Psalmul 2: Vasalitatea ca înţelepciune


Detaliu din biserica mânăstirii Sf Grigore din Sinai cu Isus Pantokrator.

1 De ce se întărâtă neamurile
şi de ce cugetă popoarele lucruri deşarte?
2 Regii pământului iau poziţie
şi conducătorii se strâng laolaltă
împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:
3 „Să rupem legăturile Lor
şi să aruncăm funiile Lor de pe noi!“

4 Cel Ce tronează în ceruri râde;
Stăpânul îşi bate joc de ei.
5 Apoi le vorbeşte în mânia Lui,
şi în urgia Lui îi îngrozeşte.
6 „Totuşi Eu L-am pus pe Împăratul Meu în Sion,
muntele Meu cel sfânt.“

7 Voi vesti hotărârea Domnului:
El Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu!
Astăzi Te-am născut!
8 Cere-Mi
şi-Ţi voi da neamurile drept moştenire
şi întreg pământul în stăpânire!
9 Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier
şi le vei sfărâma ca pe vasele unui olar!“

10 De aceea, regilor, purtaţi-vă cu înţelepciune!
Judecători ai pământului, luaţi învăţătură!
11 Slujiţi Domnului cu frică
şi bucuraţi-vă tremurând!
12 Sărutaţi-L pe Fiu,
ca nu cumva să se mânie şi să pieriţi pe cale,
căci mânia Lui este gata să se aprindă!

Fericiţi sunt toţi cei ce se încred în El!

Textul provine din versiune Noua traducere în limba română (IBS, 2007)

Al doilea psalm continuă ideea fericirii din primul. Aici, însă, spiritualitatea autentică este definită în termenii loialităţii faţă de regele de la Ierusalim, cu care Dumnezeu se identifică într-o relaţie de tip tată-fiu. În funcţie de participanţii cărora li se dă glas, se pot identifica patru strofe: constatarea intenţiilor vasalilor (vv. 1-3), reacţia lui Dumnezeu (vv. 4-6), mesajul profetului către „unsul Domnului” (vv. 7-9) şi mesajul profetului către vasali (vv. 10-12).

Vasalitatea popoarelor despre care se vorbeşte aici face referire la situaţia popoarelor cucerite de regele David şi incluse în imperiul lăsat moştenire fiilor săi. Alterarea echilibrului politic de către popoarele vasale este sancţionată de Dumnezeu prin profetul Său deoarece reprezintă un atentat la ordinea regională controlată de Dumnezeu. Construirea unei alianţe de ieşire de sub suzeranitatea regelui de la Ierusalim este inutilă, nu numai pentru că este călcat legământul de suzeranitate / vasalitate dar şi pentru că atentează la dreptul de suveran al Maiestăţii Sale, Domnul.

A se observa că Dumnezeu nu Îşi are locuinţa pe pământ, ci în cer; acolo se află tronul Său şi de acolo emite decrete. Relaţia apropiată dintre Dumnezeu şi reprezentantul Său pe pământ este subliniată din nou, de data aceasta prin intermediul decretului divin prin care se recunoaşte că împăratul de la Ierusalim reprezintă interesele Împăratului ceresc. Intenţiile de revoltă la adresa împăratului pământesc sub iluzorii atâta vreme cât Împăratul ceresc nu este de acord cu această schimbare de status-quo.

Decretul Domnului continuă, dar acesta este relatat ca o declaraţie înaintată de profet Împăratului pământesc ca un mesaj din partea Domnului pentru el, ca o reconfirmare a susţinerii divine pentru tronul său. Aici este specificată natura relaţiei dintre Împăratul ceresc şi cel pământesc, care nu este una de tip suveran / vasal, ci una mai apropiată de tip tată / fiu. Tocmai în virtutea acestei relaţii, Dumnezeu delegă pe fiul Său cu responsabilitatea stăpânirii popoarelor. Această încredinţare, însă, se face doar la solicitarea responsabilă a Fiului. Domnia sa are potenţialul de a se extinde la întreaga lume. Autoritatea cu care împăratul pământesc controlează popoarele vasale este ilustrată prin două metafore – sceptrul de fier şi vasele de lut – care sugerează stabilitatea, respectiv instabilitatea celor două entităţi, în relaţie una cu cealaltă.

În aceste condiţii, consecinţa naturală cea mai favorabilă este acceptarea suveranităţii împăratului de la Ierusalim. De data aceasta, identificarea dintre regele evreu şi Dumnezeu se face în termenii acceptării suveranităţii regelui prin închinare. Când subiectul acceptă suveranitatea regelui terestru, implicit, el o acceptă şi pe cea a regelui celest. Cei care descoperă acest adevăr şi trăiesc în temeiul Său sunt consideraţi fericiţi.

Noul Testament oferă o interpretare mesianică acestui Psalm atunci când autorul Epistolei către evrei, inspirat de Duhul lui Dumnezeu, îl aplică lui Isus Cristos. Prima dată textul este folosit pentru a demonstra superioritatea lui Isus ca Fiu faţă de îngeri (1:5), a doua oară este invocat pentru a legitima chemarea lui Isus ca preot din ordinul lui Melhisedec, superior ordinului levitic (5:5).

Ioan Botezătorul autentificase misiunea lui Isus ca superioară lucării sale şi recunoscuse în Isus pe Fiul al lui Dumnezeu, Cel prin care Duhul lui Dumnezeu se manifestă fără restricţii, Cel cu care Tatăl se identifică fără rezerve.

Cel Ce vine de sus este deasupra tuturor. Cel ce vine de pe pământ este pământesc şi vorbeşte lucruri de pe pământ. Cel Ce vine din cer este deasupra tuturor. El depune mărturie despre ceea ce a văzut şi a auzit, dar nimeni nu primeşte mărturia Lui. Cel ce primeşte mărturia Lui confirmă că Dumnezeu este adevărat. Căci Cel pe Care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură. Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui. Cel ce crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cel ce nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el. (NTR, Ioan 3:31-35)

Cuvintele lui Ioan Botezătorul rezonează cu mesajul mult mai concis al apostolului Ioan:

Cel care-L are pe Fiul are viaţa; cel care nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. (NTR, 1 Ioan 5:12)

Aceste cuvinte sunt un veritabil ecou al îndemnului psalmistului de altădată „Sărutaţi-L pe Fiul ca nu cumva să se mânie şi să pieriţi pe cale!” Cine vrea să facă pace cu Dumnezeu, trebuie să-Şi reglementeza relaţia sa cu Fiul. Toate drumurile spre Tatăl duc prin Fiul. El este adevărata cale care conduce la viaţă (Ioan 14:6).

Anunțuri

Comentarii închise la Psalmul 2: Vasalitatea ca înţelepciune

Din categoria Psalmii

Comentariile nu sunt permise.