Cornilescu redivivus

Dezbaterea pe tema noii traduceri a Bibliei este abia la începutul ei şi, indiferent de preferinţele noastre literare, proiectul va merge înainte, cu sau fără acceptul nostru. Folosul pe care îl vom putea avea din toată tevatura aceasta va fi direct proporţional cu înţelepciunea investită în dialog şi cu dorinţa reală de a accepta dialogul (uneori mă întreb dacă există abilitatea aceasta). Să nu ne pripim cu promptitudinea noastră şi să evităm a folosi argumentele anecdotice. Aceste elemente sunt esenţiale, pentru un discurs elevat desigur. Dialogul natural presupune câteva norme pe care lingvistul Paul Grice le contabiliza ca descriptori ai conversaţiei în general. Le recapitulez aici de dragul împrospătării memoriei, fără comentarii suplimentare:

1. Maxima cantităţii
1.1. contribuţia dumneavoastră să conţină cantitatea de informaţie care se cere (pentru scopul curent al schimbului);
1.2. contribuţia dumneavoastră să nu conţină mai multă informaţie decât se cere.

2. Maxima calităţii: contribuţia dumneavoastră să fie veridică
2.1. Nu afirmaţi ceea ce consideraţi a fi fals;
2.2. Nu afirmaţi fapte pentru care nu aveţi dovezi.

3. Maxima relevanţei: contribuţia dumneavoastră să fie pertinentă (la subiect)

4. Maxima manierei: contribuţia dumneavoastră să fie clară
4.1. Evitaţi exprimările obscure;
4.2. Evitaţi ambiguitatea;
4.3. Fiţi scurt;
4.4. Fiţi ordonat.

Deja s-au facut auzite critici pe marginea folosirii arhaismelor, a lipsei de credibilitate a traducătorilor pe considerente de vârstă şi a lipsei calităţii ritmice a versificaţiei psalmilor (vezi articolul multiplu autocomentat de „la patrăţosu”).

Ce înseamnă arhaismele?

Arhaismul este un cuvânt, expresie, formă fonetică sau gramaticală învechită, ieşită din uz. Folosirea arhaismelor cu scopul de a da un aer de vechime scrierilor literare, în cazul nostru Bibliei, este perfect justificată. Totuşi, încă nu a fost demonstrat faptul că traducătorul Cornilescu a folosit arhaisme cu bună-ştiinţă. Mai degrabă Cornilescu a tradus de o manieră naturală, cum a crezut de cuviinţă, fără sofisticăriile lingviştilor şi fără a poseda cunoştinţe teoretice despre tehnica traducerii. Tocmai de aceea, traducerea sa a şi fost apreciată în contextul vremii a fi reuşit să pună textul antic într-o limbă naturală, contemporană. Aceasta a şi fost misiunea încredinţată lui Cornilescu de prinţesa Calimachi.

Totuşi, de atunci, limba română a evoluat şi numeroase cuvinte odinioară specifice limbajului curent şi chiar regionalismele care au dat o aromă aparte textului cornilescian, ambele categorii comune contextului literar şi social de la început de secol XX, au devenit între timp învechite pentru că nu şi-au mai găsit locul în vocabularul curent al limbii române. Despre acestea consider că nu facem nici o eroare atunci când renunţăm la ele. Este adevărat că unele ni s-au legat de minte o dată cu textul biblic în traducerea cu care am crescut. Dacă ai crescut cu această traducere nu este nici o problemă să continui să creşti cu ea. Pentru toţi ceilalţi care nu se pot încă identifica cu versiunea Cornilescu există de acum o alternativă. Este posibil să fie alternativa aşteptată. Noua traducere nu s-a dorit a fi versiune pentru lingvişti sau pentru criticii literari, ci una pentru poporul român la început de secol XXI. Evident aşa cum a fost înţeles el de grupul traducătorilor şi editorilor care au ieşit din mijlocul acestuia.

Disputa pe marginea folosirii arhaismelor şi a neologismelor este obositor de îndelungată şi inutil de complexă. Realitatea este că opţiunea traducătorului nu este niciodată uşoară. Totuşi nu putem anula gratuit un întreg proiect de traducere doar pentru că anumite cuvinte dragi nouă nu au fost adoptate de colectivul de traducători. Personal, mi-ar fi plăcut să văd folosiţi termeni precum „agă” (pentru Potifar), „vel-pitar” sau „vel-paharnic” (pentru oficialităţile lui Faraon), caz în care ar fi funcţionat ca arhaisme. În locul lor au fost folosite „conducător al gărzii”, „căpetenia brutarilor”, respectiv „căpetenia paharnicilor”, renunţându-se la nişte termeni medievali pentru nişte expresii primare. Probabil pentru a reda antichitatea textului şi simplitatea structurilor sociale din vremea lui Iosif. Totuşi când se încearcă apărarea unui text învechit ca şi cel al lui Cornilescu doar prin legitimarea cuvintelor învechite ca arhaisme, tentativa devine burlescă.

