Rugăciunea după Iabeţ

Bruce Wilkinson este un cunoscut orator american care conferenţiază în toată lumea. A scris peste 60 de cărţi traduse în 30 de limbi. The Prayer of Jabez: Breaking Through to the Blessed Life (Sisters, Oregon: Multnomah, 2000) a fost cartea cu cea mai ridicată şi rapidă rată de vânzare în 2001. A Life God Rewards a fost singura carte religioasă care a ajuns best-seller la New York Times în prima săptămână de la apariţie. A promovat seria Walk Thru the Bible prin care popularizeaza învăţătura creştină la nivel de mase. Implicarea sa socială mai ales în Africa în lupta împotriva SIDA şi pentru combaterea sărăciei (www.brucewilkinson.com) este discutabilă, mai ales după retragerea sa unilaterală din unul dintre ele.

Câţiva comentatori ai cărţii atrag atenţia asupra problemelor ridicate de soluţia promovată de Wilkinson. Cea mai consistentă obiecţie a lui Berit Kjos împotriva teoriei lui Wilkinson este în legătură cu lipsa de apreciere a valorii suferinţei pentru viaţa devoţională a creştinului, deşi este partea centrală a proclamării cristice şi apostolice (http://www.crossroad.to/articles2/Jabez.htm). În plus obligativitatea răspunsului din partea lui Dumnezeu pentru orice rugăciune de acest tip este supralicitată deoarece Dumnezeu nu răspunde întotdeauna în modul aşteptat, El nu poate fi constrâns să răspundă la comandă, mai ales că nici rugăciunile nu se conformează standardelor Sale din moment ce Duhul mijloceşte pentru noi.

Charles Cooper evidenţiază faptul că rugăciunea lui Iaebeţ comunică un principiu scăpat de Wilkinson, anume că rugăciunea omului drept are mare valoare. Iaebeţ a dorit mai mult decât i-au permis părinţii şi moştenirea sa ereditară. La o astfel de rugăciune Dumnezeu răspunde (http://www.solagroup.org/articles/christianliving/cl_0004.html).

Pentru Ralph Dettwiler problema cea mai sensibilă o constituie pretenţia reiterată în mod repetat că această rugăciune (şi nu o alta) reprezintă cheia succesului. Deşi contrazice numeroase principii biblice şi este obscură în contextul ei, rugăciunea lui Iaebeţ este propusă mereu a fi repetată zilnic. Wilkinson atrage atenţia înspre cartea sa, nu spre cartea lui Dumnezeu, înspre rugăciunea lui Iaebeţ şi nu spre o viaţă de rugăciune (http://www.behindthebadge.net/articles/a69.html).

Un lucru similar este sesizat şi autorul anonim al recenziei publicate de Biblical Discernement Ministries, bulversat de pretenţiile lui Wilkinson de a oferi un tipar de rugăciune când, pe baza aceluiaşi text, Biblia pare a propune un model de Dumnezeu. Nu suveranitatea lui Dumnezeu ar conta, ci dibăcia omului care a ştiut formula secretă. Wilkinson interpretează calitatea subiectului rugător drept esenţială pentru ascultarea rugăciunii, când realitatea este alta: singurul Cristos are merite şi el însuşi a renunţat la folosirea lor. Într-adevăr rugăciunea omului drept este apreciată de Dumnezeu (Iacov 5:16), dar dreptatea acestuia nu este o achiziţie personală cu care el Îl poate constrânge pe Dumnezeu să-i dea lucrurile cerute. (Pentru comentariile suplimentare, elaborate punct-cu-punct, vezi http://www.rapidnet.com/~jbeard/bdm/BookReviews/jabez.htm.)

