Funia ironiei: succesul care precede dezastrul

vandyck_samson.jpg
Samson şi Dalila, Anthony van Dyck (1599-1641) [www.en.wikipedia.org]

Cartea Judecători capitolele 13–16 înregistrează istoria ultimului judecător israelit din carte: Samson. După cum ştim, pasiunea lui Samson pentru femeia din Valea Sorek, relatată în Judecători 16:4–21, a juns la cunoştinţa filistenilor, care plănuiau de mult timp îndepărtarea lui Samson. Conspirând împreună cu femeia de moravuri uşoare, filistenii intenţionau să afle sursa puterii acestui erou. Cunoaştem cum, în trei rânduri, Samson le oferă, prin Dalila, trei soluţii diferite, toate departe de adevăr, pentru ca abia a patra oară să identifice sursa puterii sale cu nazireatul. Citind cu minimă atenţie istorisirea romanţei dintre Samson şi Dalila, cea în urma căreia s-a pus capăt activităţii publice a marelui erou, am constatat o chestiune problematică, evidenţiată mai ales din traducerile româneşti. Problema sesizată are în vedere primele două tipuri de legături sugerate de Samson pentru imobilizarea sa. În traducerile româneşti ele apar ca „funii noi neuscate” şi „funii noi nefolosite”. Ambele tipuri de legături sunt noi şi nefolosite. Diferenţa, aproape insesizabilă, sugerează că singurul lucru care le distinge ar fi că primele mai sunt şi verzi, fapt ce face aluzie la materialul vegetal din care erau produse. Textul original face o distincţie netă între cele două tipuri de legături: cele dintâi sunt yetārîm lahîm ’ăšer lō’-hōrābû, adică „coarde verzi care nu au fost uscate”, iar cele din urmă sunt ‛ăbōtîm hădāšîm ’ăšer lō’-na‛ăśâ bāhem, adică „funii noi care nu au fost folosite”.

Diferenţa dintre cele două tipuri de corzi este evidentă la nivel lexical, dar pe noi ne va preocupa, de această dată, să discernem doar identitatea biologică a celei dintâi.
Încă din 1942, dr. Hareuveni, un botanist evreu care-şi dedicase viaţa cercetării florei din Israel, identificase planta respectivă cu Thymelea hirsuta (Nogah Hareuveni, Tree and Shrub in Our Biblical Heritage, 1984, traducere şi adaptare din ebraică de Helen Frenkley; Kiryat Ono, Israel: Neot Kedumim). Identificarea şi descrierea tehnicii de obţinere a funiilor de yitran îi aparţin botanistului evreu. Nouă ne revine onoarea popularizării descoperirilor sale pentru publicul românesc.

După cum numele ebraic al plantei derivă din ebraicul yeter, „cort”, în arabică planta este cunoscută ca mitnam, de la cuvântul tamtin, sau tamtan, care înseamnă tot „cort”. Numele poate sugera desigur utilitatea primordială a plantei, aceea de material pentru funiile cortului.
Habitatul yitranului, cum este cunoscută planta, include dealurile nisipoase din preajma ţărmului Mediteranei şi văile secate ale râurilor temporare (ueduri). Planta este uşor de recunoscut datorită ramurilor moi, arcuate, uşor aplecate de orice briză. Rădăcina sa este adâncă, ceea ce permite plantei să rămână verde şi proaspătă în tot timpul anului, chiar şi în zonele aride. Frunzele sunt groase. Ele posedă pe faţa posterioară o membrană groasă, faţa anterioară fiind acoperită de un păr gros ca de pâslă, asemenea multor plante de deşert.

Tehnica producerii funiilor de yitran este foarte revelatoare pentru înţelegerea dificultăţii întâmpinate de filisteni şi iluminează pasiunea cu care aceştia îşi urmăreau scopul: imobilizarea lui Samson. Pentru realizarea funiei de yitran se foloseşte doar coaja ramurilor. De pe fiecare ramură se îndepărtează cu briceagul o singură fâşie de scoarţă, pentru a preveni astfel uscarea ramurii respective. Peste coaja astfel îndepărtată se trece în repetate rânduri cu latul lamei unui cuţit sau chiar cu mâna pentru a se înmuia fibra. La operaţia de îndepărtare şi de prelucrare a coajei, yitranul emană un miros sulfuros inconfundabil. Coarda de yitran nu poate fi prelucrată cu ajutorul gurii, deoarece substanţa produsă cauzează o iritaţie foarte neplăcută şi de lungă durată a gâtului.