Cine are dreptul să traducă Biblia?

La această întrebare fiecare putem da un alt răspuns. Până una-alta Noua traducere românească este singura alternativă neo-protestantă existentă şi până va mai apărea alta trebuie să ne obişnuim cel puţin cu gândul acesta. Critica adusă aici vizează mai ales o anumită vârstă de graţie (50 de ani) care, în percepţia criticului nostru, ar acordă credibilitatea necesară. Cornilescu însuşi avea 30 de ani când i se tipărea Noul Testament şi, cu toate acestea, nu mai este mult până când vom vedea construindu-i-se un monument (veneraţia deja există), lucru pe care (sunt convins că) el însuşi l-ar fi dezavuat. Cornilescu a dorit să-şi slujească contemporanii cum a putut mai bine, iar tinereţea sa nu i-a stat împotrivă. Dimpotrivă. Niciodată nu i-a părut rău de investiţia sa, pe care nu a retractat-o şi nici nu a corectat-o deşi i s-a cerut explicit aceasta de către ierarhia BOR. E adevărat că a încercat o altă prelucrare a textului, ceva mai literală, dar care nu s-a impus. Cele două versiuni au continuat să coexiste de atunci încoace. Mă îndoiesc că a sperat vreodată ca traducerea lui să ajungă venerabila vârstă de 86 de ani. Este adevărat că un asemenea proiect poate deranja monopolul pe care unii lideri sau ierarhi şi l-au asumat ad hoc cu mesianismul lor de hârtie asupra istoriei denominaţiei lor. Cel puţin la fel de mult pe cât au fost deranjaţi contemporanii săi de către Cornilescu însuşi. Cu un astfel de proiect se poate capitaliza enorm din punct de vedere politic. Oare nu aşa a făcut Episcopul Anania căruia, după ce a tradus Biblia „Jubiliară”, i s-a redeşteptat vocaţia de mitropolit? Poate că ar fi fost mai bine să se aştepte 14 ani ca să avem o versiune nouă la jubileul Cornilescu!? Cine poate garanta pentru ziua de mâine să mai aştepte. Biblia este o carte ce aparţine domeniului public şi orice individ poate să încerce traducerea ei. Evident, rezultatele vor fi diferite şi puţine vor face istorie. Să dăm dreptul specialiştilor şi posterităţii să judece acest lucru.

Avem nevoie de psalmi ritmaţi?

Există diverse versiuni ale Bibliei, concepute pentru scopuri unice. Unii poeţi şi-au pus în valoare talentul poetic şi au produs versiuni versificate ale Psaltirii. Efortul este vrednic de cinste, dar făcând aşa au făcut un deserviciu literaturii ebraice care nu cunoaşte rima şi al cărei ritm este variat şi aproape imposibil de redat în orice limbă modernă. Să luăm de exemplu tripletul de 3 silabe accentuate pe fiecare linie poetică şi să luăm cupletul care tradus cuprinde următoarele semanteme:

„Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic
El mă paşte în păşuni verzi,
şi mă duce la ape de odihnă.” (TDC, Ps 23.1-2)

Sau, alternativ:

„Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.
El mă culcă în păşuni verzi
şi mă conduce la ape odihnitoare.” (NTR, Ps 23:1-2)

În ambele cazuri prima linie este anormal prelungită, deşi în originalul ebraic este la fel de lungă precum celelalte două. Pentru aspectele tehnice ale poeziei ebraice se pot consulta articolele tehnice din jurnalul studia theologica (www.studiatheologica.cnet.ro). Încearcă cineva o traducere ceva mai ritmată şi, în acelaşi timp, în conformitate cu originalul? Uneori traducătorul Bibliei este constrâns să sacrifice aspectul estetic al muncii sale de dragul comprehensibilităţii. Citeşte capitolul 1 din Mica pentru a vedea dificultăţile de traducere ridicate de un text original foarte dens prelucrat artistic. Cui i-ar ajuta o Biblie artistică dacă este obscură, uneori chiar mai mult decât originalul.

Apendix: fărâmitura rătăcită

Faptul că substantivul „gong de aramă zgomotos”, alternativa NTR pentru cornilescianul „aramă sunătoare” (1 Cor 13.1), este un substantiv masculin este un fapt binecunoscut. Aceasta nu înseamnă că limba română este sexistă sau discriminatoare.

Publicitate