Familii care se respectă

xwt2.jpg

Emisiunea Panorama de luni 14 mai, difuzată între orele 20.30 şi 21.00 de BBC1, făcea o prezentare cinică şi aducea o critică incisivă grupării religioase auto-intitulate Biserica scientologilor. Pe lângă faptul că este îmbrăţişat şi susţinut de numeroase vedete de cinema, şi că oferă o istorie naivă condimentată cu extratereştrii a umanităţii, puţine lucruri se cunosc despre acest grup religios. Printre numeroasele elemente ale documentarului care au produs un real şoc, cel puţin în grupul nostru de spectatori, se numără şi natura relaţiei dintre convertiţi şi familia lor naturală, mai ales părinţii. Documentarul făcea apel la mărturia mamei unei recent convertite la Scientologie şi la mărturia unui cuplu de curând înstrăinaţi de aşa numita biserică. Mărturia lor convergea susţinând că relaţiile convertitului cu familia naturală se răcesc treptat ajungând, într-un interval foarte scurt de timp de la convertire, la sistarea definitivă a acestora şi desconsiderarea oricărei datorii faţă de familia naturală. Mama respectivă declara cu lacrimi în ochi că a primit o scrisoare explicită de la fiica ei prin care era avertizată că orice încercare de a o contacta prin telefon, email sau scrisoare va fi considerată hărţuire şi va fi raportată la autorităţi pentru a fi luate măsurile legale împotriva ei.

Aşa mi-am adus aminte de studiul biblic de la James Street Church de miercurea trecută când se vorbea despre curajul Domnului Isus de a promova valorile Împărăţiei lui Dumnezeu, în care credea cu fermitate, în ciuda presiunii exercitate de autorităţi şi, mai ales, a celei venite din partea familiei. Cu privire la la comportamentul deviant al lui Isus (popularizarea convingerilor sale în afara sinagogii, adică în afara controlului instituţional al Sinedriului), autorităţile religioase aveau un răspuns pe măsura sofisticării lor, nu neapărat în ton cu expertiza lor, adică posedarea demonică (Marcu 3:20-30). Familia sa avea o interpretare ceva mai populară dar nu departe de interpretarea fariseică, anume că Isus trebuie să-şi fi pierdut minţile (Marcu 3:21).

Reacţia lui Isus este echilibrată şi corespunzătoare celor două categorii de judecători superficiali. Fariseilor le atrăgea atenţia că se fac vinovaţi de păcatul necredinţei de care nu există iertare. Cu atât mai trist cu cât, ei ca şi oameni educaţi şi pioşi, ar fi fost în stare de ceva mai bun decât jalnica demonizare a unui modest şi necărturar rabin, deşi popular. Familiei sale, însă, Isus nu îi aduce critici directe. Totuşi îşi avertizează audienţa că natura relaţiilor de familie este insuficientă pentru a descrie relaţia dintre Sine şi ucenicii Săi. Presupun că insuficienţa aceasta derivă din faptul că relaţiile de familie implică prea adesea doar chestiuni de natură fizică: condescendenţă, asemănări fizionomice, împărtăşirea de resurse şi alte lucruri similare. Relaţiile dintre mentor şi ucenic presupun o identitate comună, împărtăşirea de valori comune, adică în cuvintele Domnului „a face voia lui Dumnezeu” (Marcu 3:35).

De observat că nici chiar în ceasul acesta, când lucrarea Sa părea a-i fi transformat pe ai Săi din spectatori dezinteresaţi în opozanţi, Isus nu are cuvinte de ocară faţă de mama Sa despre care Scriptura învăţa că i se cuvenea cinstirea datorată părinţilor (Exod 20:12). Ca învăţător carismatic ce se afla, Isus a folosit imaginea familiei pentru a arăta că valorile familiei veritabile trebuie să depăşească limitările fizice, superficiale. Înfierea şi dezmoştenirea ca practici sociale erau cunoscute în Imperiul Roman şi, într-o oarecare măsură, chiar şi în Palestina primul secol. Clauza de dezmoştenire putea fi activată atunci când copiii nu se mai identificau cu valorile părinţilor sau se deziceau verbal sau practic de acestea.

Ca şi atunci, şi astăzi, responsabilitatea părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi implică la prima vedere, preocuparea pentru binele lor material. Adeseori părinţii îşi camuflează interesul pentru propria prosperitate materială prin scuze privitoare la căutarea binelui copiilor lor. De partea cealaltă, responsabilitatea copiilor faţă de confortul material al părinţilor la bătrâneţe este imortalizată de proverbiala „cană cu apă”. Aşa au procedat şi evreii Vechiului Testament. Când au pretins diversificarea meniului în pustia aceea neospitalieră tranzitată spre Ţara Făgăduinţei, evreii au justificat nevoile lor materiale făcând referire la „copilaşii lor” (Exod 17:3). Mai târziu fariseii au ajuns să-şi scuze dezinteresul pentru întreţinerea părinţilor lor prin asumarea unor jurăminte de consacrare faţă de Domnul care îi disponibiliza pentru împlinirea poruncii privind respectul datorat părinţilor. Lucrul acesta nu a scăpat nesancţionat de Domnul (Marcu 7:9-13).