Să redescoperim ce ne spune textul biblic.
Iabeţ era mai cu vază decât fraţii săi
deşi mama sa i-a pus numele „Iabeţ” zicând
„L-am născut cu durere!”
Iabeţ l-a chemat pe Dumnezeul lui Israel, zicând:
„Dacă mă vei binecuvânta,
atunci îmi vei lărgi hotarul
atunci mâna Ta va fi cu mine
atunci mă vei păzi de rău ca să nu sufăr”.
Şi Dumnezeu i-a dat ce-i ceruse.
(1 Cronici 4:9-10, versiune personală)

Problema gramaticală

Condiţională completă posedă o protază (propoziţia subordonată – condiţionala cu conjuncţia „dacă”) şi o apodoză (propoziţia principală – consecinţa). Condiţionala are o protază cu particula corespunzătoare şi cu un verb la imperfect, exprimând condiţia posibilă în viitor. Apodoza este compusă din trei verbe la perfect cu vav consecutiv exprimând realităţi certe.

Situaţii de propoziţii condiţionale similare se întâlnesc şi în următoarele pasaje:
• „Dacă tatăl tău va băga de seamă lipsa mea, să-i spui” (1 Sam. 20:6)
• „şi dacă nu ţi-o vor da, vei fi deslegat de jurămîntul pe care mi-l faci.” (Gen. 24:41)
• „Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce” (Jud. 4:8)
• „dacă vine cineva şi te întreabă: ,Este cineva aici?’ să răspunzi: ,Nu’ ” (Jud. 4:20)

Dacă existau mai multe condiţionale coordonate atunci se prefera folosirea conjuncţiei coordonatoare „şi”.
• „dacă vei asupri pe fetele mele, şi dacă vei mai lua şi alte neveste afară de fetele mele” (Gen. 31:50)
• „Dacă niciun om nu s’a culcat cu tine, şi dacă, fiind subt puterea bărbatului tău, nu te-ai abătut dela el ca să te pîngăreşti cu altul” (Num. 5:19)
• „Dacă am căpătat trecere înaintea împăratului, şi dacă găseşte cu cale,” (Est. 5:8, 7:3, 8:5)

Perspectiva auctorială

Cu alte cuvinte Iabeţ spunea: „Când îmi vei lărgi hotarul, când mâna Ta va fi cu mine şi mă vei păzi de cel rău ca să nu sufăr voi putea spune că sunt binecuvântat. Binecuvântează-mă, Doamne!” Rugăciunii lui îi lipsea natura contractuală specifică rugăciunii lui Iacov care îşi condiţionase zeciuiala de binecuvântarea lui Dumnezeu. Scopul cererii lui Iacov era ceva mai transparent decât al lui Iabeţ. Oricum caracterul lui Iacov este mai lesne de analizat decât cel al lui Iabeţ despre care cunoaştem prea puţin. Lucrul pe care dovedeşte că l-a cunoscut cu adevărat Iabeţ a fost contextul social al contemporanilor săi şi resursele nelimitate ale lui Dumnezeu.

Istoria lui Iabeţ este exemplară din punctul de vedere al cronicarului care scria comunităţii evreieşti post-exilice, încercând să le ofere argumente şi modele pentru a fi îndrăzneţi în re-ocuparea ţării. Putem zice că textul este motivat ideologic. Tema ocupării ţării devenea din nou importantă pentru o vreme. De aceea cronicarul şi-a presărat listele genealogice cu exemple similare celui lui Iabeţ: 1 Cronici 2:22-23; 4:21-23, 27, 38-43; 5:16-22.

Are numirea un caracter revelator?

Aşa cum se practica în vremea Vechiului Testament, numirea poseda un caracter revelator numai în măsura în care Dumnezeu inspira procesul numirii: Noe, Işmael, copiii lui Osea, ai lui Isaia, Ioan Botezătorul sau Domnul Isus. Regula era ca părinţii (de regulă numirea era prerogativa mamei) să îi dădea nume nou-născutului în funcţie de incidentele naşterii sale sau de dorinţele de viitor pentru familia lor (cf. Gen. 35:18). Nu era luat în calcul destinul descoperit de Dumnezeu acestora, nici măcar cel intuit de ei. Unii copii primeau nume, cu siguranţă ruşinoase: Iacov (cel ce urmăreşte, cel ce înşală), I-Cavod (nu mai slavă), Iabeţ (joc de cuvinte cu oţev-suferinţă), Lo-Ami (nu este poporul meu), Lo-Ruhama (nu este îndurare). Uneori numele erau schimbate: vezi Israel, Ami, Ruhama.

Există circumstanţe favorabile care asigură răspunsul la rugăciune?

