Arhiva zilnică: 15 Iunie 2007

Ţefania 1: Vorbirea dă de gol caracterul

talking.jpg
Introducere

Până nu demult credeam că a răsfoi o carte bună într-o bibliotecă sau într-o librărie este cea mai nobilă experienţă intelectuală pe care o poate gusta un muritor de rând. Mi-am schimbat părerea atunci când, aflându-mă într-o asemenea instituţie, am fost surprins de discursul amabil şi cordial al celui mai neverosimil dintre cititorii interesaţi de carte: un bărbat rrom între două vârste, cu pălărie şi mustaţă, dar cu un bun-simţ fără pereche şi cu cea mai aleasă tonalitate, suprapuse unei limbi româneşti (nu rromaneşti) impecabile. Citeam pe faţa librarului aceeaşi stupefacţie, pe care sunt sigur că ar fi putut să o citească altcineva şi pe mea. Preţ de câteva minute am rămas îngheţat în uluirea mea şi ore mai târziu nu reuşeam să mă dezleg de vraja trăită. Mi-am încheiat prima relatare a acestei experienţe cu retorica întrebare: „Să fi fost creştin?” Întrebarea nu era retorică pentru că îi ştiam răspunsul, ci pentru că îmi doream din toată inima ca personajul acela să fi fost creştin. Altminteri neverosimilul devine ciudăţenie, iar ciudăţenia se transformă în hidoşenie. Presupoziţia decurge din coerenţa dintre principii şi practică, pentru că principiile, oricât de abstracte ar fi ele, se văd cu ochiul liber întruchipate în cele mai simple activităţi zilnice.

Istoria

Istorisirea regelui Iosia, contemporanul lui Ţefania, descoperă faptul că primii ani de domnie ai săi au fost mai degrabă controversaţi. Cu toate că Iosia şi-a început domnia la 8 ani, căutarea lui Dumnezeu începe doar la 16 ani, pentru ca la 20 de ani să pornească o reformă exemplară care este aprofundată la vârsta de 26, când reforma atinge Ierusalimul şi Templul din capitală. Probabil că mesajul lui Ţefania a precedat marea reformă de după al 18-lea an de domnie deoarece modul exemplar în care Iosia reprimă cultele păgâne din Iudeea, seamănă foarte bine cu conţinutul profeţiei lui Ţefania (cf. 2 Cronici 34-35).

Textul

Profeţia lui Ţefania are două secţiuni: una de condamnare (1:1-3:8), alta de speranţă (3:9-20). În cadrul primeia există un mesaj pentru poporul lui Dumnezeu (1:4-2:3; 3:1-8) şi unul similar pentru popoarele înconjurătoare, duşmanii lui Israel (2:4-2:15). Aşadar prima parte a profeţiei lui Ţefania, care face obiectul acestui studiu, se referă la condamnarea populaţiei pentru două deviaţii patologice: religiozitatea şi superstiţia. Fiecare secţiune este marcată de referinţa la „Ziua Domnului” (vv. 7, 14-16), iar a doua este mai amplă decât prima.

Primele două versete (1:2-3) reprezintă un fel de titlul tematic al lucrării lui Ţefania. Mesajul său este unul preeminent de judecată, nu numai pentru popoarele păgâne, ci şi pentru poporul Domnului. Cuvântul cheie al primelor versete este „voi nimici” care apare de trei ori. Se face aluzie la episodul creaţiei cu ajutorul expresiilor întâlnite şi relatarea Genezei 1: „oamenii şi vitele, păsările cerului şi peştii mării”. Se poate spune că Dumnezeu va de-crea pământul, aşa cum a făcut la potop. De altfel sentinţa din Ţef. 1:3 seamănă destul de bine cu cea din protoistorie (Gen. 6:7), deşi adaugă în plus referinţa la piatra de poticnire a celor răi.

Prima secţiune a profeţiei de condamnare (vv. 4-6) se referă la iudei şi la ierusalamiteni (mai ales). Exterminarea definitivă a idolatrilor este exemplară: nu vor mai avea nici rămăşiţă, nici slujitori, nici preoţi. Cu alte cuvinte cultul străin va dispărea de la Ierusalim. Aceştia dăduseră dovadă prin vorbire de inimă împărţită – jurau oferindu-i autoritate de legare a jurământului lui Dumnezeu dar şi lui Milkom, zeul amonit. Pentru profet, un asemenea comportament duplicitar este dovada clară a înstrăinării lui Dumnezeu, fapt exprimat cu ajutorul unui tristih cu caracter exhaustiv:

(…) s-au abătut de la Domnul,
pe Care nu-L mai caută,
şi de Care nici nu mai întreabă.
(Ţef. 1:6).

