Profilaxia neroziei

Cel ce leapădă certarea îşi dispreţuieşte sufletul,
dar cel ce ascultă mustrarea primeşte pricepere.

(Pr. 15:32)

saintr0k.gif

Naraţiunea din Rut, asemenea altor relatări din Judecători sau 1 Samuel 1-8, depune mărturie despre confuzia spirituală şi deriva morală a unei naţiuni lipsite de lider. Prin urmare, încadrarea cărţii Rut în Canonul creştin nu este semnificativă. În Canonul evreiesc Rut este plasată între Proverbe şi Cântarea-cântărilor, ca şi cum idila dintre Rut şi Boaz ar reprezenta o exemplificare a dragostei cântate în Cântare, iar comportamentul lui Rut ar fi concretizarea femeii cinstite elogiate în acrostihul de la finalul Proverbelor. Probabil că devotamentul lui Rut, ca prozelită, pentru Israel şi Dumnezeul lui a inspirat obiceiul citirii integrale a sulului la Rusalii, când se comemora darea Legii la Sinai.

Mustrarea Domnului (disciplinarea Domnului) este un element-cheie în relaţia dintre Dumnezeu şi credincios în contextul planului general al lui Dumnezeu şi al consacrării omului de a-L asculta pe Dumnezeu (Evrei 12:4-13). Considerăm că primul capitol al cărţii Rut reflectă tocmai această lecţie administrată naturii umane. Deşi destul de bine cunoscută, istoria Naomei este adesea apreciată ca fiind plată, fără nici un fel de tulburări existenţiale, văduva fiind înţeleasă ca resemnată în faţa unei violente răbufniri a judecăţii divine. Ea este personajul amoral, neglijabil, experienţa tragică a familiei sale datorând aceasta deciziilor greşite ale soţului ei.

Totuşi Naomi nu este un personaj chiar atât de amoral pe cât se doreşte. Ea admite chiar în două circumstanţe faptul că Dumnezeu S-a ocupat de viaţa ei personală, că Dumnezeu este responsabil de dezastrul prin care trece (vv. 13, 20). Cuvintele sale nu sunt lipsite de izul acuzei la adresa Divinităţii care a deposedat-o de familie. Eroina primului capitol este Naomi, iar misiunea ei este să încerce a-şi reface viaţa, a o lua de la capăt. Ca obstacole are de înfruntat două mentalităţi ale opiniei israelite care nu saluta înrudirea cu moabiţii şi dezaproba înstrăinarea de patrie în vremuri de necaz. Din această cauză, pentru a se întoarce la Betleem, Naomi trebuia să scape de nurorile moabite şi trebuia să schimbe percepţia opiniei publice asupra familiei sale. Singura speranţă pentru răscumpărarea proprietăţilor vândute era fie prin împrumut, fie prin căsătorie cu o persoană capabilă să răscumpere terenul înainte de anul de veselie.

Date fiind preocupările Naomei, putem vorbi că istoria primului capitol din Rut vorbeşte despre profilaxia neroziei, instruindu-l pe cititor cum să devină înţelept prin propria experienţă.

Prima preocupare a Naomei, în vederea înlesnirii repatrierii, a fost izolarea de „balastul“ familiei. Prin replici de tipul „Domnul Şi-a întins mâna împotriva mea“ sau „Întoarce-te la poporul tău şi la zeii tăi“ Naomi încerca să atragă atenţia asupra marii dezamăgiri pe care o experimentează în raport cu Divinitatea pe care şi-o crezuse aliat. Cum percepţia anticului religios atribuia diversele aspecte ale vieţii personale, mai ales prosperitatea, viaţa lungă şi succesul unei bune relaţii cu Divinitatea, experienţa ultimilor ani a demonstrat că familia lui Eli-Melek nu era privilegiată în această privinţă. Descurajarea emisă de Naomi are o încărcătură religioasă şi, prin urmare, morală.

Opţiunea mai bună, pe care în cele din urmă o şi recunoaşte Naomi, ar fi fost recuperarea căminului. Din păcate va fi tocmai străina moabită prin care Dumnezeu o învaţă pe Naomi lecţia dependenţei de familie. În ciuda presiunilor, Rut rămâne cu soacra sa şi o însoţeşte într-un teritoriu străin, de aşteptat ostil, cu promisiunea sărăciei perpetue pentru restul vieţii. Asemenea acestei perechi de văduve, putem sesiza şi noi că, oricât de dificilă pare viaţa de familie, ea îţi oferă resursele pentru depăşirea obstacolelor din viaţă. Ignorarea ei poate însemna cea mai îndrăzneaţă nebunie. Decizia lui Rut de a-şi însoţi soacra este cu atât mai măreaţă cu cât sunt mai obscure motivele ei (aventură, bunăvoinţă, credinţă autentică). Din spusele sale înţelegem, totuşi, că a fost vorba de o renunţare conştientă la tot ceea ce însemna poporul Moabului, incluzând şi religia aici. Estera este un alt exemplu de persoană care s-ar fi putut dezice de propria familie doar pentru a scăpa cu viaţă. Hotărârea de a-şi asuma apartenenţa i-a dat puterea de a depăşi momentul şi de a trăi cu demnitate.