Este adevărat că Domnul a spus „cereţi orice veţi vrea şi vi se va da”, dar condiţia enunţată în contextul în care spusese aceste cuvinte era „dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele” (Ioan 15.7). Aceasta înseamnă că atunci când ai o părtăşie genuină cu Dumnezeu vei cere exact lucrurile care Îl cinstesc pe Dumnezeu, pentru că mintea noastră este deschisă la lucrarea Duhului Său care ne inspiră şi îşi împlineşte lucrarea de mijlocitor pentru noi cu mai puţine suspine.

Este adevărat că Domnul a zis „cine va zice unui munte să se ridice şi să se arunce în mare şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut”. Dar tot acolo El spune că „orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea” (Mar. 11.24). Convingerea că am şi primit un lucru pentru ne-am rugat nu vine decât din confirmarea lăuntrică a Duhului Sfânt, altminteri nu scăpăm de îndoială niciodată.

Am mai putea adăuga şi promisiunea că insistenţa în rugăciune are beneficii acordată de Domnul prin intermediul pildei judecătorului nedrept (Luca 18.1-8). Dar acolo promisiunea vizează dreptatea pe care o va face Dumnezeu aleşilor Săi în ultimă instanţă. Aceasta nu este un cec în alb, ci o promisiune menită a cultiva încrederea în Dumnezeu.
Rugăciunea Domnească nu este tipizatul succesului (Luca 11.1-3). Cuvintele rugăciunii descoperă un înalt standard privitor la voinţa lui Dumnezeu care este acceptată aşa cum este. În textul imediat următor din Luca, primim pilda prietenului insistent care primeşte ceea ce a ceruse deşi a deranjat în miez de noapte (vv. 4-13). Este adevărat că Domnul zice aici că „oricine cere primeşte, cine caută găseşte, iar celui ce bate i se deschide”. Să observăm că aplicaţia acestei cereri se referă la Duhul Sfânt: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-l cer” (v. 13).

Într-adevăr ce altceva mai bun am nevoie în călătoria vieţii mele decât Însuşi Duhul lui Dumnezeu, garantul părtăşiei mele cu Dumnezeirea, inima lui Dumnezeu bătând în trupul meu, comoara lui Dumnezeu din vasul meu de lut. Prin urmare, nu ştim să ne rugăm pentru că suntem superficiali. Avem motivele noastre, dar acestea nu pot fi considerate justificări. Nu ştim să ne rugăm pentru că suntem încăpăţânaţi şi mândri. Dumnezeu are soluţie pentru fiecare problemă a noastră. Sfatul Scripturii este „smeriţi-vă înaintea lui Dumnezeu şi El vă va înălţa” (Iacov 4.10).

Perseverenţa în rugăciune conduce la transformarea dorinţelor după voia lui Dumnezeu (Romani 8:23-27, Mat 20:22 – nu ştiţi ce cereţi, Iacov 4:3). Viaţa de rugăciune are câteva coordonate: nu ar trebui să fie ceremonială ci făptuită în ascuns, nu ar trebui să fie logolatrie ci rostire cu sens (Matei 6:5-15), cu credinţă şi în spirit conciliat (Marcu 11:12-14, 20-26), cu insistenţă (Luca 18:1-8), cu constanţă (1 Tes. 5:17), prin Duhul Sfânt (Iuda 20).

Există privilegiaţi ai „sorţii” scutiţi de suferinţă?

Suferinţa (răul) ca vocaţie creştină înţeles ca orice tulburare a unui status quo confortabil (indiferent de standard). Confortul creştinului include prigonire (Matei 5:10-12, 2 Tim. 3:12), necazuri (1 Cor 7:28 – cu privire la familişti, Ioan 16:23, 2 Cor. 8:2 – cu privire la Biserică, 6:4, 11:26-27 cu privire la apostoli. Mai trebuie să înţelegem că Dumnezeu se raportează la fiecare persoană în mod individual. Noi catalogăm caracterele, împărţim oamenii pe clase sociale, categorii şi tipuri. Dumnezeu lucrează cu fiecare persoană individual, aşa unic cum este fiecare în parte.