Exprimarea devoţiunii faţă de Dumnezeu este specifică limbajului religios preoţesc, frecvent aplicat pentru descrierea acestui fenomen mai ales de cronicar. Sentinţa este hotărâtă; acum ea este şi anunţată. Singurul lucru care mai rămâne de făcut este declanşarea evenimentului numit „ziua Domnului”. În faţa pregătirilor finalizate de o asemenea manieră spectatorul va rămâne mut de uimire: „Tăcere înaintea Domnului Dumnezeu!” (v. 7). Spectacolul consumării deznodământului aduce pe scenă un Dumnezeu suveran şi o umanitate mută de uimire.

Vorbirea ca fenomen social românesc

Cu siguranţă aţi fost cel puţin o dată în viaţă contrariat de limbajul aparent religios al unei persoane care nu scăpa deloc din gură expresia „har Domnului”, deşi la scurtă vreme îşi manifesta nemulţumirea faţă de diverse situaţii, trimiţând persoanele dezapreciate în custodia diavolului, cunoscut în limba română şi sub numele de „dracul” (!).

Pentru a sugera gravitatea unei situaţii, adesea se face apel la expresii hiperbolizate de tipul „te omor în bătăi”, „te snopesc în bătăi”, sau „te sparg în bătăi”. Chiar dacă sunt foarte sugestive, arareori produc reacţia solicitată de vehemenţa tonului sau de claritatea enunţului lor. În ciuda lipsei lor de eficacitate, se întâmplă că ele sunt perpetuate de la o generaţie la alta.

Probabil că dintre toate aspectele contemporane ale fenomenului vorbirii cel mai bine exploatat este invectiva. Aici jurnaliştii, sociologii, antropologii şi guvernanţii sunt de acord că se potriveşte expresia „am o ţară ca o floare!”. Dacă s-ar face competiţii de înjurături sau dacă venitul intern brut ar fi proporţional cu invectiva folosită de cetăţenii săi, România ar fi în sfârşit pe locul întâi în lume şi ar avea cel mai ridicat nivel de trai. Trebuie că sportul acesta este de dată ceva mai recentă, deoarece în 1619 Dieta de la Alba-Iulia penaliza înjurătura publică în funcţie de clasa socială a vinovatului: cu 1 forint pe nobil şi cu 25 de bani pe ţăran. Ne-a fi învăţat stăpânirea străină să afurisim, dar tot ea ne-a pus şi dop la gură.

Poate că ceva ar fi de câştigat dacă am pune taxă pe invectivă:
• Între 5 şi 20 RON pentru înjurături blânde cu referire la natură sau fenomene meteorologice (soarele, ploaia, ceaţa, etc.)
• Între 10 şi 50 RON pentru suduieli cu referire la persoane din familie sau obiecte de cult (mai ales mama şi anafura)
• Între 50 şi 100 pentru invective cu referire la părţi anatomice ale corpului uman
• Între 100 şi 300 pentru expresii care descriu perversiuni sexuale
• Între 300 şi 500 pentru asocierea unor animale din fauna locală unor nume de demnitari şi membrii ai executivului
• Între 1 şi 3 ani pentru inscripţionarea acestora pe garduri, pereţi WC, ziduri, etc.
• Între 5 şi 10 ani pentru dezvăluiri scandaloase în presă cu privire la mai sus-menţionatele persoane

Ar mai fi şi bancurile, adică anecdotele necenzurate. Personajele cele mai îndrăgite sunt cunoscute şi sunt acestea: Ceauşescu şi Bulă. În timp ce primul întruchipa preocupările politice ale populaţiei reprimate, al doilea permitea refularea erotismului supravegheat ştiinţific. De fapt aderenţa la orice grup al societăţii civile, deşi teoretic acestea nu existau în statul poliţienesc comunist, se marcau prin însuşirea orală a unui set de bancuri şi actualizarea sa din mers. La fel se întâmplă şi astăzi când fiecare grup şi-a dezvoltat un anumit limbaj argotic, de ghetou, prin intermediul căruia verifică apartenenţa la grup a fiecărui individ. Dacă vrei să fi parte a găştii trebuie să vorbeşti la fel ca ei, să înjuri ca ei, să spui poante cu aceleaşi personaje şi cu tentă similară.

