Arhive lunare: iulie 2007

Psalm 89 : Acknowledging the Sovereignty of God


This Psalms concludes Book Three of the Psaltire in a similar confrontational mood Psalm 73 started it. As we know from our own reading or from last Sunday’s Bible Study, Psalm 73 put in front of us the debate over God’s justice from a personal perspective. Although the psalmist had quite a firm statement of faith (God is good to Israel), the reality opposed the truth of this thesis: men without firm moral standards seem to live better than those faithful to God. When the thesis and its antithesis are put together into a synthesis, there is only only logical conclusion: morality is in vain (v. 13). The only resource this psalmist has left to avoid some stupid outcome is holding onto his identity (v. 14). I can almost hear in his words, the Ukrainian Jew Tevje (Fiddler on the Roof) who argues with himself on the meaning of tradition and holding onto it, although at some point he suggested with humour amidst a perilous situation: “I know, God, that we are your people, but can’t we, just for this time, not be yours?” In the case of Psalm 73, the solution resides with a redefinition of the second observation: having goods does not mean to be blessed, having a good end is the true test of blessedness. Fair enough, a good end is not in our grasp but is God given.

The rationale of Psalm 89 takes a similar trajectory. This time, though, the thesis is extended to multiple verses and the argument refers to the whole nation and to its most significant representative, the king. There are modern commentators who suggest that these confrontational psalms, marking the extremities of the core section of the Psaltire, drive the thematic linkage of the following Psalms as the editor was in pursuit of some answers for these major debates.

The text:
Verses 1-4 lay the twofold thesis of this Psalm’s argument. The main theme of these verses is God’s loyalty to his covenant expressed by means of three words that belong to the same semantic category: favour, firmness and covenant. God’s covenant with David epitomizes God’s loyalty to his people.

Verses 5-8 take the reader into the Most Holy Court in Heaven, wherein God presides over the heavenly beings. The psalmist starts from above because this perspective is vitaly important for his argument. God has no equal among the most sublime creatures of this universe and no one can challenge his authority. Therefore, he is the highest authority the psalmist needs to present his case to.

Verses 9-13 describe the legacy of God’s omnipotence: creation of all things, and subsequent authority over sea with all its legendary creatures, and dry land with its most representative peaks in the region. Therefore, the reference to God’s hand belongs rightfully here. Zaphon, Yamin (translated ‘north’ and ‘south’), Tabor and Hermon were, apparently, all mountains with religious significance. The psalmist does not enter into a polemic but he is eager to establish God’s right over all idolatrous cultic sites.

Verses 14-18 approach the core of this debate by reiterating the two main elements of the twofold thesis: God’s loyalty (1) to his people (2). Notice that the foundational principles of God’s government are justice and loyalty qualified each by another noun. I take what NIV translates as “righteousness and justice” and “love and faithfullness” not as two pairs of four distinct principles but as two principles, that is righteous justice and loving firmness. Undoubtedly God is presented as a king whose authority does not escape a thing.

This tableau of God is completed by an extensive reference to his covenant to David. The covenant with humans, either individually or collectively, represents the best way of describing God’s economy, or his dealings with humankind, his vasals. Another major break appears at the end of verse 37. Verses 19-37 contain alusions to or reinterpretations of various textual traditions referring to David. Nonetheless, the psalmist created the illusion that he had access to the verbatim written transmision of this experience. The psalmist brings to fore several very important themes:

1. Since God delegated authority to the davidic descendent, he cannot be defeated (vv. 20-25);
2. Since God entered in a covenant relationship with David, he functions as a father to the davidic descendent and he will punish their misdeeds (vv. 26-33);
3. Since this covenant was initiated and signe by God, it cannot change (vv. 34-37).

Another major break appears at the end of verse 45. This section (vv. 38-45) makes use of the direct approach again (cf. vv. 9-13), but this time more like a reproach. Apparently, these verses describe a situation wherein the davidic descendent suffered a severe defeat at the hand of his enemies with serious repercutions on the political and socio-economical situation of the country.

As main arguments to motivate God’s return to better thoughts, the psalmist uses two (vv. 46-52): (1) death is certain, life is short; (2) the disciplinary tools used by God to punish his people have a will of their own. They do not seem very convincing to me, the fact that the psalm ends up in this note of pesimism suggesting probably that the psalmist did not reach a conclusion or a favourable end has not yet come. Note that the final doxology (v. 53) belongs to Book Three as a whole not to this psalm in particular.

The message:
If indeed the author of this psalm was Ethan the Ezrahite, a companion levite of Asaph in the liturgical singing ministry, it is not difficult to imagine that these two individuals shared many experiences and even ideologies. Both of them tried to reason God’s righteous justice and loving firmness in the context of unfavourable circumstances happened to Israel.
In Psalm 89, the possibility that a current severe situation is allowed by God as a penalty for a rebelious Israel is not entirely excluded, provided it will finish soon. Without receiving any evidence of an approaching relief, the psalmist clings on what he knows is true about his God with who resides all his hope. He builds an argument that begs the Almighty King for an imediate relief in favour of the king of Jerusalem. Here, there is no allusion to sin at all and not a single reference to the Sinai covenant. Both themes have no significance for the psalmist’s argument. Obviously, Psalm 89 is not a penitential poem like Psalm 51, Ezrah 9 or Daniel 9.

Can Psalm 89 stay as a model of prayer whereby we mediate for individuals or communities in distress? One should note that the poet is intrisincally connected to the fate of the king he is praying for, therefore his prayer could well be subjective. He is pasionate about an urgent favourable reply and for this reason he contructs an irefutable argument as if he was asked to convince God and his court about the feasibility of this project. Another danger lays with the monodirectional ritual approach to prayer. Ethan’s prayer is a good example of the type of product despair conceives. We have all heard ritualistic prayers, maybe we even prayed them, prayers wherein we try to provide with the most convincing rationale to enhance, as it were, our chances to get the desired reply as soon as possible. It all depends on what you understand by prayer.

