Criminalul absolvit sau levitul de conjunctură

c-f-refuge-sm.jpg
Codul mozaic reglementa tratamentul la care trebuia supus cel inculpat de crimă. A lua viaţa semenului era considerată o greşeală gravă pentru care vinovatul trebuia sancţionat cu pedeapsa capitală. Legea specifica faptul că aceasta putea fi administrată formal prin lapidare, dar admitea şi posibilitatea ca sentinţa să fie administrată informal, prin mijloace propii, chiar de către familia victimei. Această din urmă posibilitate reprezenta cel mai probabil, o reglementare tradiţională, arhaică, a cărei continuitate a fost perpetuată şi în noul aşezământ. Funcţia de răzbunător al sângelui era asociată celei de răscumpărător, prin care bărbatul cu gradul de rudenie cel mai apropiat de defunct trebuia să poartă de grijă de datoriile neîmplinite ale defunctului în ce priveşte proprietatea, urmaşul şi onoarea (Levitic 25). Autoritatea de a penaliza cu pedeapsa capitală era împărţită practic între tribunalul civil (bătrânii cetăţii) şi tribunalul pământului (familia victimei). Tocmai de aceea a apărut necesitatea de a introduce o protecţie pentru cei care şi-ar fi putut pierde viaţa în urma unui proces sumar şi parţial, sau chiar pentru o crimă făcută fără premeditare.

Aşa a fost instituit modelul cetăţilor de refugiu şi practica refugierii (Numeri 35). Acestea erau cetăţi levitice, câte trei în teritoriile de pe fiecare mal al Iordanului, în care vinovatul putea să se refugieze până la judecarea sa de către autorităţi. Verdictul „vinovat cu premeditare” ar fi atras automat pedeapsa capitală. Verdictul „vinovat fără premeditare” ar fi presupus că este lăsat în viaţă dar cu condiţia domiciliului forţat în cetatea de refugiu pe toată durata vieţii marelui preot în oficiu. Pentru unii aceasta ar fi însemnat mulţi ani, pentru alţii mai puţini. Oricum în noua situaţie, omul se afla în postura de a-şi desfăşura viaţa în lipsa confortului avut anterior accidentului. Refugiatul era dator să-şi câştige cumva existenţa, fapt care presupunea obligatoriu slujirea leviţilor, singurii cetăţeni cu drept de proprietate în localitatea de refugiu.

Criminalul refugiat aici devenea astfel un levit de conjunctură. Evident că nu avea drepturile şi responsabilităţile rezervate leviţilor. Totuşi locuind împreună cu ei, experimenta modelul de viaţă levitic cu tot ce implica acesta şi putea gusta alternativa seculară cu care fusese obişnuit. Dacă avea ocazia de a se întoarce vreodată acasă, evident numai după moartea marelui preot în exerciţiu, existau şanse reale ca să se întoarcă un om schimbat. Dat fiind că leviţii erau instructori ai Legii şi muzicanţi, refugiatul putea să-şi însuşească în perioada anilor de domicilu forţat cunoştinţele necesare pentru o trăire decentă, înnoită după standardul lui Dumnezeu, în societate. După instituirea obiceiului şi împroprietărirea leviţilor cu cetăţile de refugiu (Iosua 21:1-42), Biblia trece sub tăcere împlinirea acestei practici a refugierii.

Modelul acesta de organizare a unei comunităţi locale a fost practicat încă din Antichitatea târzie în diverse religii ale lumii, nu numai în Creştinism. Comunităţile monahale erau administrate pe baza unui cod strict intern care adesea depăşea prin stricteţe legile statului. Adeseori în aceste comunităţi se refugiau indivizi certaţi cu legea statului sau daţi în urmărire şi li se oferea drept de sanctuar. Bineînţeles că bucuria supravieţuirii era umbrită de rigiditatea regulilor de convieţuire din comunitate adoptivă. Chiar dacă nu era singura alternativă, transformarea în mentalitate şi abilităţi a refugiaţilor era o posibilitate reală.

Dreptul unor comunităţi creştine de a-şi reglementa viaţa internă după parametri similari tiparului cetăţilor de refugiu este discutabil deoarece societatea contemporană nu corespunde socităţii israelite, iahviste prin definiţie, care a promovat acest tipar. Cu toate acestea, tendinţa de a organiza comunităţi creştine care să funcţioneze după reguli proprii care să transceandă legilor statului încă există, deşi este atât idealistă cât şi utopică. Ea devine periculoasă în momentul în care liderii respectivelor comunităţi se sustrag controlului oricăror autorităţi, inclusiv a statului, pe baza unei autoproclamate separări între stat şi biserică sau a unei pretenţii de atotsuficienţă şi superioritate ontologică. Standardul Noului Testament proclamă o trăire „în veacul de acum cu evlavie şi cumpătare”, în mijlocul lumii dar nu după standardul ei, nu în comunităţi schismatice ci în comunităţi cenobitice în care fiecare familiei este o mănăstire sau o cetate de refugiu. Modelul a existat şi încă mai există în societăţile nomade, acolo unde un oaspete trebuie onorat indiferent de cazierul său.

Ceea ce m-a intrigat cel mai mult la această citire a textului a fost interpretarea lui din perspectiva lui Isus ca mare-preot, atât de miezoasă pentru autorul epistolei către evrei. Chiar dacă Isus nu este un mare-preot cu drepturi legitime, pentru că nu era levit, El avea drept de preot după ordinul instituit de Malki-Ţedek. Acesta fusese prezentat ca preot al lui Dumnezeu şi, fiindcă Avram i-a oferit zeciuială din prada de război, un obicei instituit ulterior pentru întreţinerea leviţilor, preotul din ordinul lui Malki-Ţedek trebuie să fie superior celui din ordinul lui Levi. Marele-preot din ordinul lui Levi avea o viaţă trecătoare. Marele-preot din ordinul lui Malki-Ţedek trăieşte veşnic (Evrei 7). Presupunând că marele preot nu ar fi murit niciodată, cine se făcea vinovat de crimă fără premeditare şi se refugia într-o cetate levitică trebuia să rămână acolo pentru totdeauna. Tot la fel şi oamenii, ca unii care se fac vinovaţi de numeroase păcate, sunt îndreptăţiţi să trăiască doar dacă îşi găsesc refugiul sub jurisdicţia marelui-preot Isus, destinul lor fiind împletit cu al Său pentru totdeauna. Toţi ceilalţi care nu caută refugiul vieţii marelui-preot îşi pun în pericol viaţa care le rămâne, şi care este cu mult mai mult mai importantă decât cea trecătoare pe care o contabilizăm în puţini ani.

Criminalul bun de iertat sunt chiar eu. Şi tot eu sunt cel care sunt vândut pe vecie marelui-preot cu a cărui viaţă se întreţese cu a mea.

Anunțuri

Comentarii închise la Criminalul absolvit sau levitul de conjunctură

Din categoria Meditaţii

Comentariile nu sunt permise.