Vorbirea creştinului

Domnul Isus acceptă vorbirea ca pe un indiciu al calităţii minţii. El spunea:

Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura. (TDC, Luca 6:45)

Cu alte cuvinte nu trebuie să faci eforturi pentru a-ţi demonstra apartenenţa, doar fii tu însuţi. Despre o naturaleţe similară vorbea şi apostolul Iacov când folosea imaginea izvorului şi a solului din care aceste ţâşneşte, sau a rodului fiecărui pom:

Cu [limba] binecuvîntăm pe Domnul, şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni cari sînt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaş gură iese şi binecuvîntarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei! Oare din aceeaş vînă a izvorului ţîşneşte şi apă dulce şi apă amară? Fraţii mei, poate oare un smochin să facă măsline, sau o viţă să facă smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce. (TDC, Iac. 3:9-12)

Acelaşi Iacov discută pe tema dificultăţii în controlarea vorbirii. Se pare că degradarea păcatului ne-a atins foarte puternic la acest nivel deoarece apostolul sumariza experienţa umană astfel:

Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvîrşit, şi poate să-şi ţină în frîu tot trupul. (TDC, Iac. 3:2)

Apostolul Pavel îl îndemna pe Timotei la vorbire pilduitoare (1 Tim. 4:12), iar colosenilor le cerea o „vorbire cu har, dreasă cu har, abilă în răspunsuri adecvate” (Col. 4:6). Prin urmare care sunt parametrii de funcţionare normală a unui creştin în privinţa vorbirii?

1. Când este vorba despre jurământ, Domnul Isus face clar să nu exagerăm cu folosirea formulelor de întărire, ci mai degrabă să ne cultivăm credibilitatea cuvintelor noastre fără artificii suplimentare (Mat. 5:37).
2. Conţinutul dogmatic al vorbirii noastre să fie curat. Îndemnul dat prin Tit tinerilor din Creta este foarte sugestiv (Tit 2:6-8).
3. Limbajul animalelor trebuie să rămâne în uzajul celor care nu cuvântă inteligent. Citeşte Efeseni 4:29-32 şi continuă în Efeseni 5:1-20 evidenţiind importanţa vorbirii în relaţie cu desfrâul şi avariţia.
4. Vorbirea de rău este un sport care nu-L cinsteşte pe Domnul. Vorbirea de rău, a-i scoate cuiva vorbă, înseamnă ponegrirea inamicului în lipsă pentru a-l defavoriza în faţa audienţei. Reţeta este după cum urmează: două baliverne care se bat spumă tare, se adaugă o linguriţă de esenţă din adevăr, se rade coajă de minciună şi se presară cu clevetire, după gust.
5. În relaţia cu autorităţile, curtoazia şi cinstirea sunt caracteristice creştinului (Rom. 13:7). Batjocorirea autorităţilor ca şi adulaţiile sunt în egală măsură nedemne de creştin (Iuda 8, 16). Criticarea demnitarilor nu este exclusă în măsura în care nu este nesocotită autoritatea acestora. Există foruri legale care permit contestaţia.

În loc de încheiere

Aş avea un cuvânt special pentru tineri, mai ales pentru aceia care pretind o anumită filiaţie creştină. Creştinul şi filo-creştinul nu este totuna, la fel cum credinciosul nu este totuna cu religiosul. În umbra altarelor şi amvoanelor cresc foarte bine filo-creştinii ca şi ciupercile în umbrişul pădurilor. Părinţii se străduiesc să le creeze odraslelor toate condiţiile confortabile unei dezvoltări „normale” fără să-i stânjenească vreodată cu realitatea păcatului lor. Într-adevăr minciuna, înjurătura, vorbele goale, bancurile porcoase pe care prea adesea le audiem în casele noastre sunt păcate. Oriunde apar acestea, ele sunt semne ale deşertăciunii vieţii înstrăinate de Dumnezeu pe care o trăim. Te dă vorbirea de gol? Nu învăţa tehnici de disimulare precum codul bunelor maniere. Mai întâi caută schimbarea pe care Dumnezeu o realizează gratuit şi definitiv.

„Tăcere înaintea Domnului”! El nu are nevoie nici de binecuvântarea ta lipsită de conţinut, dar nici de amărăciunile tale fără substrat. Pocăieşte-te şi învaţă vorbirea cu har şi dreasă cu sare a Domnului.

Anunțuri

Comentarii închise la Ţefania 1: Vorbirea dă de gol caracterul

Din categoria Ţefania