Mai multe fâşii astfel prelucrate sunt puse alături în două şi răsucite cu ajutorul palmelor. Prin răsuciri repetate fibrele se vor subţia treptat. Acestora li se pot adăuga altele pentru îngroşarea funiei până la grosimea dorită sau pentru prelungirea coardei. Operaţia de producere a unei coarde suficient de lungi şi de rezistente este foarte laborioasă şi neplăcută din pricina mirosului, solicitând multă răbdare din partea lucrătorului. Înainte de folosire, este recomandabilă udarea funiilor pentru sporirea rezistenţei lor.

În patria natală a lui Samson, teritoriul din Mahane-Dan cuprins între Ţora şi Eştaol, nu creşte yitranul. Totuşi, corzile de yitran ar fi putut lesne ajunge pe piaţa locală, şi de acolo le-a cunoscut şi Samson. Observaţia lui Samson, ca funia de yitran să fie verde, i-a împiedicat pe filisteni să cumpere funiile necesare de pe piaţă şi să le ude înainte de folosire. Calitatea de a rămâne verde este foarte greu de conservat, în anumite condiţii fiind chiar imposibilă. Prin urmare, condiţia impusă de Samson a solicitat un volum de muncă imens din partea filistenilor: culegerea unei cantităţi mari de fâşii de yitran, prelucrarea făşiilor prin înmuierea, dublarea, răsucirea lor şi plisarea lor în suficient de multe straturi pentru a asigura rezistenţa necesară. Toate acestea au trebuit să fie încheiate pe parcursul aceleiaşi zile, deoarece urmau a fi transportate la locuinţa Dalilei, în valea Sorek, cel puţin 20 Km distanţă de la locul unde creşteau tufele de yitran. Cu siguranţă a fost necesară colaborarea a numeroase echipe de specialişti, care au lucrat din zorii zilei, poate chiar din timpul nopţii.

O activitate atât de intensă trebuie să fi stârnit curiozitatea locuitorilor din satele filistene, care s-au adunat în grupuri mari să asiste la deznodământul operaţiunii „funia deşertului”. Surpriză mare, însă! Toată osteneala filistenilor este zădărnicită de gestul absolut firesc al lui Samson care, atunci când se trezeşte ţintuit de pământ cu funiile verzi de yitran, „a rupt funiile, cum se rupe o aţă de câlţi când se atinge de foc”. Imaginaţi-vă reacţia filistenilor care au auzit cele întâmplate şi amploarea de legendă la care a ajuns istoria aceasta povestită şi repovestită. Intenţionată sau intuită doar, strategia lui Samson a mizat pe tehnici cunoscute astăzi de „psihologia maselor”, având ca rezultat amplificarea eroismului său cu un efort minimal din partea sa.

Istoria lui Samson este mai degrabă tragi-comică deoarece finalul său este cu totul contrar tonului ironic şi favorabil al experienţei sale din această conjunctură a vieţii. Tot la fel, Dumnezeu poate permite celor înstrăinaţi de El momente de respiro chiar în mijlocul păcatului unde se află, imunizaţi deja la prezenţa acestuia. Se creează astfel o falsă stare de confort şi de împăcare cu sine care este ca şi liniştea dinaintea marii furtuni. Tot la fel a fost lovit şi Samson de furia mâniei lui Dumnezeu pe care de mult nu mai avea ochi să o vadă venind. Cred că Samson ne învaţă aici să nu ne evaluăm relaţia cu Dumnezeu după aparenţele oferite de emoţiile noastre, sau de succesele noastre, mici sau mari. Dumnezeu este dincolo de ele. Numai ochiul exersat cu părtăşia cu Dumnezeu mai poate discerne degetul lui Dumnezeu în bucurii ca şi în necazuri.

Anunțuri

Comentarii închise la Funia ironiei: succesul care precede dezastrul

Din categoria Meditaţii

Comentariile nu sunt permise.