 3,000 Philistenes and died with them.

Although we are not to seek being heroes, we might consider the fact that we can be witnesses of dramatic and incredible stories because our God is Almighty. Get ready for His mighty deeds. Do not ever consider yourself insignificant, unimportant, unprepared or unknown. This is exactly the type of material the Lord uses for His deeds. Look at the angels: they are transparent to the point that people are always confusing them with the Lord Himself. Be that vessel which the Lord can use to carry his glory to others.

Comentarii închise la The story of Shamgar or how to become a hero with few resources

Din categoria English articles, Meditaţii

Profilaxia neroziei

Cel ce leapădă certarea îşi dispreţuieşte sufletul,
dar cel ce ascultă mustrarea primeşte pricepere.

(Pr. 15:32)

saintr0k.gif

Naraţiunea din Rut, asemenea altor relatări din Judecători sau 1 Samuel 1-8, depune mărturie despre confuzia spirituală şi deriva morală a unei naţiuni lipsite de lider. Prin urmare, încadrarea cărţii Rut în Canonul creştin nu este semnificativă. În Canonul evreiesc Rut este plasată între Proverbe şi Cântarea-cântărilor, ca şi cum idila dintre Rut şi Boaz ar reprezenta o exemplificare a dragostei cântate în Cântare, iar comportamentul lui Rut ar fi concretizarea femeii cinstite elogiate în acrostihul de la finalul Proverbelor. Probabil că devotamentul lui Rut, ca prozelită, pentru Israel şi Dumnezeul lui a inspirat obiceiul citirii integrale a sulului la Rusalii, când se comemora darea Legii la Sinai.

Mustrarea Domnului (disciplinarea Domnului) este un element-cheie în relaţia dintre Dumnezeu şi credincios în contextul planului general al lui Dumnezeu şi al consacrării omului de a-L asculta pe Dumnezeu (Evrei 12:4-13). Considerăm că primul capitol al cărţii Rut reflectă tocmai această lecţie administrată naturii umane. Deşi destul de bine cunoscută, istoria Naomei este adesea apreciată ca fiind plată, fără nici un fel de tulburări existenţiale, văduva fiind înţeleasă ca resemnată în faţa unei violente răbufniri a judecăţii divine. Ea este personajul amoral, neglijabil, experienţa tragică a familiei sale datorând aceasta deciziilor greşite ale soţului ei.

Totuşi Naomi nu este un personaj chiar atât de amoral pe cât se doreşte. Ea admite chiar în două circumstanţe faptul că Dumnezeu S-a ocupat de viaţa ei personală, că Dumnezeu este responsabil de dezastrul prin care trece (vv. 13, 20). Cuvintele sale nu sunt lipsite de izul acuzei la adresa Divinităţii care a deposedat-o de familie. Eroina primului capitol este Naomi, iar misiunea ei este să încerce a-şi reface viaţa, a o lua de la capăt. Ca obstacole are de înfruntat două mentalităţi ale opiniei israelite care nu saluta înrudirea cu moabiţii şi dezaproba înstrăinarea de patrie în vremuri de necaz. Din această cauză, pentru a se întoarce la Betleem, Naomi trebuia să scape de nurorile moabite şi trebuia să schimbe percepţia opiniei publice asupra familiei sale. Singura speranţă pentru răscumpărarea proprietăţilor vândute era fie prin împrumut, fie prin căsătorie cu o persoană capabilă să răscumpere terenul înainte de anul de veselie.

Date fiind preocupările Naomei, putem vorbi că istoria primului capitol din Rut vorbeşte despre profilaxia neroziei, instruindu-l pe cititor cum să devină înţelept prin propria experienţă.

Prima preocupare a Naomei, în vederea înlesnirii repatrierii, a fost izolarea de „balastul“ familiei. Prin replici de tipul „Domnul Şi-a întins mâna împotriva mea“ sau „Întoarce-te la poporul tău şi la zeii tăi“ Naomi încerca să atragă atenţia asupra marii dezamăgiri pe care o experimentează în raport cu Divinitatea pe care şi-o crezuse aliat. Cum percepţia anticului religios atribuia diversele aspecte ale vieţii personale, mai ales prosperitatea, viaţa lungă şi succesul unei bune relaţii cu Divinitatea, experienţa ultimilor ani a demonstrat că familia lui Eli-Melek nu era privilegiată în această privinţă. Descurajarea emisă de Naomi are o încărcătură religioasă şi, prin urmare, morală.