For my part, prayer is a a spiritual practice that allows the practicioner to internalize the meaningful doctrine about God, a means to come to terms with one’s experiences in the context of the unchanging reality of God, a resourceful tool to achieve a growing awareness of God’s quality and plans. As far as we know, prayer is the practice of language exercised in relation to God. In this respect, there are no stupid prayers, there are only unsaid prayers.
Using pompous words does not guarantee God listens to your prayer. The orthodoxy of one’s statements cannot prompt the desired resolution to prayer either. Not even a good knowledge of theology or a recall of one’s experience with God can bring the expected answer.

Then what is the key to an answered prayer? I know we are all desperate to learn the ABC of answered prayer but there is none. Firstly, because ‘answered prayer’ is such an individualistic and egotistic notion. God always answers prayers, but in his own way and at his right time. Secondly, because it comes against the very nature of prayer: a polite request a servant has from his/her master. I know we are declared his children and that give us some rights as the Father decided, and he takes upon himself some duties. But, how would sound to you a request from your child: “Father, give me MY share of the estate!” (Luke 15.12) It is intristing that ‘boldness’ appear in the New Testament in relation to preaching, whereas ‘confidence’ is connected to prayer especially in the context of remission of sin (Heb 4.16). John puts it boldly in his first epistle, but even there the context is the forgiveness of sin:

This is the confidence we have in approaching God: that if we ask anything according to his will, he hears us. And if we know that he hears us– whatever we ask– we know that we have what we asked of him. If anyone sees his brother commit a sin that does not lead to death, he should pray and God will give him life. I refer to those whose sin does not lead to death. There is a sin that leads to death. I am not saying that he should pray about that. (1 John 5.14-16)

Can we make use of God’s promises in order to secure a favourable answer? Provided one understands the content of the promise in its context, I can say that this is a biblical sound practice. But, watch it!, you cannot demand it from God as if he is caught in his own promises and has to deliver the same way you ask of your friend something long ago promised. Take those promises of God as guideliness for your requests not as pitfalls of God’s benevolence.

What are the positive things Ethan teaches us about prayer?
1. Remember who God is! The Old Testament uses different images to describe God but the most comprehensive one, and the best to my mind, to describe God is that of a King whose kingship fundamentals are righteous justice and loving firmness.

2. Remember the way he honoured you! As his creation, humans do not deserve anything from God. The mere life they have is a gift, and everything that comes along with it is part of his grace. The house you are in (be it nature, home, or body), family and friends, abilities and possesions (few or many) and, most of all, his promises to you are your inheritance.

3. Remember what you owe him! Life is short, suffering comes as part of the package and death is certain. Once one has such a perspective on life, the obvious outcome is a clearer understanding of duty.

Look at Jesus’ prayer in Ghetsemane! It is such a pity that his disciples were asleep at the peak of Jesus’ ministry. Had they not slept we would have received the most glorious prayer of Jesus. When confronted with this terible loss, Mel Gibson himself considered useful for the plot of his movie to start it with Jesus in fervent prayer. One can hear him praying in Aramaic lots of fragments from Psalms wherein he asks for deliverance or proclaim God’s triumph over his troubles.

The little that is left and reached us says as follows: “Abba, Abba! Everything is possible for you. Take this cup from me. Yet not what I will, but what you will.” (Mar 14.36) We can hear in the words of this very fragmentary prayer of Jesus a very strong awareness of God’s sovereignity and the total submission of a human that decided to put off any ‘rights’ to call God in his help.


Comentarii închise la Psalm 89 : Acknowledging the Sovereignty of God

Din categoria English articles, Psalmii

Există arhaisme utile în traducerea Bibliei? (partea a patra)

Iordanul la intrarea în Marea Galileii. (Fotografia –

Se vor folosi comparativ Noua traducere în limba română şi Versiunea Dumitru Cornilescu.

Când preoţii ce duceau Chivotul au ajuns la Iordan, iar picioarele lor au atins marginea apelor Iordanului (căci Iordanul inundă ambele maluri pe toată perioada secerişului), apele care curgeau din amonte s-au oprit adunându-se grămadă pe o mare distanţă, până la Adam, cetatea din vecinătatea Ţortanului, iar cele care coborau în aval spre Marea Arabei (Marea Sărată), s-au scurs de tot. Şi astfel poporul a traversat ajungând în faţa Ierihonului. (Iosua 3:15-16)

Cînd preoţii, cari duceau chivotul, au ajuns la Iordan, şi cînd li s’au muiat picioarele în marginea apei, -căci Iordanul se varsă peste toate malurile lui în tot timpul secerişului,-apele cari se pogoară din sus s’au oprit, şi s’au înălţat grămadă, la o foarte mare depărtare de lîngă cetatea Adam, care este lîngă Ţartan; iar cele ce se pogorau spre marea cîmpiei, care este marea Sărată, s’au scurs de tot. Poporul a trecut în faţa Ierihonului. (Iosua 3:15-16)

Quand les sacrificateurs qui portaient l’arche furent arrivés au Jourdain, et que leurs pieds se furent mouillés au bord de l’eau, -le Jourdain regorge par-dessus toutes ses rives tout le temps de la moisson, les eaux qui descendent d’en haut s’arrêtèrent, et s’élevèrent en un monceau, à une très grande distance, près de la ville d’Adam, qui est à côté de Tsarthan; et celles qui descendaient vers la mer de la plaine, la mer Salée, furent complètement coupées. Le peuple passa vis-à-vis de Jéricho.

Dacă aceasta se doreşte a fi o descriere cât mai exactă a situaţiei şi dacă lectura Bibliei este un act de cultură atunci folosirea termenilor „amonte” şi „aval” nu ar trebui să ridice obiecţii. În plus referinţele geografice, cel mai probabil necunoscute celor mai mulţi cititori, care nu au copilărit nici în preajma Iordanului sau a Mării Moarte, obligă la folosirea dicţionarului sau cel puţin a unei hărţi adecvate. Ceea ce nu pot tolera este folosirea expresiei „cînd li s-au muiat picioarele” care poate avea sensul de „a avea o senzaţie de slăbiciune fizică; a nu se putea stăpâni (de emoţie, de durere etc.)” unde verbul „a muia” este un termen învechit care a ajuns în jargon ca substantiv. Cu siguranţă nu ne dorim astfel de complicaţii pentru un text biblic. Corectarea numeroaselor probleme de punctuaţie din VDC nu merită oboseala. De notat, însă, cât de aproape este urmărită versiunea lui Segond la nivelul punctuaţiei.

