Slujirea pasionată

Iosia audiind Legea Domnului

Cine nu cunoaşte istoria biblică a regelui-copil Iosia (2 Regi 22-23, 2 Cronici 34-35)? Ajuns rege la doar opt anişori, Iosia şi-a început domnia fără sprijinul unui consilier de încredere cum a avut Ioas în marele-preot Iehoiada. Cu siguranţă că printre funcţionarii civili de la Ierusalim s-au aflat unii care, preocupaţi fiind să-şi menţină privilegiile de la curte, s-au bucurat de această situaţie favorabilă. În plus, funcţionari cultici de toate soiurile îşi făcuseră loc în ţară încă de pe vremea lui Manase şi Amon, când apostazia era în floare. Cine ar fi avut curajul să-i spună prea-tânărului rege că mandatul său de rege reformator fusese prezis cu mult timp în urmă? Se prea poate ca să nu fi fost doar lipsă de curaj, ci şi de închinători adevăraţi ai Domnului.

Deşi cronica lui Iosia nu este la fel de amplă precum cea dedicată lui Ezekia sau lui Ioas, ca să nu mai zicem de cea consacrată lui Solomon sau lui David, atât în Regi cât şi în Cronici, istoria sa are un „defect”. De câte ori o citeşti, nu se poate să nu te încerce un sentiment de copleşitoare insatisfacţie atunci când, în ciuda aşteptărilor, iei cunoştinţă de finalul absurd al acestui rege. Să te trezeşti angajându-te într-un război care nu este al tău, să fii avertizat de un păgân că Dumnezeu nu te vrea acolo, şi să mori pe câmpul de luptă din pricina unei săgeţi răzleţite nu este absurd? Oricât de patriot poate fi un rege, dacă este într-adevăr pios precum Iosia, o acţiune ca şi cea care i-a curmat cariera este contrară cursului firesc al evenimentelor.

Atunci, cum se face că ambii cronicari canonici l-au apreciat pe Iosia ca rege exemplar: „El a făcut ce este bine înaintea Domnului şi a umblat în toata calea strămoşului său David, fără să se abată de la ea la dreapta sau stânga”? Numeroase voci autorizate pretind că răspunsul se află în natura scriiturii acestor documente ca şi interpretări teologice ale unor evenimente politice şi în agenda religioasă a scriitorilor lor. Astfel, preoţii-autori ar fi produs un text care să justifice pre-eminenţa Iahvismului faţă de alte religii competitive, transformându-i în eroi pe apărătorii dreptei-credinţe. Situaţia nu e imposibilă, dar, dacă este adevărată prezumţia că Iahvismul veritabil a fost mai degrabă un fenomen minoritar şi intermitent pe toata durata istoriei lui Israel, faptul că NUMAI aceste documente au supravieţuit este cu atât mai senzaţional. O teorie ca aceea care scoate în evidenţă manipularea documentelor şi a istoriei de către preoţi are sens doar într-un stat puternic teocratic şi consolidat atare pentru câteva generaţii, fapt necunoscut nouă în Israelul antic. Aceasta, însă, este o dezbatere cu propria sa istorie care nu are rost a fi continuata aici.