Din păcate în societatea contemporană asistăm la înstrăinarea membrilor de familie pe considerente de abilităţi, venituri, sănătate, etc. Copiii cu handicap, partenerii cu boli incurabile şi vârstnicii imobilizaţi la pat sunt numai câteva dintre categoriile de oameni care sunt izgoniţi cu prioritate din familii. Familiile moderne sunt tot mai restrânse ca număr şi mai uniforme ca preocupări şi vârstă. Tocmai de aceea membrii acestor familii sunt şi tot mai înstrăinaţi. Este exemplar modelul de comunităţi locale numite comunităţi intenţionale (http://westwoodcoho.home.mindspring.com/westwood.html), comunităţi cu un număr relativ restrâns de familii de vârste diferite, din clase sociale diferite şi cu preocupări diferite, în care se cultivă vecinătatea şi camaraderia între familiile-nucleu (e.g., Westwood Cohousing Neighbourhood, Asheville, NC (1998) http://westwoodcoho.home.mindspring.com/westwood.html ). Să ne întrebăm oare unde se află familiile creştine şi ce au ele de oferit?

A doua preocupare a Naomei a fost să stârnească simpatia comunităţii. Văduva se victimizează zicând „Dumnezeu m-a pedepsit“ sau „Cel Atotputernic m-a întristat“. Dumnezeu poartă responsabilitatea suferinţei, iar Naomi poartă povara ei copleşitoare. Din păcate Scriptura nu comentează asupra succesului sau insuccesului acestei manevre. Prin tăcere, mai degrabă înţelegem că Naomi nu şi-a prea atins ţelul. Betleemiţii au început să vorbească despre repatrierea ei, dar persoana care a impresionat a fost mai degrabă Rut decât Naomi (2:11).

Totuşi ar fi fost mai bine să fi încercat a recupera părtăşia cu Dumnezeu admiţându-şi greşeala însoţirii soţului într-o misiune inutilă dincolo de hotarele Canaanului. Chiar dacă interpretul faptelor noastre este de obicei comunitatea, Naomi intervine în procesul evaluării sugerând comunităţii modalitatea considerată ortodoxă de apreciere a vieţii sale. Există destui contemporani care ne sugerează cum să-i catalogăm încă din timpul vieţii lor. Din păcate, tendinţa spre supra-apreciere ne permite să-i suspectăm pe aşa-zişii eroi de rea-credinţă. Naomi zicea „Nu-mi mai spuneţi Naomi, ci Amara”. Asemenea ei ar fi şi alţii care ar putea spune: “nu-mi mai spuneţi Sorin Vântu, ci Sorin Vârteju” sau „nu-mi mai spuneţi Gică Hagi, ci Magnificul sau Regele-Fotbalului”. În cazul ultimelor exemple exagerarea are un traiect pozitiv, opus variantei Naomei, dar tot exagerare rămâne. Judecătorul Iefta este un alt exemplu de personaj biblic care îşi exagerează valoarea tragică a experienţei. După ce i-a înfrânt pe invadatorii amoniţi şi moabiţi, el declara efraimiţilor care ar fi vrut să-l ajute: „Am fost singur, iar voi nu mi-aţi venit în ajutor“.

Este exemplar modelul lui Cristos, care, în cea mai importantă noapte a vieţii sale, şi-a legat de picioare 12 ocale de fier: Iuda Iscarioteanul, Petru, Iacov şi Ioan – apropiaţii săi, şi pe ceilalţi discipoli. Atunci ar fi putut să-L acuze pe Dumnezeu de subiectivism, de nedreptate şi de câte altele care ne vin nouă în gând în situaţii similare. Totuşi El a admis dreptul lui Dumnezeu de a-I hotărî finalul. Dacă vrei să înveţi din greşelile tale, astfel încât să nu le mai repeţi, este bine să înveţi să nu te înstrăinezi nici de oameni nici de Dumnezeu. În rest, ceea ce nu înţelegi acum vei înţelege cu siguranţă mai târziu.

Comentariile sunt închise pentru Profilaxia neroziei

Filed under Meditaţii

Comentariile sunt închise.