Introducere
Cartea Levitic are un caracter eminamente prescriptiv deoarece în Levitic prevalează textele cultice care vizează reglementarea vieţii religioase a lui Israel. Înţelegem că şi viaţa socială are valenţe spirituale, chiar dacă acestea nu se confundă una cu cealaltă. Relaţia dintre societatea civilă şi societatea religioasă este exprimată cu ajutorul a două perechi de termeni, cele două fiind integrate prin intermediul sistemului sacrificial şi prin sărbătorile anuale.
Unul dintre puţinele fragmente narative incluse este constituit de relatarea incidentului în urma căruia Aaron a pierdut pe doi dintre fiii săi, de curând puşi în slujba de preot (cap. 10). Înainte, însă, se impun câteva clarificări dogmatice.
Relaţia social–religios, Dumnezeu-neevrei
Erau multe animale pe faţa pământului, dar numai unele erau considerate curate; dintre toate animalele curate erau sfinţite numai unele (viţei, viţele, ţapi, iezi, oi, berbeci, iezi şi miei, porumbei sau pui de turturele). Condiţia obligatorie era să fie fără nici o prihană şi să fie consacrate prin rugăciune pentru sacrificiu. Unele rămâneau în viaţă intrând în gospodăriile levitice şi preoţeşti.
Existau multe sortimente de fructe, dar numai cele cu sămânţa în rodul lor erau considerate curate. Dintre acestea numai cele dedicate Domnului dintre întâile roade erau sfinte. Erau diverse alimente în hrana popoarelor dar numai unele erau considerate curate. Sfinte erau numai pâinile din aluat nedospit prelucrate cu ulei sfinţit şi depuse pe Masa-Prezentării în Sfântul Lăcaş.
Erau o mulţime de popoare pe pământ, însă curaţi erau doar israeliţii care nu aveau vreo boală de piele şi care nu sufereau de emisii din trup, fie naturale, die patologice. Până la remedierea situaţiei, cei necuraţi erau obligaţi să părăsească tabăra. Implicit, neevreii erau consideraţi necuraţi. Sfinţi, însă, erau doar cei puşi deoparte pentru slujba de la Templu, adică leviţii şi preoţii. Marele Preot şi preoţii în slujba se bucurau, temporar, de calitatea de preasfânt. Imigranţii printre evrei puteau să-şi păstreze naţionalitatea sau puteau să devină evrei, caz în care trebuiau să treacă prin ritualul circumciziei.
SACRU → desacralizare/profanare → PROFAN / CURAT → întinare → NECURAT
SACRU (sfânt, preasfânt) ← dedicare← PROFAN / CURAT ← curăţire ← NECURAT
Preoţii erau cei care intermediau transferul de la necurat la curat şi de la profan la sacru, prin sacrificiile care trebuiau aduse.
Incidentul morţii subite a fiilor lui Aaron a constituit cadrul unei lecţii deosebite cu privire la vocaţia conducătorului în naţiunea lui Israel. Vom parcurge Levitic 10 extrăgând câteva principii care vizează conducerea în poporul lui Dumnezeu.
Problematica liderului
1. Conducerea are caracter executiv, nu legislativ. Funcţia principală a liderului credincios lui Dumnezeu este aceea de a-L onora pe Dumnezeu (Lev. 10:1-3). Unii lideri creează confuzie, chiar panică, atunci când confundă oficiul pe care-l deţin cu poziţia personală, iar instituţia pe care o conduc drept o afacere de familie. În ciuda unei înclinaţii naturale înspre autocraţie (conducerea necontrolată), Scriptura ne învaţă că iniţiativa liderului trebuie subordonată principiilor divine. Iniţiativa este lăudabilă (este imposibil de imaginat un lider fără iniţiativă), dar ea trebuie să aducă onoare lui Dumnezeu în limitele principiilor deja menţionate de Dumnezeu. Monarhia era o idee bună dar nu aşa cum a iniţiat-o Abi-Melek, contemporanii lui Samuel, sau Samuel însuşi.