După ce a traversat tot poporul, Chivotul DOMNULUI şi preoţii au trecut înaintea poporului. (Iosua 4:11)

După ce a isprăvit de trecut tot poporul, chivotul Domnului şi preoţii au trecut înaintea poporului. (Iosua 4:11)

Un alt termen învechit, de origine slavonească este „a isprăvi”, care are sinonime ceva mai uzuale în secolul XXI, precum „a încheia” sau „a termina”. Cu siguranţă Cornilescu nu a avut în vedere o uzanţă poetică a termenului într-un text narativ ca acesta când apare şi de două ori la rând (4:1, 11). Versiunea NTR nici măcar nu a mai considerat semnificativ a sublinia ceea ce poate fi descris natural prin intermediul unui singur verb, „a traversa”. De fapt, în ebraică predicatul este realizat de verbul „a încheia” celălalt verb fiind un infinitiv construit, care se poate reda printr-un conjunctiv. De notat cât de aproape urmăreşte Cornilescu traducerea lui Louis Segond. Singura diferenţă o constituie locul subiectului în prima propoziţie.

Lorsque tout le peuple eut achevé de passer, l’arche de l’Éternel et les sacrificateurs passèrent devant le peuple.

Poporul a ieşit din Iordan în ziua a zecea a lunii întâi şi şi-a aşezat tabăra la Ghilgal, în partea de răsărit a Ierihonului. (Iosua 4:19)

Poporul a ieşit din Iordan în ziua a zecea a lunii întîi, şi a tăbărît la Ghilgal, la marginea de răsărit a Ierihonului. (Iosua 4:19)

Aici şi în alte părţi, Cornilescu a folosit termenul „a tăbărî” cu sensul învechit de „a-şi face tabăra”. Din păcate, termenul preferă un alt sens în contextul actual, acela de „a se năpusti”, aşa cum şi apare în VDC în Judecători 6:4. În acel context ar fi fost preferat termenul „a invada” care descrie mai bine situaţia madianiţilor. Când se referă la o armată regulată se poate folosi sinonimul neolog „a cantona”, dar când se referă la o masă de oameni aşa cum este poporul Israel în această situaţie din Iosua, se preferă expresia verbală „şi-a aşezat tabăra”. Diferenţa se poate constata şi în Judecători 7:1, unde cele două versiuni folosesc termenii preferaţi pentru a descrie aşezarea unei tabere militare. Din păcate nici chiar NTR nu a sesizat utilitatea termenului „a cantona” preferând mai neutrul „a-şi aşeza tabăra”.

Comentarii închise la Există arhaisme utile în traducerea Bibliei? (partea a patra)

Din categoria Biblia românească

Daniel 3 : Obstacole în calea perseverenţei


Primele şase capitole din cartea Daniel dau răspuns la întrebarea „cum poţi supravieţui ca şi credincios într-un mediu păgân”. După ce în primul capitol se vorbea despre discernământul spiritual, iar în al doilea despre combativitate în înfruntarea cu răul propagat, capitolul 3 deschide discuţia despre perseverenţă.

Autorul foloseşte ca element de legătură între capitole pe împăratul Nebucadneţar. Evoluţia lui spirituală în relaţie cu descoperirea de Sine a Dumnezeului lui Israel este un excurs vrednic de considerat. Capitolul 2 se încheiase cu recunoaşterea supremaţiei lui Dumnezeu ca Dumnezeu al iudeilor dar numai în domeniul revelaţiei. Nebucadneţar avea să descopere mai târziu că Dumnezeul iudeilor este mai puternic decât cea mai periculoasă armă represivă la care se putea gândi împăratul cel mai mare al lumii.

Partea interesantă este aceea că Nebucadneţar a luat în serios visul descris în capitolul 2. El a perceput visul dintr-o perspectivă proprie. Deşi Dumnezeu intenţionase să-l avertizeze că împărăţiile lumii, oricât de puternice ar fi ele, sunt trecătoare şi că, în cele din urmă, Dumnezeu Îşi va instaura propria împărăţie care nu va trece niciodată, Nebucadneţar nu este preocupat să afle mai multe lucruri despre această împărăţie stabilă. Lui i-a fost de ajuns confirmarea autorităţii sale de mare dictator cu renume internaţional. De aceea a şi luat măsuri ca odată reprimate ultimele zvâcniri de rebeliune din partea unor popoare minore din Orient, să înalţe o statuie care să vorbească, fără cuvinte, despre măreţia adevărului confirmat chiar şi de cei mai puternici zei.

Mausoleul ridicat de Nebucadneţar avea menirea să verifice acceptarea realităţii anunţate de zeii înşişi, de către toate oficialităţile administrative ale imperiului. Monumentul, mai mult înalt decât lat, nu putea reproduce o statuie, ci mai degrabă o coloană în vârful căreia se afla o astfel de statuie, aşa cum arată de exemplu columna lui Traian. Probabil că aceasta celebra marile victorii ale împăratului în Orient şi finalizarea cuceririlor de constituire a imperiului său.

Mulţimea ca obstacol înaintea perseverării (vv. 1-7)
La sărbătoarea din valea Dura au fost chemate toate oficialităţile administrative al imperiului. După spusele specialiştilor, imperiul babilonian avea o reţea administrativă foarte bine pusă la punct dar foarte ramificată. Lipsa lui Daniel şi de fapt lipsa oricărei aluzii la oricare dintre categoriile menţionate în capitolul 2 (vrăjitori, ghicitori, cititori în stele, înţelepţi etc.) nu face decât să confirme aspectul politic al închinării la care erau chemate oficialităţile imperiului ca semn al loialităţii lor faţă de instituţia imperială şi de persoana împăratului, iniţiatorul acestui proiect.