Opţiunea mai bună, pe care în cele din urmă o şi recunoaşte Naomi, ar fi fost recuperarea căminului. Din păcate va fi tocmai străina moabită prin care Dumnezeu o învaţă pe Naomi lecţia dependenţei de familie. În ciuda presiunilor, Rut rămâne cu soacra sa şi o însoţeşte într-un teritoriu străin, de aşteptat ostil, cu promisiunea sărăciei perpetue pentru restul vieţii. Asemenea acestei perechi de văduve, putem sesiza şi noi că, oricât de dificilă pare viaţa de familie, ea îţi oferă resursele pentru depăşirea obstacolelor din viaţă. Ignorarea ei poate însemna cea mai îndrăzneaţă nebunie. Decizia lui Rut de a-şi însoţi soacra este cu atât mai măreaţă cu cât sunt mai obscure motivele ei (aventură, bunăvoinţă, credinţă autentică). Din spusele sale înţelegem, totuşi, că a fost vorba de o renunţare conştientă la tot ceea ce însemna poporul Moabului, incluzând şi religia aici. Estera este un alt exemplu de persoană care s-ar fi putut dezice de propria familie doar pentru a scăpa cu viaţă. Hotărârea de a-şi asuma apartenenţa i-a dat puterea de a depăşi momentul şi de a trăi cu demnitate.

Din păcate în societatea contemporană asistăm la înstrăinarea membrilor de familie pe considerente de abilităţi, venituri, sănătate, etc. Copiii cu handicap, partenerii cu boli incurabile şi vârstnicii imobilizaţi la pat sunt numai câteva dintre categoriile de oameni care sunt izgoniţi cu prioritate din familii. Familiile moderne sunt tot mai restrânse ca număr şi mai uniforme ca preocupări şi vârstă. Tocmai de aceea membrii acestor familii sunt şi tot mai înstrăinaţi. Este exemplar modelul de comunităţi locale numite comunităţi intenţionale (http://westwoodcoho.home.mindspring.com/westwood.html), comunităţi cu un număr relativ restrâns de familii de vârste diferite, din clase sociale diferite şi cu preocupări diferite, în care se cultivă vecinătatea şi camaraderia între familiile-nucleu (e.g., Westwood Cohousing Neighbourhood, Asheville, NC (1998) http://westwoodcoho.home.mindspring.com/westwood.html ). Să ne întrebăm oare unde se află familiile creştine şi ce au ele de oferit?

A doua preocupare a Naomei a fost să stârnească simpatia comunităţii. Văduva se victimizează zicând „Dumnezeu m-a pedepsit“ sau „Cel Atotputernic m-a întristat“. Dumnezeu poartă responsabilitatea suferinţei, iar Naomi poartă povara ei copleşitoare. Din păcate Scriptura nu comentează asupra succesului sau insuccesului acestei manevre. Prin tăcere, mai degrabă înţelegem că Naomi nu şi-a prea atins ţelul. Betleemiţii au început să vorbească despre repatrierea ei, dar persoana care a impresionat a fost mai degrabă Rut decât Naomi (2:11).

Totuşi ar fi fost mai bine să fi încercat a recupera părtăşia cu Dumnezeu admiţându-şi greşeala însoţirii soţului într-o misiune inutilă dincolo de hotarele Canaanului. Chiar dacă interpretul faptelor noastre este de obicei comunitatea, Naomi intervine în procesul evaluării sugerând comunităţii modalitatea considerată ortodoxă de apreciere a vieţii sale. Există destui contemporani care ne sugerează cum să-i catalogăm încă din timpul vieţii lor. Din păcate, tendinţa spre supra-apreciere ne permite să-i suspectăm pe aşa-zişii eroi de rea-credinţă. Naomi zicea „Nu-mi mai spuneţi Naomi, ci Amara”. Asemenea ei ar fi şi alţii care ar putea spune: “nu-mi mai spuneţi Sorin Vântu, ci Sorin Vârteju” sau „nu-mi mai spuneţi Gică Hagi, ci Magnificul sau Regele-Fotbalului”. În cazul ultimelor exemple exagerarea are un traiect pozitiv, opus variantei Naomei, dar tot exagerare rămâne. Judecătorul Iefta este un alt exemplu de personaj biblic care îşi exagerează valoarea tragică a experienţei. După ce i-a înfrânt pe invadatorii amoniţi şi moabiţi, el declara efraimiţilor care ar fi vrut să-l ajute: „Am fost singur, iar voi nu mi-aţi venit în ajutor“.