2. Conducerea este reprezentativă deoarece consacrarea sa în slujbă este superioară legăturilor de familie (Lev. 10:4-7). Liderul nu mai reprezintă doar o familie ci o comunitate mai mare. Preoţilor le era permis să bocească pentru rudele apropiate, mai discret e adevărat, dar le era totuşi permis (Lev. 21). În această ocazie specială Moise le interzice preoţilor rămaşi în viaţă să-şi bocească fiii, respectiv fraţii. Criza implica probleme esenţiale între Dumnezeu şi popor. Vezi cazul profeţiei lui Ezechiel (cap. 24:15-27). Umanitatea liderilor este o caracteristică deosebită, care nu o sesizăm prea lesne. Popularitatea, reputaţia şi faima liderilor, în opinia majorităţii, pare a fi direct proporţională cu capacitatea sa financiară, cu aspectul fizic, nivelul de elocuţie. Cu cât cineva este mai invulnerabil, cu atât are şanse mai mari de a fi preferat ca lider, mentor, idol etc. Calitatea reprezentatorie, însă, nu exclude umanitatea liderului. Este, probabil, singurul element comun dintre lider şi comunitatea pe care o slujeşte. Cu siguranţă nu toţi împărtăşesc preocupările sale, hobby-urile sale.
3. Conducerea este dinamică pentru că dedicarea în slujbă presupune o încleştare continuă cu tradiţionalismul şi conservatorismul vechilor forme (Lev. 10:8-11). Cum altfel s-ar putea înţelege abilitatea preoţilor de a instrui poporul vizavi de diferenţa dintre sacru şi profan, sau între curat şi necurat? Oare Legea lui Moise a rezolvat toate problemele, toate situaţiile speciale, particulare, de caz penal sau civil? Cu siguranţă că nu. Cu toate acestea ea conţinea principii generale care aveau menirea să inspire rezolvarea situaţiilor particulare. De exemplu, hulitorul de Dumnezeu (Lev. 24:10ff) şi călcătorul Sabatului (Num. 15:32-6) au ridicat probleme de interpretare a Legii pentru care au fost necesare consultări speciale. Preocuparea preotului pentru învăţătură a fost cultivată ulterior, mai ales după stabilirea cultului la Templul de la Ierusalim. David a consacrat pentru slujba de învăţător (dregători, judecători) o şesime din grupul total al leviţilor (1 Cr. 23:2; 26:29-32; Neem. 8).
4. Conducerea este recompensată. Liderul are parte de recunoaşterea comunităţii pe care o slujeşte (Lev. 10:12-20). Aceasta este obligaţia adunării faţă de preot căruia i se oferea o parte din fiecare sacrificiu cu obligaţia de a fi consumată într-un loc special şi de un grup restrâns de oameni. Pentru prima dată, parcă, Aaron gândeşte cu înţelepciune şi arde în foc ceea ce nu poate consuma. Parcă a învăţat lecţia onorării lui Dumnezeu care a stârnit toate această poveste. Când datoria purtării de grijă de lideri nu este împlinită şi când slujirea nu este făcută cu consacrare evidentă, atunci liderul îşi ia singur partea, iar adunarea renegociază frecvent contribuţia acestuia.
Cristos Însuşi este acest tip de lider care L-a proslăvit pe Dumnezeu mai mult decât oricare altul, care s-a preocupat de grupul ucenicilor săi, de poporul Său şi chiar de umanitate, un spin în coasta tradiţionaliştilor, un lider care a trăit din grija oamenilor pe care i-a slujit.
Cât de relevantă este slujba preotului astăzi, în Biserica lui Cristos? Conform promisiunii lui Cristos, slujitorii îndreptăţiţi a lucra în poporul său: apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători, au menirea de a desăvârşi poporul lui Dumnezeu în ce priveşte cunoştinţa şi aplicaţia acesteia în practica vieţii (Ef. 4:11-16).
John Stott sugera într-o ocazie că modelele contemporane de conducere creştină sunt adesea modelate mai mult de cultură decât de Cristos. Modelul care ar trebui să-i inspire pe aceştia ar fi oferit de învăţătura lui Pavel din 1 Corinteni cap. 4, unde sunt văzuţi ca slujitorii lui Cristos, ispravnici ai revelaţiei, şi deşi gunoiul lumii, totuşi părinţi ai Bisericii.
Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus 