Daniel 1 : Ce-am pierdut şi ce-am … păstrat !

images.jpg

Daniel scrie capitolul introductiv privind retrospectiv la evenimente, pentru a imortaliza o anume învăţătură de folos pentru evreii de după robie şi pentru a prezenta cadrul naraţiunii din următoarele capitole.

O dată cu deportarea, tinerii aceştia cu Daniel în frunte, pierduseră mai multe lucruri, toate de o importanţă majoră pentru formarea personalităţii lor. Fiecare om este unic în felul lui, dar există anumite caracteristici care ne apropie de ceilalţi oameni din aceeaşi comunitate. Clyde Kluckon şi Henry A. Murray spuneau că „orice om este în anumite privinţe asemănător cu toţi ceilalţi oameni, asemănător cu unii oameni, asemănător cu nici un alt om” (Personality in Nature, Society, and Culture, apud Gheorghiţă Geană în articolul despre „Personalitate” în Dicţionarul de sociologie). Există totuşi un grup de trăsături psihice, de caracter şi de comportament comune unui grup uman, ca urmare a experienţei comune de viaţă. La formarea acestei personalităţi de bază, cum se numeşte, contribuie mai multe instituţii, primare şi secundare: familia, arta, folclorul, mitologia şi religia. Modelarea personalităţii se realizează prin educaţie, iar educaţia are mai multe valenţe: civică, profesională, morală, religioasă.

Spre deosebire de occidentul modern puternic raţionalist, în Orientul Antic aceste lucruri nu pot tranşate. Ele sunt mai degrabă împletite aşa încât „literatura religioasă nu se desprinde de cea profană, dreptul religios apare îmbinat cu cel civil, arta exprimă credinţa şi puterea politică ce derivă din credinţă” (Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, Bucureşti : Meridiane, Biblioteca de artă : Arte şi civilizaţii, 1975, p. 44). În Orient nu există justiţie numai de dragul justiţiei, nu se face artă de dragul frumosului şi nici nu se scrie de dragul exerciţiului de a scrie elevat. Totul este motivat religios şi are un corespondent în lumea zeilor. Astfel, tot ceea ce pierd tinerii noştri va avea influenţe (trans)formatoare la nivelul personalităţii lor cu urmări indirecte în educarea lor religioasă pe lângă cea directă, civică, profesională sau morală.

Pierderea familiei
Nu ni se spune numele familiei din care proveneau aceşti tineri. Este cert că nu erau fraţi deoarece nici lucrul acesta nu este menţionat. Singurul lucru care-i mai rămăsese lui Daniel erau prietenii lui, iar pentru fiecare dintre cei trei – Hanania, Mişael şi Azaria – nu există un chip mai cunoscut decât cel al lui Daniel.

În astfel de situaţii este foarte important să ai un prieten. Biblia spune că prietenii pot fi adesea mai buni decât un frate. Fraţii te evaluează retrospectiv, din lumina a ceea ce ai fost şi ai devenit, prietenii te iau aşa cum eşti (Pr. 17:17, 27:9-10). Tinerii ajunseseră la vârsta la care puteau începe să se valideze în societate dar aveau să descopere că trebuie să se deprindă cu alte lucruri, necunoscute încă. Totuşi, avuseseră şansa unei copilării folositoare deoarece educaţia în familia iudaică începea devreme. De fapt vor şi demonstra că şi-au însuşit unele valori de mare preţ pentru credinţa lor în Dumnezeu.

Pierderea numelui
De cum au ajuns în şcoala împăratului, prinţul dregătorilor (dregătorul-şef) le-a pus nume noi, în acord cu panteonul babilonian. Numele Beltşaţar, Şadrak, Meşak şi Abed-Nego vorbeau câte ceva despre zeii babilonieni Bel, Marduk (Aku) şi Nebo. Deşi nu erau nume de ocară nu putem spune că ar fi făcut vreo onoare deosebită unui evreu conservator. Nici noi, de altfel, nu punem nume ruşinoase copiilor noştri; numele de ocară (poreclele) le dau cu generozitate batjocoritorii după modul în care este perceput comportamentul cuiva. În situaţii de ocupaţie forţată a unui popor de către un altul se poate ajunge la impunerea unor registru de nume străine sau schimbarea numelor autohtone în echivalenţii lor acceptaţi. Astfel Mihai devine Mihaly, Gheorghe devine Gyorgy, sau Papp devine Pop, Croitoru devine Szabo etc. Deşi este un atentat la dreptul de autodeterminare a fiecărei persoane, se poate trăi cu un nume străin. Aşa au făcut şi tinerii noştri din Daniel 1. Unii însă, mai energici, vor contesta poziţia lor prea puţin naţionalistă, dar după cum vedeţi Dumnezeu nu caută să conserve naţionalismul ci naţiunea, rămăşiţa nu este formată din patrioţi ci din credincioşi în primul rând. Să nu confundăm patriotismul cu credinţa în Dumnezeu.