Este exemplar modelul lui Cristos, care, în cea mai importantă noapte a vieţii sale, şi-a legat de picioare 12 ocale de fier: Iuda Iscarioteanul, Petru, Iacov şi Ioan – apropiaţii săi, şi pe ceilalţi discipoli. Atunci ar fi putut să-L acuze pe Dumnezeu de subiectivism, de nedreptate şi de câte altele care ne vin nouă în gând în situaţii similare. Totuşi El a admis dreptul lui Dumnezeu de a-I hotărî finalul. Dacă vrei să înveţi din greşelile tale, astfel încât să nu le mai repeţi, este bine să înveţi să nu te înstrăinezi nici de oameni nici de Dumnezeu. În rest, ceea ce nu înţelegi acum vei înţelege cu siguranţă mai târziu.

Comentarii închise la Profilaxia neroziei

Din categoria Meditaţii

Criminalul absolvit sau levitul de conjunctură

c-f-refuge-sm.jpg
Codul mozaic reglementa tratamentul la care trebuia supus cel inculpat de crimă. A lua viaţa semenului era considerată o greşeală gravă pentru care vinovatul trebuia sancţionat cu pedeapsa capitală. Legea specifica faptul că aceasta putea fi administrată formal prin lapidare, dar admitea şi posibilitatea ca sentinţa să fie administrată informal, prin mijloace propii, chiar de către familia victimei. Această din urmă posibilitate reprezenta cel mai probabil, o reglementare tradiţională, arhaică, a cărei continuitate a fost perpetuată şi în noul aşezământ. Funcţia de răzbunător al sângelui era asociată celei de răscumpărător, prin care bărbatul cu gradul de rudenie cel mai apropiat de defunct trebuia să poartă de grijă de datoriile neîmplinite ale defunctului în ce priveşte proprietatea, urmaşul şi onoarea (Levitic 25). Autoritatea de a penaliza cu pedeapsa capitală era împărţită practic între tribunalul civil (bătrânii cetăţii) şi tribunalul pământului (familia victimei). Tocmai de aceea a apărut necesitatea de a introduce o protecţie pentru cei care şi-ar fi putut pierde viaţa în urma unui proces sumar şi parţial, sau chiar pentru o crimă făcută fără premeditare.

Aşa a fost instituit modelul cetăţilor de refugiu şi practica refugierii (Numeri 35). Acestea erau cetăţi levitice, câte trei în teritoriile de pe fiecare mal al Iordanului, în care vinovatul putea să se refugieze până la judecarea sa de către autorităţi. Verdictul „vinovat cu premeditare” ar fi atras automat pedeapsa capitală. Verdictul „vinovat fără premeditare” ar fi presupus că este lăsat în viaţă dar cu condiţia domiciliului forţat în cetatea de refugiu pe toată durata vieţii marelui preot în oficiu. Pentru unii aceasta ar fi însemnat mulţi ani, pentru alţii mai puţini. Oricum în noua situaţie, omul se afla în postura de a-şi desfăşura viaţa în lipsa confortului avut anterior accidentului. Refugiatul era dator să-şi câştige cumva existenţa, fapt care presupunea obligatoriu slujirea leviţilor, singurii cetăţeni cu drept de proprietate în localitatea de refugiu.