Dictatorii şi-au dorit mereu confirmarea proiectelor lor de către mase, dar mai ales de către echipa de conducere. Nu trebuie să mergem prea departe, decât cu douăzeci de ani în urmă, când şi la noi erau foarte la modă ovaţiile, odele, imnele la adresa dictatorului, scrisorile de mulţumire, de felicitare etc. Şi la noi întrunirile Marii Adunări Naţionale, sau Plenarele Partidului erau prilejuri de înnoire a loialităţii oficialităţilor faţă de tiran şi nevasta lui. Ca şi atunci, la semnul dat de „crainici” mulţimea se ridica în picioare şi aplauda minute în şir, şi ovaţiona formulele suflate de „băieţi”.

Imaginaţi-vă delegaţia Uniunii Bisericilor Baptiste stând pe locurile lor fără să se ridice în picioare, fără să aplaude, fără să ovaţioneze. Aşa ceva nu s-a întâmplat din păcate. Şi dacă veţi răsfoi orice filă de revistă din 1945 până în 1989 veţi întâlni în fiecare număr al revistei Indrumătorul creştin baptist, „îndrumările” mai-marilor noştri nu numai în probleme morale sau biblice, ci şi în problemele de relaţii cu autorităţile. Formula standard : „CAPUL CE SE PLEACĂ SABIA NU-L TAIE!” La nivel practic erau destui care practicau politica darurilor pentru intermedierea unor facilităţi pentru biserici.

Nu-i aşa că este greu ca atunci când toţi fac un lucru tu, ca individ, sau voi, ca familie, să faceţi cu totul diferit? Dacă toată lumea bea Coca-Cola nu-i aşa că primeşti un sentiment de confirmare din partea lumii când faci şi tu la fel? Este autoînşelarea lumii cu privire la aprobarea de care într-o oarecare măsură fiecare om are nevoie.

Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. (Romani 12:2)

Toate lucrurile par a merge bine şi, dacă lucrurile s-ar fi încheiat cu versetul 7, am fi putut crede că ideea împăratului nu a întâlnit nici o opoziţie. Dar mereu există binevoitori care vor ca toţi oamenii să facă aceleaşi greşeli ca şi ei. Astfel, dacă ei au fost prinşi în cursa loialităţii făcând lucruri împotriva conştiinţei şi dorinţei lor, să nu existe nimeni care să aibă curajul împotrivirii.

Inamicii personali ca obstacol în calea perseverării (vv. 8-12)
Inamicii oamenilor integri sunt se obicei linguşitorii, oamenii fără scrupule, cu un caracter deficitar, care-şi doresc orice pentru a intra în voia mai marilor cu dorinţa ascunsă a promovării ca mobil al tuturor acţiunilor lor. Este pentru prima oară când, închinării ordonate de împăratul Nebucadneţar, i se atribuie valenţe religioase (v.12). Aceşti indivizi josnici sunt preocupaţi de promovarea pe criterii etnice. Iudeii, refractari la orice religie în afara celor proprii, nu ar trebui avansaţi în funcţii publice înalte.

Dacă tot am vorbit de dictatura din România anilor trecuţi, putem exemplifica din nou şi de această dată. Singurul motiv pentru care ex-dictatorul accepta ne-români în M.A.N. era doar unul politic, de imagine a României, în relaţiile internaţionale. De fapt nici o funcţie cu adevărat importantă în partid, în stat, în aparatul său poliţienesc, nu era acordată decât unui român de cel puţin două generaţii (vezi Pacepa-Orizonturi roşii). Singura excepţie (avea să-l coste), a fost un maghiar pe nume Karoly Kiraly, prim-secretar de Covasna 1967(?)-1972.

Inamicii sunt periculoşi, este adevărat, dar trecători; ei vin şi pleacă. De multe ori, însă, nu suntem scutiţi de impactul cu împotrivirea lor. Şi în cazul celor trei tineri, la final ni se spune că „împăratul a înălţat pe cei trei la mare cinste în ţinutul Babilonului” (v. 30). Ei deţineau deja funcţia de administratori ai regiunii Babilonului. Cum putea să-i înalţe în aceeaşi funcţie decât înlăturând opoziţia ce o avuseseră până atunci printre subordonaţi sau printre colegii de rang?

Superiorii direcţi ca obstacol în calea perseverării (vv. 13-15)
Delatorii evreilor erau de rang cel mult egal cu cei pârâţi. Ei s-au prezentat împăratului şi l-au convins de rebeliunea evreilor. Nebucadneţar însuşi vrea să se convingă de îndrăzneala acestor iudei, deocamdată consideraţi doar nişte îndrăzneţi. Valoarea religioasă „suflată” de oficiliatăţile incriminatoare este acceptată şi de Nebucadneţar, demonstrând faptul că religia nu putea fi despărţită categoric de politică: „… care este dumnezeul care vă va scoate din mâna mea?”

De multe ori superiorii se văd ca singurii posesori ai adevărului cu privire la toate problemele, nu numai la cele în care este pregătit. Un şef care face politică va avea pretenţia ca opiniile şi preferinţele sale politice să fie apreciate şi acceptate de toţi subalternii săi. Chiar dacă relaţiile de servici nu impune aceasta, subalternii riscă stricarea relaţiilor cu şefu’ dacă nu zic ca el.
Este adevărat că este greu să te opui unui şef în astfel de condiţii, dar în probleme care ne priveşte propria moralitate sau credinţă, nu trebuie acceptate avansurile lor. Hărţuirea sexuală, una dintre aspectele acestei probleme, reprezintă acea situaţie când, în virtutea drepturilor sale pe linie profesională, şeful revendică din partea unui subaltern de sex opus drepturi sexuale. Întâlnită încă de pe vremea statelor imperialiste, problema a fost incriminată prin lege doar recent. Cazul Clinton-Lewinski aparent de această culoare, poate să se transforme în altceva în cele din urmă.

Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul, cui datoraţi vama daţi-i vama, cui datoraţi frica daţi-i frica, cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. (Romani 13:7) Aici nu este vorba despre feciorie, ci despre respect, onoare, şi are în vedere autorităţile în drept să le primească pe acestea.

Nivelul scăzut al credinţei personale ca obstacol în calea perseverării (vv. 16-18)
Până acum obstacolele au fost exterioare, dar nu putem da vina la sfârşit pe alţii pentru eşecurile noastre, deoarece există şi o latură interioară a problemei. În naraţiunea noastră acesta reprezintă punctul culminant, aici conflictul atingea culmea. A doua parte a climaxului urmează în următoarea secţiune. Ce avem acum este de fapt răspunsul celor trei tineri la provocarea împăratului din care se vede o credinţă matură, conştientă de riscuri dar responsabilă. Spre deosebire de modul în care s-au adresat inamicii lor împăratului, tinerii, conştienţi de calea fără întoarcere pe care au pornit, nu umblă cu „periuţe”. Fără a fi din cale afară de respectuos, răspunsul lor tranşant şi la subiect, scurt şi concis, acordă lui Dumnezeu dreptul de decizie asupra destinului vieţilor lor. dar şi intrigă pe împărat pentru semeţia lui.

În fond, cel mai preţios lucru în viaţa oricărui om este credinţa, sau acel set de valori perene care-l ajută să treacă peste cele mai dificile momente din viaţă, şi-i dă încrederea că dincolo de moarte este loc şi pentru el. Din această perspectivă scria şi autorul ep. către Evrei celebrul capitol 11, demonstrând că credinţa creştinilor este de acelaşi tip cu cea a eroilor din Vechiul Testament, dar mai bună prin finalitate.

Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută! (Evrei 13:6)
… ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră. (1 Ioan 5:4)

Pedepsele corporale ca obstacol în calea perseverării (vv. 19-21)
Putem vorbi oricât despre lucruri care nu ne privesc direct. Cu cât lucrurile ne sunt mai străine cu atât vom fi mai tranşanţi în soluţiile oferite. Putem vorbi la nesfârşit despre păzirea credinţei, când ajungem însă la validarea ei prin sacrificiu personal, atunci de fapt se demonstrează cine suntem. „Ţi-ar fi greu să arunci piciorul într-un ţepuş” îi spune Domnul lui Pavel persecutorul, făcând aluzie la tratamentul inuman la care îi supunea pe creştini în ciuda spiritul său acerb de autoconservare. Ţepuşul l-a şi primit după cum el însuşi ne spune pentru smerirea sufletului (2 Cor.12:7).

La răspunsul dat de cei trei tineri, împăratul răspunde fără clemenţă dar şi fără minte. În loc să domolească cuptorul ca să le dea o moarte lentă, mai chinuitoare, Nebucadneţar ordonă să se incingă cuptorul de 7 ori mai mult ca să le dea o moarte sigură dar şi cât mai rapidă. Pentru unii mai puţin curajoşi, după ce cuptorul a fost încins înşeptit ar fi fost momentul să-şi revizuiască alegerea, să renunţe la lupta aceasta. Alţii s-ar fi putut răzgândi, după ce vlăjganii i-au legat fedeleş, s-au în drum spre gura cuptorului. Nimic din aceste lucruri nu se întâmplă cu tinerii noştri. Probabil că se gândeau la cuvintele profetului Isaia: „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine, şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra lui nu te va aprinde.” (Isaia 43:2) Nu ştim dacă a fost aşa sau nu, cert este că nu au dat înapoi.

Bisericile tradiţionale au în canonul lor o carte inspirată de acest episod, intitulată Cântarea celor trei tineri. După cum îi spune şi numele, cartea are trei secţiuni: rugăciunea de izbăvire din cuptorul de foc rostită de Azaria, răspunsul la rugăciune prin apariţia îngerului, şi rugăciunea de mulţumire a celor trei pentru izbăvire. Prin aceasta se demonstrează de fapt acelaşi lucru, rolul de climax al relatării cu aruncarea în cuptor pentru întreaga naraţiune.

În Apocalipsa ni se descoperă faptul că biruinţa credincioşilor Domnului asupra lui Satana se datorează unor factori cheie: jertfa lui Isus Cristos, proclamarea Evangheliei şi susţinerea Evangheliei prin sacrificiu personal (Ap. 12:11).
Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. (Ap. 12:7)
Mulţimea, inamicii personali, superiorii direcţi, nivelul scăzut al vieţii personale de credinţă, pedepsele corporale pot constitui obstacole în perseverarea credinţei noastre. Dacă primele trei sunt evitabile doar în momentul interacţiunii şi printr-o relaţie decentă cu semenii, ultimele două necesită cultivarea unor valori şi deprinderi care să se manifeste în criză, adică maturitate.

Nu poate fi decât naturală, deşi este în afara normalului. Mulţimi sunt făcute de ruşine, oameni sinceri dar servili mor, împăraţi sunt compromişi în faţa tuturor şi Dumnezeu este mărit prin lucrările sale. Ce poate sugera această imagine decât marea judecată a lui Dumnezeu. Atunci cei mulţi vor fi daţi de ruşine pentru felul de viaţă pe care l-au ales să-l trăiască, mulţi oameni sinceri vor fi condamnaţi nu pentru altă vină decât pentru aceea de a nu se fi decis, împăraţi despuiaţi de ranguri şi de tronuri vor trece ruşinaţi prin faţa mulţimilor, iar Dumnezeu va fi mărit. În aşteptarea acelei zile credincioşii caută să-şi întărească chemarea şi să se pregătească cu tot ceea ce maturitatea poate oferi ca sigur celor interesaţi să-şi păstreze credinţa.

Comentarii închise la Daniel 3 : Obstacole în calea perseverenţei

Din categoria Daniel

Codul lui daVinci sau codul divertismentului contemporan


Regia: Ron Howard (How the Grinch Stole Christmas, A Beautiful Mind)
Scenariul: Akiva Goldsman, după romanul omonim al lui Dan Brown
În distribuţie: Tom Hanks, Audrey Tautou, Ian McKellen, Jean Reno, Paul Bettany, Alfred Molina, Jürgen Prochnow şi alţii.
Filmul, nominalizat pentru nu mai puţin de 17 premii, a fost lansat în România la 19 mai 2006.