Iosia este, într-adevăr, regele reformator. După aproape 20 de ani de domnie, mai precis la vârsta de douăzeci şi sase de ani, Ioas şi-a început implicarea religioasă publică. Cronicarul ne dezvăluie că a început să-l caute pe Domnul de la vârsta de 16 ani. Nu ştim cine i-a fost mentor spiritual. Posibil să fi fost chiar profetul Ieremia, contemporanul lui Iosia, dar relaţiile dintre Ieremia şi Ioas nu sunt suficient cunoscute pentru a legitima mentoratul lui Ieremia cu Iosia. Cert este că Iosia a demarat lucrări de reparaţii capitale la Templu şi, atunci când au drenat, tot el le-a însufleţit. Efortul său iconoclast i-a ocupat o bună parte din carieră, regele asigurându-se personal de succesul acestei misiuni în toata ţara. Toate acestea s-au întâmplat înainte de a i se fi făcut cunoscut Standardul lui Dumnezeu. După ce Legea este „descoperită” şi adusă regelui cu teama pe care numai preotul iahvist trebuie să o fi cunoscut sub administraţia idolatrilor Manase şi Amon, Iosia are o reacţie surprinzătoare prin profunzimea sa. Regele înţelege, se pocăieşte, caută îndurarea lui Dumnezeu şi inspiră naţiunea la reconstrucţie morală şi spirituală. Violenţa iconoclastului fără Lege este înlocuită subit de înţelepciunea suavă a tânărului îndrăgostit de Dumnezeu. Ioas este regele care audiază Legea lui Moise în public împreună cu tot poporul său înainte ca să fi apărut marele cărturar Ezra, care va introduce acest obicei în Israelul post-exilic. Iosia este regele care încheie legământ cu Dumnezeu împreuna cu naţiunea care-l urmează şi îşi inspiră poporul la căutarea lui Dumnezeu. Iosia este responsabil de organizarea festivalului Paştelui de maniera în care nu mai fusese sărbătorit de generaţii, încă de pe vremea lui Samuel.

Aceasta este partea care contează din istoria lui Iosia. Au existat şi alte contribuţii, dar în virtutea celor amintite mai sus, despre Iosia se poate spune că şi-a încheiat mandatul. Dumnezeu avea planuri cu Ierusalimul, sortit nimicirii, motiv pentru care, la timpul potrivit, l-a îndepărtat pe Iosia. Domnia acestui rege a reprezentat ultima zvâcnire a credinţei de pe tronul de la Ierusalim. Tot la fel de subit cum s-a ridicat ca reformator, Iosia şi-a încetat existenţa. Într-o luptă care nu era a lui. Politic vorbind, Iosia nu a strălucit. Mandatul său, aşa cum se aştepta de altfel din partea tuturor regilor israeliţi (Deut 17.14-20), fusese unul spiritual şi pe acesta şi l-a împlinit cu succes. Onorurile de care a avut parte la funeralii demonstrează cu prisosinţă acest fapt. Şi cine nu şi-ar dori ca reputaţia sa de erou al credinţei să fie cântată pentru generaţii printre oameni?

Istoria lui Iosia ne invaţă că lucrarea fiecăruia este evaluată just de către Dumnezeu, din perspectiva lucrării încredinţate personal. Ca şi în cazul lui Iosia, nu întotdeauna, aş îndrăzni să spun de prea puţine ori, conştienţa vocaţiei este clară de la începutul vieţii. Clarificările suplimentare sunt aduse la timpul oportun de Dumnezeu. Aportul nostru rezidă în împlinirea cu conştiinciozitate a lucrării încredinţate şi descoperite a fi rezervată nouă de o asemenea manieră încât sfârşitul vieţii, oricând ar surveni acesta, să ne surprindă în momentul în care putem confirma împlinirea misiunii. Din perspectiva Noului Testament, apostolul Pavel îi îndemna pe credincioşi la o slujire plenară, folosind imaginea sacrificiului, dar în măsura darurilor încredinţate de Dumnezeu (Rom 12.1-8).
Există, totuşi, o poruncă ce le depăşeşte pe toate, sinteza tuturor poruncilor – iubirea de fraţi. Până acolo încât nimeni nu se poate scuza că neiubind pe fratele îşi împlineşte în vreun fel mandatul. Domnul Isus şi apostolii Săi au fost foarte clari în această privinţă (Ioan 13.34-35; 15.12-14; 1 Pet 1.22-23; 2 Pet 1.5-7). Chiar şi apostolul Pavel, în versetele 9-21 din Romani 12 şi continuarea lor din capitolul 13, vorbeşte despre anumite trăsături de caracter obligatorii pentru toţi credincioşii. Din nou, iubirea frăţească figurează în capul listei şi este liantul tuturora.

Dragostea să vă fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului. Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune. Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi. Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Prea-iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.

Anunțuri

Comentarii închise la Slujirea pasionată

Din categoria Meditaţii

Comentariile nu sunt permise.