Criminalul refugiat aici devenea astfel un levit de conjunctură. Evident că nu avea drepturile şi responsabilităţile rezervate leviţilor. Totuşi locuind împreună cu ei, experimenta modelul de viaţă levitic cu tot ce implica acesta şi putea gusta alternativa seculară cu care fusese obişnuit. Dacă avea ocazia de a se întoarce vreodată acasă, evident numai după moartea marelui preot în exerciţiu, existau şanse reale ca să se întoarcă un om schimbat. Dat fiind că leviţii erau instructori ai Legii şi muzicanţi, refugiatul putea să-şi însuşească în perioada anilor de domicilu forţat cunoştinţele necesare pentru o trăire decentă, înnoită după standardul lui Dumnezeu, în societate. După instituirea obiceiului şi împroprietărirea leviţilor cu cetăţile de refugiu (Iosua 21:1-42), Biblia trece sub tăcere împlinirea acestei practici a refugierii.

Modelul acesta de organizare a unei comunităţi locale a fost practicat încă din Antichitatea târzie în diverse religii ale lumii, nu numai în Creştinism. Comunităţile monahale erau administrate pe baza unui cod strict intern care adesea depăşea prin stricteţe legile statului. Adeseori în aceste comunităţi se refugiau indivizi certaţi cu legea statului sau daţi în urmărire şi li se oferea drept de sanctuar. Bineînţeles că bucuria supravieţuirii era umbrită de rigiditatea regulilor de convieţuire din comunitate adoptivă. Chiar dacă nu era singura alternativă, transformarea în mentalitate şi abilităţi a refugiaţilor era o posibilitate reală.

Dreptul unor comunităţi creştine de a-şi reglementa viaţa internă după parametri similari tiparului cetăţilor de refugiu este discutabil deoarece societatea contemporană nu corespunde socităţii israelite, iahviste prin definiţie, care a promovat acest tipar. Cu toate acestea, tendinţa de a organiza comunităţi creştine care să funcţioneze după reguli proprii care să transceandă legilor statului încă există, deşi este atât idealistă cât şi utopică. Ea devine periculoasă în momentul în care liderii respectivelor comunităţi se sustrag controlului oricăror autorităţi, inclusiv a statului, pe baza unei autoproclamate separări între stat şi biserică sau a unei pretenţii de atotsuficienţă şi superioritate ontologică. Standardul Noului Testament proclamă o trăire „în veacul de acum cu evlavie şi cumpătare”, în mijlocul lumii dar nu după standardul ei, nu în comunităţi schismatice ci în comunităţi cenobitice în care fiecare familiei este o mănăstire sau o cetate de refugiu. Modelul a existat şi încă mai există în societăţile nomade, acolo unde un oaspete trebuie onorat indiferent de cazierul său.

Ceea ce m-a intrigat cel mai mult la această citire a textului a fost interpretarea lui din perspectiva lui Isus ca mare-preot, atât de miezoasă pentru autorul epistolei către evrei. Chiar dacă Isus nu este un mare-preot cu drepturi legitime, pentru că nu era levit, El avea drept de preot după ordinul instituit de Malki-Ţedek. Acesta fusese prezentat ca preot al lui Dumnezeu şi, fiindcă Avram i-a oferit zeciuială din prada de război, un obicei instituit ulterior pentru întreţinerea leviţilor, preotul din ordinul lui Malki-Ţedek trebuie să fie superior celui din ordinul lui Levi. Marele-preot din ordinul lui Levi avea o viaţă trecătoare. Marele-preot din ordinul lui Malki-Ţedek trăieşte veşnic (Evrei 7). Presupunând că marele preot nu ar fi murit niciodată, cine se făcea vinovat de crimă fără premeditare şi se refugia într-o cetate levitică trebuia să rămână acolo pentru totdeauna. Tot la fel şi oamenii, ca unii care se fac vinovaţi de numeroase păcate, sunt îndreptăţiţi să trăiască doar dacă îşi găsesc refugiul sub jurisdicţia marelui-preot Isus, destinul lor fiind împletit cu al Său pentru totdeauna. Toţi ceilalţi care nu caută refugiul vieţii marelui-preot îşi pun în pericol viaţa care le rămâne, şi care este cu mult mai mult mai importantă decât cea trecătoare pe care o contabilizăm în puţini ani.

Criminalul bun de iertat sunt chiar eu. Şi tot eu sunt cel care sunt vândut pe vecie marelui-preot cu a cărui viaţă se întreţese cu a mea.