Opinia publică a fost tulburată în 2003 de apariţia cărţii lui Dan Brown pe tema unei presupuse conspiraţii a Bisericii de tăinuire a adevărului că Isus s-ar fi căsătorit cu Maria Magdalena cu care ar fi avut o fetiţă şi din a cărui spiţă s-ar trage regii merovingieni. Ficţiunea lui Brown nu adăuga dovezi suplimentare faţă de cartea lui Michael Baigent şi Richard Leigh, The Holy Boold and Holy Grail, care s-a dorit o versiune ceva mai academică a acesteia. Aici vom lua în discuţie doar filmul realizat după cartea lui Brown, în primul rând acţiunea sa. Vom încheia cu câteva comentarii şi recomandări de lecturi suplimentare.

În prima parte a filmului acţiunea avansează simultan pe trei planuri suplimentate de retrospecţii scurte. Primul îl are în centru pe profesorul Langdon de la Harvard, specialist în simbolistică, care este convocat de poliţia franceză pentru a sprijini anchetarea unei crime la muzeul Louvre din Paris. Victima, curatorul muzeului Jacques Sauniere, a lăsat nişte indicii pe care comisorul investigator căpitanul Bezu Fache, le interpretează ca şi cum l-ar deconspira pe criminal, adică profesorul Langdon. El este adus la muzeu după prelegerea sa publică despre simboluri, fiind întrerupt la prezentarea cărţii sale cele mai recente. Aparent Sauniere citise şi el cartea şi ar fi dorit să se întâlnească cu profesorul Langdon dar nu mai reuşiseră din motive încă necunoscute celui din urmă.

Vederea cadavrului gol aşezat în poziţia omului vitruvian, cu steaua în cinci colţuri desenată cu sânge pe toracele său şi cu un mesaj criptic alături îl încurcă pe Langdon. Numele său apăruse în mesaj dar fusese şters intenţionat de către comisar pentru a-l testa pe profesor, fiind convins că mesajul era autentic şi era mărturia dincolo de mormânt a victimei cu privire la criminal. Situaţia este salvată de apariţia agentul Sophie Neveau, nepoata victimei incognito şi ofiţer la departamentul de criptologie a Poliţiei judiciare franceze. Ea reuşeşte să-l avertizeze pe profesor de planul pus la cale de comisar pentru a-l incrimina pe profesor şi a rezolva rapid cazul. Agentul Neveau îl convinge pe profesor de situaţia în care se află când îi destăinuieşte relaţia sa cu victima şi îi demonstrează că era sub urmărire constantă prin intermediul unui dispozitiv de urmărire strecurat în buzunarul hainei sale de către poliţişti.

Neveau mimează o evadare pe geamul băii unde se aflau ataşând dispozitivul miniatural de urmărire de o bucată de săpun şi aruncându-l pe geam în bena unei basculante. Odată plecată poliţia, cei doi se întorc la locul crimei pentru o despărţire de suflet de bunicul Sophiei, când profesorul descoperă semnificaţia mesajului lăsat de Sauniere. Se porneşte o cursă contra-cronometru de descoperire a obiectului ascuns de Sauniere, pe baza înţelegerii sensului ascuns al unor anagrame lăsate pe tablourile lui DaVinci. În cele din urmă este găsită o piesă asemănătoare unei chei cu o floare de crin, simbolul Frăţiei Sionului o organizaţie secretă despre care Sophie Neveau încă nu auzise. Cei doi reuşesc să fugă din muzeu tocmai pe când se întorceau poliţiştii din evadarea regizată de Sophie şi care s-a dovedit un fiasco.

Intenţia era de a-l încredinţa pe Langdon ambasadei americane, dar aceasta este păzită de poliţia franceză, aşa că, Neveau trebuie să caute o altă cale de a ajunge acolo. Ajutorul oferit cu jumătate de gură de profesor pentru dezlegarea enigmei, la care Neveau este sigură că bunicul ei a vrut să fie asistată în această misiune, îi dă resurse să scape urmăririi şi să caute un loc sigur unde pot gândi în linişti situaţia în care se află, parcul rău famat Bois du Boulogne.

Într-un alt plan se petrece acţiunea desfăşurată de călugărul Silas, aservit episcopului Aringarosa, conducătorul organizaţiei Opus Dei, prin care a fost recuperat din criminalul care a fost altădată. Devoţiunea sa ca şi călugăr faţă de organizaţia Opus Dei este exemplară şi dusă până la extrem, purtând un ciliciu şi autoflagelându-se zilnic. Serviciile sale sunt inestimabile, deoarece Aringarosa se află în căutarea cheii posedate de Stăreţia Sionului care ascunde secretul mult râvnit al acestei organizaţii. De fapt Aringarosa a fost pus pe jar de către un personaj necunoscut, prezentat ca Învăţătorul, care are cunoştinţă de secretul în cauză, aparent extrem de periculos pentru Biserica Romano-Catolică. Dialogul dintre aceste personaje se petrece telefonic şi numai în latină. Călugărul Silas are datoria de a afla locul unde se află ascunsă cheia Frăţiei, chiar dacă pentru aceasta va trebui să facă victime. Stăreţia este condusă de un Mare maestru şi trei seneşali (bătrâni) şi toţi oferă acelaşi răspuns cum că cheia ar fi ascuns sub linia rozei în biserica Saint Suplice din Paris. La verificare, Silas constată cu groază că totul a fost o minciună. Aici căutarea acestui grup ajunge într-o fundătură.