Cu siguranţă familia presupune mai mult decât împărtăşirea acoperişului şi a hranei cu indivizii faţă de care suntem predeterminat legaţi genetic. Dărnicia şi primirea de oaspeţi sunt tocmai acele valori creştine, preluate din lumea vetero-testamentală, acele principii de viaţă inspirate divin, care au menirea de a ne deschide ochii spre o lume nouă, ancorată în spirit nu în carne. Nu înseamnă că suntem dezlegaţi de responsabilităţile faţă de cele trecătoare, dar suntem învăţaţi să trecem dincolo de fire şi să lărgim barierele înguste ale monocitului egoist în care ne-am născut şi să fim generoşi cu cei care împărtăşesc aceleaşi valori ca şi noi.

Evident, relaţiile dintre membrii familiei presupun şi schimbul de valori, influenţe reciproce şi asumarea comună de principii. Astfel, Pavel ne atrage atenţia că prin familii partenerii de căsnicie şi copiii celor credincioşi au şansa reală de a-L cunoaşte pe Domnul (1 Corinteni 7:12-16). Numeroase exemple din Vechiul Testament ne confirmă faptul că valorile capilor de familie, fie ele bune sau rele, au fost îmbrăţişate de membrii familiei şi perpetuate chiar şi generaţiilor următoare. Când Domnul a intervenit pentru eradicarea răului moral al poporului rebel, al lui Core, Datan şi Abiram (Numeri 16), sau al lui Acan (Iosua 7), a pierit o întreagă generaţia, respectiv familii întregi. Tot la fel, lideri înflăcăraţi pentru Domnul au reuşit să genereze modele urmate de familia lor apropiată şi chiar extinsă. Despre Avraam Domnul mărturisea: „Ştiu că are să-şi înveţe copiii şi familia după el să păzească Calea Domnului făcând judecată dreaptă” (Geneza 18:19). Iosua declara public la Marea Adunarea Naţională convocată la Sihem: „Cât despre mine, eu şi familia mea vom sluji Domnului” (Iosua 24:15).

În fond şi la urma urmei cerul nu este moştenit pe familii, clanuri şi seminţii cum a fost moştenit Canaanul. Să nu uităm de dificultăţile pe care le-a avut David în promovarea valorilor sale familiei numeroase pe care a avut-o. Se pare că regele David a avut mai multe în comun cu „fiii lui Asaf” şi cu „fiii lui Core” decât cu fiii şi fiicele sale. Pe baza relaţiilor de succesiune se moştenesc astăzi nu numai proprietăţi, ci şi funcţii, onoruri, chiar grade universitare şi poziţii de autoritate în biserică (evident nu a lui Cristos). Cerul, însă, este moştenit doar de cei care şi-au validat convingerile prin focurile încercării şi au rămas alături de Domnul până la capăt. Biserica este familia lui Dumnezeu în care sunt adoptaţi ca fii şi fiice toţi care acceptă standardul normativ care defineşte fiinţa acestei comunităţi (vezi epistola lui Pavel către efeseni).

Norma sugerează adesea Lege. Totuşi, în Împărăţia lui Dumnezeu nu există valoare mai comprehensivă decât dragostea, dar tocmai aceasta este atât de diferit (sectar) înţeleasă. Dragostea despre care vorbea Cristos era una care creează punţi între oameni şi comunităţi, nu cască hăuri. Dragostea care unifică, nu cea care divide, era dezideratul mentoratului lui Isus care a ajuns cunoscut ca şi creştinism. Dragostea despre care El vorbea şi care i-a captat atenţia ucenicului pe care-L iubea Isus, era acea valoarea comprehensivă care îi înalţă şi îi slujeşte pe oameni, nu emoţia care îi exploatează sau îi manipulează.

Până una-alta şi bisericile noastre pot fi grupări de familii (clanuri) care au fost botezaţi în acelaşi baptisteriu, s-au nimerit în aceeaşi zonă geografică, se manifestă la fel, preferă acelaşi lider, sau împărtăşesc aceleaşi scopuri mărunte. Biserica despre care vorbeau apostolii era o familie, una în care prevala pasiunea pentru a face voia lui Dumnezeu aşa cum fusese definită în Sfintele Scripturi şi exemplificată magistral prin moartea şi învierea lui Cristos. Într-o astfel de familie manifestările, liderul şi misiunea sunt aspecte colaterale, integrate supunerii faţă de Cristos, cărora nu li se permite niciodată să ia locul de cinste, să se identifice cu Domnul, sau să-i desconsidere pe fraţii care înţeleg aceste aspecte secundare altminteri. „Oricine face voia lui Dumnezeu este fratele meu, sora mea şi mama mea” (Marcu 3:35). Participarea comună la împlinirea voii lui Dumnezeu ne permite nouă ca oameni diferiţi din atâtea puncte de vedere să fim membri ai aceleiaşi comunităţi, parteneri ai aceluiaşi proiect, reprezentanţi ai aceleiaşi Împărăţii, copii ai aceluiaşi Tată.

Anunțuri

Comentarii închise la Familii care se respectă

Din categoria Meditaţii

Comentariile nu sunt permise.