Comentarii închise la Criminalul absolvit sau levitul de conjunctură

Din categoria Meditaţii

Red thin line – La hotarul dintre viaţă şi moarte

thin_red_line.png

Caseta tehnică

Producători: R.M. Geisler, John Roberdeau, Grant Hill
Regia şi scenariul: Terrence Mallick după un roman de James Jones
Muzica: Hans Zimmer

În distribuţie: Sean Penn, Jim Caviezel, Ben Chaplin, John Cusack, Woody Harrelson, Elias Koteas, Nick Nolte, George Clooney (abia 30 sec.)

Deşi a fost nominalizat în 1999 pentru premiul Oscar la 7 categorii, acestea au fost împărţite între Shakespeare in Love, Saving Private Ryan şi Life is Beautiful. A primit totuşi „Ursul de aur” la festivalul filmului de la Berlin.

Comentarii

Film cu valoare de document despre încleştarea dintre americani şi japonezi în cel de-al doilea război mondial pentru eliberarea insulelor Solomon. La 7 august 1942 americanii intrau, în sfârşit, în război, contribuind decisiv la desfăşurarea operaţiunilor pe frontul de răsărit. De la Guadalcanal încoace extinderea imperiului japonez s-a oprit. Operaţiunile vor continua a se desfăşura până la 21 februarie 1943. Ceea ce descrie acest film s-a petrecut după invazia puşcaşilor marini, care au recuperat aeroportul, cel mai probabil pe 13 octombrie când primele unităţi ale armatei au descins aici.

În ciuda evidentei sale valori istorice, filmul este mai mult decât un simplu documentar. Problematica atinsă de film vizează individualismul şi efectele sale dezastruoase asupra umanităţii. Chiar şi în condiţii limită, precum războiul, unde camaraderia şi-ar găsi cel mai bine locul, ea rămâne floare rară. Războiul este purtat de fiecare, individual. Fiecare soldat caută să-şi scape propria piele, după cum bine sintetizează sergentul Welsh. Pe acest fond se poate explica teroarea care măcina rândurile militarilor mai mult decât mitralierele japoneze. Orice ordin care-i împinge pe indivizi la acţiuni sacrificiale de recunoaştere sau asalt este considerat un adevărat blestem, iar plecarea într-o astfel de misiune – sinucidere curată. Rămân soţii şi mame nemângâiate şi ani netrăiţi pentru ca să poată fi acceptate cu non-şalanţă şi cu eroism misiunile nebuneşti ale colonelului Tall. În viziunea acestuia orice obiectiv militar se cucereşte cu anumite sacrificii. Adevăraţii lideri sunt cei dispuşi la sacrificii, valoarea lor fiind direct proporţională cu numărul soldaţilor de care se pot dispensa pentru atingerea scopului lor. De fapt scopul lor, egoist şi meschin şi el, este avansarea în grad. Eroismul este mai degrabă conjunctural, cel puţin la nivel teoretic, pentru că aproape că lipsesc eroii veritabili. Vorbesc aici despre acele personaje care se sacrifică pentru o cauză, pentru binele altora. Tocmai prin faptul că sunt puţini, valoarea lor este mai evidentă.

Sergentul Keck este primul care surprinde în acest sens. El îşi repară greşeala de a fi amorsat o grenadă prinsă la brâu, aruncându-se pe pământ. Astfel, grupa pe care o conducea este protejată. Sergentul Welsh îl urmează, atunci când străbate terenul aflat sub ţinta focului duşman doar pentru a oferi unui camarad rănit mortal dozele de morfină necesare pentru a calma durerea. Chiar dacă este destul de imobil, căpitanul Staros dovedeşte un comportament eroic atunci când refuză cu încăpăţânare ordinul colonelului de a ataca frontal dealul. Deşi se dovedeşte a fi avut dreptate cu varianta propusă, el este trimis acasă de pe front, cu false onoruri în buzunar. Un alt soldat, se aruncă vitejeşte în atac, în ciuda ordinului de retragere deja emis, şi cuiburile de mitraliere încep să cadă unul câte unul. Bineînţeles, supremul sacrificiu este oferit de personajul principal al filmului, soldatul Witt, neînţeles de nimeni. Oportunitatea întâlnirii unei veritabile comunităţi creştine l-a transformat şi i-a insuflat puterea morală de supravieţui ororilor unui război.