În al treilea plan, cel mai puţin dinamic, episcopul Aringarosa întreprinde o călătorie la o locaţie necunoscută pentru a se întâlni cu membri Consiliului Umbrelor, lideri ai Bisericii Romano-Catolice care au datoria de a lupta împotriva Frăţiei Sionului şi de a distruge dovezile posedate de acestea. Episcopul Aringarosa are misiunea de a obţine suma solicitată de învăţător pentru ajutorul său de aflare a cheie Frăţiei şi a seneşalilor ei. În ciuda unei minime împotriviri, Aringarosa obţine suma solicitată şi îşi prezintă planurile pentru

Misiunea Sophiei continuă cu un drum la banca elveţiană de pe strada Hexe nr 24, informaţie găsită pe una din laturile obiectului lăsat de Sauniere, o prismă pe secţiune, care se dovedeşte a fi chiar cheia de acces la această bancă. Situaţia se complică atunci când funcţionarul băncii constată că cei doi posedă simbolul Frăţiei Sionului. În siguranţa depozitului din banca elveţiană cei doi găsesc un nou recipient pe capacul căruia se află o roză, simbolul Sfântului Graal. Poliţia întrerupe cercetarea şi funcţionarul le oferă o ieşire în siguranţă, graţie contractului semnat cu posesorul contului. Modalitatea nu este cea mai ortodoxă, dar are succes: cei doi sunt îmbarcaţi în maşina blindată a băncii, iar funcţionarul se dă drept şoferul acesteia. Pe când se aflau în cala maşinii, intre Langdon şi Neveau se leagă o prietenie incipientă, confesându-se unul altuia în ce priveşte convingerile personale şi unele experienţe din copilărie. În interiorul cutiei găsite în depozitul băncii se afla un criptex, un dispozitiv cu cod de păstrare a mesajelor. Funcţionarul ia pe cont propriu acţiunea şi încearcă să obţină pentru sine conţinutul depozitului secret, atrâgându-i pe cei doi în mijlocul pădurilor, unde încerca să-i părăsească pentru a fi găsiţi de poliţie.

După ce reuşesc să scape de funcţionarul zelos, cei doi urmăriţi îl caută pe Lordul Leigh Teabing, un pasionat al Sfântului Graal care locuia temporar în Franţa, la Chateau Villette. Poliţia este pe urmele lor deoarece maşina blindată a băncii are un mecanism de urmărire prin satelit, aşa că timpul pe care îl au împreună cu Sir Teabing este scurt. Suficient însă pentru o lecţie de istorie sau, mai bine zis, de interpretare a istoriei dintr-o perspectivă originală. Planurile se intersectează pentru prima dată când comisarul Fache îl contactează pe episcopul Aringarosa, iar Silas este pus drum spre Chateau Villette drept urmare. Devine astfel clar că acest comisar lucrează pentru Aringarosa, după cum îl trădase şi insigna lui Opus Dei pe care o purta la rever, şi încerca să-l prindă pe Langdon ca vinovat fictiv în locul adevăratului criminal desemnat de liderul Opus Dei.

Cele mai incendiare informaţii din tot filmul apar tocmai în acestă secţiune ca un monolog Împăratul Constantin este ţinut responsabil de Teabing pentru legalizarea creştinismului din motive pur politice, pentru a unifica un imperiu divizat între creştini şi necreştini. Deşi s-a convertit doar pe patul de moarte, Constantin a fost toată viaţa un idolatru înveterat care venera echilibrul dintre femininul etern şi masculinul etern. Pentru a da stabilitatea necesară dezvoltării noii religii, Constantin ar fi întrunit Conciliul de la Nicea care ar fi stabilit, împotriva curentului teologic al vremii, divinitatea lui Isus şi ar fi pus la index toate evangheliile (cea după Filip şi cea după Toma, cea după Maria Magdalena) care nu susţineau divinitatea lui Isus. Acuza lui Teabing este că credinţa în Dumnezeu a justificat dintotdeauna războiul de purificare religioasă. Maria Magdalena este considerată soţia lui Isus, ostracizată de Biserică din preajma Sa în 591 d.Chr. Sfântul Graal este considerat a fi copilul Mariei cu Isus, Sara, născută în Franţa de Maria care s-a refugiat aici. Biserica a văzut în cultul femeii un mare pericol pentru exclusivitatea mântuirii prin Isus, motiv pentru care a produs o carte intitulată Maleius Malleficarum (Maiul Vrăjitoarelor) prin care toate femeilor liber cugetătoare erau eliminate cu gândul ca să fie identificată şi eliminată însăşi descendenţa Mariei Magdalena. Stăreţia Sionului ar fi protectorii urmaşului lui Isus cu Maria Magdalena.

Intriga este relansată de apariţia impetuoasă a lui Silas la Chateau Villette care pune mâna pe criptextul conţinând cheia de boltă, dar manevrele îndemânatice, poate prea îndemânatice ale ologului Sir Teabing, reuşesc să schimbe situaţia. Astfel, cei doi urmăriţi, acum cinci, împreună cu Sir Teabing şi slujitorul său, având un Silas imobilizat împreună cu ei, fug din nou, de data aceasta cu o maşină de teren până la un aeroport, de unde, cu un avion privat, iau drumul spre Zurich. Pe avion, Langdon are o nouă revelaţie. Demontând roza de pe cutie constată cu uimire că pe verso se află o nouă ghicitoare, care vorbeşte despre un loc de îngropare în Londra, motiv pentru care călătoria lor ia un nou traiect – spre Londra.

Pe când se aflau în Temple Church din Londra unde erau înmormântaţi cavalerii templieri, nu reuşesc că descopere sensul ascuns al ghicitoarei. Silas surprinde cu apariţia sa şi, luând-o ostatică pe Sophie, cere cheia de boltă ameninţând cu cuţitul la gâtul fetei. Apoi apare Remy înarmat care îl ameninţă pe Langdon şi preia de la el cheia de boltă. Silas îl preia ca ostatic pe Teabing, iar Remy rămâne să-I execute pe cei doi fugari. Aceştia scapă din nou. Remy pozează drept Învăţător, îl lasă pe Silas pe centrul Opus Dei din Londra, după care îi predă lui Teabing preţioasa comoară. Drept recompensă primeşte bani şi o înghiţitură de alcool care îi curmă viaţa. Apelul dat la serviciile de urgenţă de pe mobilul lui Remy anunţă autorităţile de prezenţa criminalilor la sediul Opus Dei din Londra, tocmai locul unde se afla Silas şi urma să ajungă Aringarosa. Astfel Teabing se asigura că secretul rămâne numai al său. Aici în confuzia creată de asaltul armat al poliţiei asupra sediului Opus Dei, Silas îl împuşcă din greşeală pe Aringarosa, pentru ca la scurtă vreme după aceea să fie executat de poliţişti pentru rezistenţa armată la arestare. De la Aringarosa care nu moare, Fache află că Langdon nu a recunoscut niciodată în spovedanie că ar fi ucis, aşa cum pretinsese Aringarosa.