Pierderea libertăţii
Selectaţi încă de la sosire, cei patru îşi petreceau vremea în ghetto-ul special amenajat pentru astfel de situaţii, şi timp de trei ani, cât a durat procesul de pregătire, au stat la un loc cu alţi tineri din diferite popoare şi culturi, pregătindu-se pentru o viaţă nouă, fără perspective de întoarcere la cea veche. Domiciliul forţat nu este de dorit şi nici nu este plăcut. Uneori, oamenii se autoexilează pentru a scăpa cu viaţă; de regulă în vreme de război când au loc migrări masive. Alteori ele au ca scop îndepărtarea populaţiei civile de linia frontului, sau protejarea unui anume segment de populaţie de un altul considerat inferior. Se ştie că evreii români au fost deportaţi în Transnistria de Antonescu, comuniştii români i-au deportat pe anticomunişti şi pe maghiari în Bărăgan şi în Transnistria. Chiar dacă este foarte greu material, se poate trăi şi în condiţii de acestea, ne arată istoria, şi se poate continua viaţa imediat ce factorul oprimant este înlăturat. Evident cu sechelele lăsate de nedreptatea şi pierderile suferite. Daniel şi prietenii lui au avut parte de un regim strict cu domiciliu forţat pentru trei ani. Dar au reuşit să treacă de el cu bine. Se poate trăi cu aşa ceva şi nu are rost să te împotriveşti unui astfel de rău. Nu se merită să-ţi dai viaţa pentru că ai pierdut libertatea de mişcare. Revolta împotriva opresorilor care ţi-au îngrădit libertatea de mişcare nu Îl onorează pe Dumnezeu într-o asemenea măsură încât să fie încurajată în Scripturi. Există altceva ce Îl onoroază pe Dumnezeu mai mult decât orice.

Pierderea valorilor morale
Aici intră în discuţie regimul alimentar instituit de Nebucadneţar. Viaţa religioasă în Mesopotamia era complexă şi bine organizată. Casta preoţească avea în frunte pe rege care prezida peste grupuri specializate de „preoţi”: prezicători, ghicitori, interpreţi de visuri, vraci, purificatori, incantatori. Preoţii erau responsabili de învăţământ, ştiinţă, cultură, care aveau un profund caracter religios. Zeii erau humanoizi, aveau aceleaşi preocupări cu ale oamenilor, aceleaşi defecte şi păcate, dar potenţe diferite. Prin urmare şi principalele acte de culte erau hrănirea zeilor şi rugăciunea către zei pentru îmbunarea lor. Ofrandele constituite din alimente erau aduse pe altar, o parte era arsă, iar restul era consumat de preoţi şi rege. Se preferau mieii, berbecii, păsările, iar ca băutură se ofereau libaţii din vin, bere, lapte, miere şi ulei.

În calendarul sacru babilonian fiecare zi era consacrată unui zeu, bun sau rău după caz, şi se sărbătorea după un ritual aparte. Astfel există suficinte date pentru a susţine că hrana ce o primeau tinerii pregătiţi pentru slujbe imperiale, provenea de la sacrificiile religioase (idoleşti) şi era în ton cu restul educaţiei primite cu implicaţii religioase evidente. Nu se poate spune că Daniel se împotrivise unui regim alimentar care contrazicea legile levitice cu privira la animalele necurate deoarece babilonienii preferau în alimentaţie aceleaşi animale – considerate curate de evrei – şi chiar aceleaşi cereale, fructe şi legume. Daniel a ales deci să mănânce dintre acele roade ale câmpului care nu figurau pe liste preferinţelor lui Marduk, zeul lui Nebucadneţar.

Este interesant că, odată identificat drept păcătos, acest regim alimentar nu a fost respins de tinerii evrei prin marşuri de protest, demonstraţii paşnice, talk-show-uri, proteste publice, etc. ci cu foarte mult tact. Prima încercare : discuţia cu căpetenia dregătorilor se soldează printr-o nereuşită ; deşi Daniel era apreciat de acesta, căpetenia s-a temut să ia o decizie categorică. A doua încercare : discuţia cu supraveghetorul direct al evreilor se soldează cu acceptarea propunerii pe baza unei probe; Daniel sugerează un test de 10 zile, care odată trecut să confirme schimbarea deciziei cu privire la meniul evreilor.

De obicei încercăm să rezolvăm problemele apelând direct la primul de pe scara ierahică de jos în sus. Deşi poate primi o rezolvare temporară, problema poate fi reactualizată în momentul în care şeful direct al acestuia descoperă o neregularitate. Acest nou „şef” va trebui şi el convins, şi apoi apare un alt „şef” ş.a.m.d. Dacă problema este tranşată cu primul de pe scara ierahică de sus în jos, acesta va avea responsabilitatea să-şi anunţe toţi subalternii cu privire la hotărârea luată.

Constatăm că atunci când s-a pus problema miezului identităţii lor, Daniel şi prietenii lui nu au mai fost la fel de grăbiţi să accepte schimbările. Ca sclavi nu aveau multe drepturi şi o promovare inadecvată a preferinţelor lor le-ar fi atras moartea, cel mai probabil prin muncă forţată. Este notabil că tinerii evrei au avut sensibilitatea de a înţelege până unde trebuie să meargă cu acceptarea noului mod de viaţă impus asupra lor. Când s-a ajuns la regimul lor de viaţa care trebuia reglementat de Legea lui Moise, ei au căutat calea cea mai accesibilă pentru păstrarea principiilor lor.

Învăţăm de la Daniel şi de la prietenii lui că pierderea sprijinului familiei este suportabil, că se poate trăi cu constrângerile impuse de domiciliul forţat, cu atât mai mult într-o locuinţă închiriată în care gazda-zbir a impus tot felul de constrângeri, şi că având un nume de ocară după cum ţi l-au dat cei ce nici măcar nu au încercat să te înţeleagă nu determină pierderea identităţii tale. Ce contează cu adevărat, şi care are valoare pentru că dăinuie, este credinţa ta. Dacă o păstrezi intactă Dumnezeu îţi poate da o familie nouă, un nou cămin şi un nume nou.

Comentariile sunt închise pentru Daniel 1 : Ce-am pierdut şi ce-am … păstrat !

Filed under Daniel

Comentariile sunt închise.