Încă din 1918 senatorul american Hiram Warren Johnson spunea „când vine războiul prima pierdere este adevărul”. Afirmaţia viza relaţia armatei cu presa, dar poate că mai sunt şi alte lucruri care sunt sacrificate, afară de informaţiile despre starea frontului. Poate că, pentru a fi în stare să ucizi pe un semen, trebuie să ascunzi adevărul despre tine însuţi, chiar despre umanitate. Ca să fii capabil a profita de pe urma războiului poate că trebuie să ascunzi adevărul despre tine însuţi şi despre Dumnezeu. Tocmai acest lucru nu este dispus a-l realiza soldatul Witt. El îşi păstrează o candoare de invidiat. Este singurul care-şi face procese de conştiinţă după uciderea unui duşman şi moare visând la frumuseţea comunităţii ideale. Marele câştig al vieţii sale este sergentul Welsh, care înţelege în final că ieşirea din individualism şi egoism necesită efort. Destinul îi atrage pe oameni, dar adevăraţii oameni ştiu să-şi trăiască umanitatea ca Witt.

Întrebări:
1. Reprezintă războiul o situaţie excepţională în care trebuie să ne purtăm de o manieră excepţională?
2. Este războiul compatibil cu valorile creştine?

Comentarii închise la Red thin line – La hotarul dintre viaţă şi moarte

Din categoria Arte vizuale

Edges of the Lord – Marginile Domnului

051028-orlando-eucharist2.jpg
Părintele Anthony Palmese, paroh vicar al Bisericii Catolice Sf. Iuda, administrând Euharistia duminica dimineaţa, 25 septembrie 2005, în Marion Oaks (http://www.thefloridacatholic.org/articles/2005/051028/051028-orlando-eucharist.htm)

Caseta tehnică
Producător: Zev Braun
Regia şi scenariul: Yurek Bogayevicz
Imaginea: Pawel Edelman
Durata: 95 minute
Lansarea a avut loc în 2001, direct pe casetă video
În distribuţie: Haley Joel Osment, Willem Dafoe, Liam Hess, şi alţii

Haley Joel Osment este cunoscut din alte pelicule destul de celebre: Inteligenţa artificială şi Al Şaselea Simţ. Dintre cele mai renumire apariţii pe ecran ale lui Willem Dafoe amintim: Plutonul (1986), Ultima ispitire a lui Cristos (1988), Pacientul englez (1996), Pavilionul Femeilor (2001).

Acţiunea filmului se petrece în Polonia ocupată de nazişti, în perioada celui de-al doilea război mondial. Romek, un băiat evreu de 12 ani, este salvat de la deportare de un ţăran polonez la înţelegere cu părinţii copilului şi cu preotul catolic din sat. Copilul este practic adoptat, deşi unii vecini sunt suspicioşi. Romek reuşeşte să se împrietenească chiar cu fiii gazdei sale: Vladek şi Tolo, dar şi cu alţi copii din sat, mai ales cu Maria, o orfană de război. Băieţii vecinului suspicios, Pyra şi Robal joacă un rol dublu şi, în cele din urmă, se dovedesc duşmani.

Chiar dacă mai puţine, ororile războiului se resimt şi în comunitatea sătească uitată de lume: mâncarea este săracă, animalele sunt rechiziţionate de trupele germane cantonate în preajmă, trenurile cu deportaţi traversează prin apropiere şi evreii evadaţi sunt prinşi prin păduri, oamenii sunt mai suspicioşi pentru că există turnători printre ei. Ca întotdeauna, cei care profită cel mai mult de pe urma războiului sunt … copiii.

Filmul este turnat din perspectiva candidă a copiilor. Crizele lor cele mai grave sunt cearta cu un prieten, sau pierderea prieteniei unui vechi amic. Rezolvarea problemelor se face cel mai adesea prin mici încăierări şi prin argumentaţii naive. Cele mai deosebite descoperiri sunt specifice vârstei: sexul, suferinţa şi moartea. Din nefericire, prin experienţele pe care le au în condiţiile războiului copiii se maturizează înainte de vreme pentru că încep să urască şi să ţină ură pe duşmanii lor, ceea ce credem că este o deficienţă a adulţilor.

