Ogorul care a ieşit spre a fi semănat

sower.jpg

Faţada clădirii care găzduieşte Institutul Teologic Baptist din Bucureşti, ca a numeroase altor clădiri din Bucureşti, este austeră. Într-un colţ nevăzut al clădirii anexă, însă, la câţiva metri deasupra solului, este plasata statuia semănătorului, nu a soldatului anonim, sau a mamei eroine. Astfel se proclamă cvasi-deschis că cei pregătiţi aici au îmbrăţişat vocaţia semănătorului, a celui ce împart lumii Cuvântul adevărului. In 1899 semănătorul a fost acceptat ca simbol de către British and Foreign Bible Society. Nimic mai natural am putea spune, dată fiind arhicunoscuta parabolă a Mântuitorului. Totuşi, tocmai din această familiaritate cu parabola rezultă o falsă încredere în cunoaştere interpretării ei. Înainte de a ne afunda în lumea Vechiului Testament, să recapitulăm mesajul parabolei aşa cum este subliniat el în evanghelia lui Marcu 4:1-20.

În parabolele Sale, Domnul Isus folosea imagini din viaţa cotidiană, uneori de-a dreptul banale. Cu toate acestea, El folosea unele formule introductive şi concluzive, specifice literaturii sapienţiale şi învăţăturii rabinice curente, prin care atrage atenţia asupra faptului că mesajul acestor învăţături este profund, mai puţin accesibil. Evanghelistul Matei ne spune că uneori Domnul asocia pildele cu aspecte specifice Împărăţiei lui Dumnezeu, fără a le identifica, prin formula „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu”. Cu siguranţă că aceia din audienţă, cum s-au dovedit şi ucenicii a fi, care erau interesaţi de înţelesul istorioarelor naïve ale Domnului îşi puneau problema descoperirii sensului lor. De cele mai multe ori fără rezultat. Încurajaţi probabil de statutul lor privilegiat, ucenicii au îndrăznit a cere lămuriri cu privire la unele dintre pildele care s-au dovedit mai greu de înţeles, ca şi pilda semănătorului de exemplu.

(Jean Francois Millet, 1850)sower1850_fm2.jpg

Raţiunea pentru care Domnul folosea pildele în misiunea sa didactică se încadra perfect în natura mesianică a slujirii Sale. El Însuşi justifică această opţiune prin texte profetice ca cel din Isaia 6:9-10, asumându-şi astfel vocaţia unei misiuni ineficiente comparabile cu a lui. Pe plan practic, aceasta însemna că Isus nu „îşi pierdea vremea” explicându-şi pildele celor dezinteresaţi, care se închiseseră de bună voie în neascultare. Însă atunci când era invitat să clarifice accepta oferta, uneori cu mustrări pentru incapacitatea spirituală demonstrată prin această ignoranţă.

Aşa se întâmplă şi cu parabola semănătorului, în care interpretarea iluminează un domeniu semantic neaşteptat pentru aplicaţia acesteia. Semănătorul aruncă sămânţă pe ogor. Ogorul este fertil cu excepţia potecii.  Sămânţa rămasă vulnerabil la vedere este consumată de păsări. Ogorul este fertil şi primitor pentru sămânţa care a scăpat acestor situaţii. Totuşi, doar într-una dintre ocazii aduce roadă, deoarece în celelalte ea încolţeşte dar nu ajunge la maturitate. Pe terenul superficial de pe rocă, ea se usucă la scurt timp după încolţire; pe terenul dintre spini, ea creşte împreună cu buruienile şi cu spinii, dar aceştia o împiedică să se dezvolte şi, în cele din urmă, o sufocă.

La interpretarea parabolei, multe lucruri dintre cele de interes pentru unii dintre noi sunt trecute cu vederea: cine este semănătorul, ce tehnici au fost folosite pentru a desţeleni ogorul, cum s-ar putea semăna mai atent astfel încât să se evite pierderile, ce s-ar putea face pentru recuperarea acelor secţiuni ale ogorului care s-au dovedit neproductive, în ce proporţii este diseminată sămânţa pe cele patru tipuri de teren, ce este roada adusă de sămânţa încolţită şi maturizată în terenul fertil. Nu de puţine ori, oratorii îşi pierd vremea cu aceste detalii cărora Isus nu le acordă nici o atenţie. Ne permitem câteva explicaţii intuitive. Semănătorul este activ şi are o perspectivă teleologică asupra operaţiunilor agricole desfăşurate. Cel mai probabil se identifică cu Dumnezeu sau Isus Însuşi. Din moment ce rodul seamănă cu sămânţa semănată, deşi înmulţit ca număr, acesta trebuie să fie similar calitativ şi aspectual. Cel mai probabil, dacă sămânţa este Cuvântul, atunci roada trebuie să fie mărturia despre Cuvânt. Altminteri sămânţa este calitativ superioară, iar terenul, cu cele patru varietăţi ale sale, este un dat şi nu se face nimic pentru a i se schimba condiţia.

Vincent van Gogh, Sower with setting sun (1888)

(Vincent van Gogh, Semănător cu răsărit de soare, 1888) 

Ce se cunoaşte cu certitudine provine din chiar explicaţia oferită de Domnul la solicitarea expresă a ucenicilor. Sămânţa este Cuvântul Domnului. Cele patru tipuri de gazde ale seminţei sunt tot atâtea tipuri de ascultători ai Cuvântului: unii dezinteresaţi, alţii superficiali, alţii primitori dar nestatornici şi alţii primitori statornici. Păsările care ciugulesc sămânţa de pe potecă îl reprezintă pe diavolul, piatra terenului superficial reprezintă prigoana, iar buruienile şi spinii reprezintă îngrijorările, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele. Cu siguranţă că cele patru categorii de ascultători puteau fi identificate printre participanţii la prelegerile publice ale Domnului, tot la fel cum le putem identifica şi astăzi. Ne putem imagina că, odată aflată interpretarea, ucenicilor trebuie să le fi făcut o mare plăcere să o popularizeze.

Ceea ce mă izbeşte încă de la lectura parabolei este caracterul predeterminat al celor patru situaţii de ascultare / neascultare a Cuvântului. Parabola are un caracter eminamente descriptiv. Mi-aş fi dorit să fie prescriptiv cel puţin în măsura în care s-ar fi explicat cum este posibil să-mi curăţ ogorul, să mi-l îmbunătăţesc, să mi-l pregătesc pentru o semănare eficientă care conduce la rodire. Sunt lăsat cu disperarea mea neîmplinită. Realitatea simplă este că atunci când pun astfel problema demonstrez că mă preocupă înţelegerea Cuvântului şi nu mă număr printre aceia despre care Domnul spunea că lor nu le-a fost dat să înţeleagă Cuvântul. Trebuie că interesul acesta vine de la El. Şi cum nu poate exista nedreptate la Dumnezeu, înseamnă că darul acesta mi-a fost ca un privilegiu, deoarece nici mie, cum nici celorlalţi, nu mi-ar fi păsat altfel de povestioarele lui Isus despre păsărele, ogoare şi comori ascunse. Pragmatismul naturii umane ne delectează prin generoase ofertă firească şi ne lasă prea ocupaţi pentru chestiuni atemporale care privesc spiritul.

Dovedind interes pentru Cuvânt nu înseamnă că sunt scăpat de probleme, ci acestea abia încep. Cuvântul este în pericol din pricina unor factori externi (prigoana) sau interni (emoţiile). Faptul că primesc Cuvântul, oricât de extravagantă este reacţia acceptării lui, nu înseamnă că acesta va ajunge obligatoriu să genereze roadă. Sămânţa este găzduită de un sol bun, dar acesta poate fi superficial sau intoxicat cu buruieni. Sămânţa poate rodi prin ea însăşi. Are nevoie doar de nişte condiţii favorabile şi tocmai acestea mă privesc pe mine. Preţul pus de unele comunităţi creştine pe exprimarea emoţiilor, mai ales a celor legate de împrejurarea convertirii, este complet nerelevant pentru finalitatea prevăzută de această parabolă, amplificarea mărturiei despre Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta ar trebui să ne dea de gândit vizavi de superficialitatea cu care se acceptă membralitatea unor creştini fără mărturie, ci doar cu trăiri emoţionale intense. Să nu uităm că auzirea Cuvântului lui Dumnezeu poate rămâne doar un exerciţiu săptămânal, o practică, sau un sport pe care practicăm pentru a ne fortifica gândirea critică. Atâta vreme cât el nu produce roadă prin înmulţirea mărturiei din pricina frământărilor noastre personale, el se dovedeşte la fel de inutil ca sămânţa consumată de păsări, doar că a lăsat pentru o vreme impresia unei recolte apropiate.

Nu-mi permit să închei în tonul predeterminist al prezentării descriptive a acestei pilde. Dacă aţi tolerat a fi înşelaţi în aşteptările voastre cu privire la analiza vreunui text vetero-testamental, situaţie pe care o vom remedia imediat, îngăduiţi-mi puţină „nebunie” şi daţi-mi voie să închei într-o notă prescriptivă.

Cu siguranţă, sămânţa are un potenţial suficient pentru a rodi. După cum spune şi Isaia:

Căci după cum ploaia şi zăpada se pogoară din ceruri,
şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul
şi-l fac să rodească şi să odrăslească,
pentru ca să dea sămânţă sămănătorului
şi pâine celui ce mănâncă,
tot aşa Cuvântul Meu care iese din gura Mea,
nu se întoarce la Mine fără rod,
ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele.
(Isaia 55:10-11)

Profetul Ieremia înţelegea, prin revelaţie divină, că singura posibilitate de salvare a poporului condamnat consta în reforma adusă de înnoirea spirituală. Imaginea folosită de el este relevantă contextului din pilda semănătorului.

Desţeleniţi-vă un ogor nou,
nu semănaţi printre spini!
Circumcideţi-vă pentru Domnul,
circumcideţi-vă inimile.
(Ieremia 4:3-4a)

Circumcizia inimii despre care vorbeşte aici profetul Ieremia presupune întoarcerea cu căinţă la Dumnezeu şi la standardul Lui moral de la modul egoist al vieţii păcătoase în care s-a complăcut omul. Datoria noastră nu este să facem sămânţa să rodească, ci să oferim condiţii favorabile pentru maturizarea ei. Apoi, sămânţa va rodi de la Sine.

Anunțuri

Comentarii închise la Ogorul care a ieşit spre a fi semănat

Din categoria Meditaţii

Comentariile nu sunt permise.