De observat evoluţia personajului principal Romek din perspectiva interacţiunii sale cu alte personaje principale, în ordinea apariţiei: preotul paroh, Vladek, Tolo şi Maria. Părinţii săi au ales calea cripto-iudaismului, considerând că eroismul izvorât din fanatismul religios nu era pentru ei. În această situaţie Romek este în căutarea propriei identităţi, sau mai precis a validării identităţii sale.

Apele, şi aşa tulburi, se agită şi mai tare când preotul îi stârneşte la un joc mai puţin obişnuit: jocul de-a Isus. În pregătirea primei împărtăşanii fiecare copil trebuia să înveţe despre doi dintre apostolii Domnului şi să trăiască asemenea lor. Marea descoperire are loc atunci când copiii află cu stupoare că Isus era evreu nu italian asemenea papei de la Roma. Jocul continuă cu preluarea iniţiativei de către Tolo care-şi iniţiază ucenicii prin „botez” şi are o tentativă nereuşită de atârnare pe lemn. Moartea substitutivă este un principiu care îl frământă pe Tolo până la consumare. Oportunitatea nu va întârzia prea mult să apară mai ales după ce grupul se divide prin pierderea lui Pyra şi încercarea de asasinare a lui Romek şi violarea Mariei. Ceasul marii încercări soseşte când ultima captură de evrei evadaţi este îmbarcată în tren. În prezenţa lui Romek şi Vladek, Tolo neagă orice asociere cu aceştia şi este urcat în trenul deportaţilor, ducându-şi până la capăt vocaţia de Isus.

În aparenţă Romek caută să supravieţuiască conflictului armat dintre germani şi restul Europei, dar există un alt război căruia el trebuie să-i supravieţuiască: acela al propriei conştiinţe. Opţiunea părinţilor, adică ascunderea identităţii, nu pare a fi acceptată ca şi soluţie de copilul lor. Ascunderea identităţii este o chestiune foarte nenaturală pentru copilul care a învăţat că minciunea este păcat. Cu timpul Romek înţelege că ura împotriva evreilor este iraţională.

În această privinţă regizorul acordă mare importanţă dialogului dintre Romek şi preot:

ROMEK
Are we blessed? Or are we just the edges?
PRIEST
We are all scraps, Romek, but we are all blessed the same.
The Priest gathers up some newly made discs and drops them into a chalice.
ROMEK
Not all the people, right?
The Priest cannot answer. Romek looks at the scrap he holds and breaks off a piece.
ROMEK (CONT’D)
Batylin..
He lays the piece on the table.
ROMEK (CONT’D)
His wife..
Another piece.
ROMEK (CONT’D)
Vladek’s father.. Maria’s parents.
He lays down a piece for each of them, then looks up at the Priest.
ROMEK (CONT’D)
I went to the trains last night. My parents aren’t coming back for me are they?
PRIEST
Probably not.
Romek looks ready to cry. He breaks the final scrap into two pieces and lays them down.

Cauzalitatea pare a explica în mintea lui Romek fenomenul deportării evreilor. Dacă Dumnezeu îngăduia aceasta, înseamnă că evreii sunt vinovaţi. Preotul însă nu acceptă vinovăţia exclusivă a evreilor, nici măcar teoria ţapului ispăşitor al umanităţii. Vinovăţia este un dat uman, tot aşa cum binecuvântarea este un dat divin (HAR). Justiţia presupune însă ca vinovaţii să plătească. La această observaţie a lui Romek preotul rămâne fără răspuns. Înţelegem că prin atitudinea sa neutră încurajează răzbunarea lui Vladek asupra lui Robal. Răspunsul preotului este indirect dar el există : vinovaţii trebuie să plătească, iar cei fără apărare trebuie apăraţi.

Întrebări de lucru :

1. Rolul căror ucenici îl joacă Romek, Vladek, Pyra, Maria ?
2. La sfârşitul fimului Romek declară că persoanele cu care a interacţionat în satul polonez uitat de lume l-au ajutat să rămână cine este. Ce lecţii învaţă Romek de la preot, Vladek, Tolo şi Maria ?
3. Ce-mi defineşte identitatea ?
4. Cum mă raportez la propria identitate ?

Comentarii închise la Edges of the Lord – Marginile Domnului

Din categoria Arte vizuale