Între timp, Langdon şi Sophie, crezuţi executaţi de Remy, continuă căutarea lor convinşi că Teabing se află în pericol de moarte. Ei descoperă că ghicitoarea se referă mai degrabă la Alexander Pope şi la mormântul lui Sir Isaac Newton. Aici îl reîntâlnesc pe Teabing care le clarifică situaţia şi impune asistenţa pentru dexlegarea criptexului. În solitudinea capelei, Teabing o pune pe Sophie să deschidă criptexul sub ameninţare armei îndreptate asupra lui Langdon. În ciuda insistenţelor Sophie dovedeşte că nu ştie care este codul. Langdon promite că va încerca şi, într-un moment de inspiraţie, descoperă sensul ghicitoarei lui Sauniere, deschide pe ascuns criptexul, sustrage papirusul din interior, îl închide la loc şi-l aruncă în aer. Ologul se aruncă să-l prindă dar acesta cade pe podeaua de piatră şi se sparge, eliberând oţetul din interior care trebuia să topească papirusul. Poliţia engleză, însoţită de Fache, dă buzna în interior şi-l arestează pe Teabing, lăsându-i pe Neveau şi pe Langdon să plece liberi. Pe când este îndepărtat de poliţie, Teabing îşi dă seama că Langdon posedă papirusul. Într-adevăr acesta îi înmânează Sophiei papirusul cu un nou catren pe care Langdon îl interpretează a descrie locaţia Capelei Rosslyn din Scoţia.

Acolo se duc eroii noştri numai pentru a afla ascuns într-o grotă subterană documente privitoare la linia genealogică a Mariei Magdalena, care conducea până la Sophie prin regii merovingieni. Ea îşi aminteşte o călătorie întreprinsă cu familia în această locaţie în copilărie. În acest context, crucea cu şase colţuri este interpretată ca simbolul masculinităţi suprapus peste cel al feminităţii. Locul sarcofagului este ţinut doar de un vas cu o roză. În timp ce ei căutau în subsol, în biserica de deasupra se adună un grup de oameni. Langdon este convins că Sophie este într-adevăr descendenta lui Isus Cristos pe care Sauniere, fără să fie rudă cu ea, o proteja. La ieşire, cei doi sunt întâmpinaţi de ceea ce reprezenta Stăreţia Sionului, a cărei identitate a fost descoperită chiar de bunica ei.

Realitatea descoperită acum este singurul Sauniere ştia unde se află ascuns sarcofagul Mariei Magdalena. Astfel singura şansă de a demonstra că Sophie descindea într-adevăr din Maria Magdalena era pierdută pentru totdeauna. În final, după cum afirmă Langdon, contează ceea ce crezi nu dovezile pe care le ai pentru a demonstra aceasta. Că Isus este divin sau nu, nu contează atât de mult, din moment ce gândul la El îţi face bine, te ajută să depăşeşti momentele grele, precum accidentul său din copilărie când căzuse în fântână unde a stat pentru o noapte întreagă. Descoperirea adevărului despre sine însăşi deschide o nouă chestiune: va dezvălui secretul acesta doar de dragul adevărului sau îl va ascunde de dragul credinţei celor mulţi. Întâlnirea dintre cei doi se încheie pe un ton familiar.

În camera sa de hotel, Langdon are o ultimă revelaţie şi constată că expresia „linia genealogică” este un joc de cuvinte cu „linia rozei”. El porneşte în căutarea rozei, urmărind linia rozei care străbate Parisul doar pentru a ajunge la muzeul Louvre în preajma celor două piramide de sticlă suprapuse în oglindă. Acolo, el îşi dă seama că trebuie să fie locul final de odihnă a sarcofagului care adăposteşte resturile omeneşti ale celei care a fost Maria Magdalena şi îngenunchiază cu reverenţă precum vechii templieri.

În cele din urmă, cel mai neverosimil dintre toţi căutătorii Sfântului Graal se dovedeşte a fi profesorul Langdon, a cărui călătorie de la credinţă la necredinţă este urmărită de regizor, urmărind sugestia autorului. În spatele acestei anchete aparent academice se află una emoţională în care se îmbarcă, mai degrabă silită de împrejurări decât de bunăvoie, Sophie Neveau. Ea este cea care primeşte, în sfârşit, răspunsul la întrebarea care priveşte identitatea şi familia sa pierdută în copilărie într-un accident de maşină. Marii perdanţi sunt autorităţile ecleziale, dar lupta nu este pierdută definitiv deoarece secretul a pierit odată cu Sauniere.

În privinţa marelui secret pentru a cărui deconspirare s-au concentrat toate energiile din film, practic nu avem mai multe dovezi la sfârşitul filmului decât la începutul lui. Filmul, la fel ca şi cartea, este un thriller palpitant, cu acţiune pe multiple planuri, cu descoperiri surprinzătoare şi alianţe dintre cele mai neaşteptate. Nici filmul, nici cartea, nu pot ridica pretenţii academice pentru vreuna dintre tezele enunţate prin intermediul lui Sir Leigh Teabing. Singurele dovezi invocate pe parcursul filmului sunt două citate din evangheliile apocrife, atât de îndepărtate de mărturia evangheliilor canonice încât nici nu e de mirare că le-a fost refuzat dreptul de a sta alături de ele. Dezbaterea privitoare la divinitatea lui Cristos, la semnificaţiile diverselor simboluri utilizate în carte, sau la istoria Bisericii, toate reinterpretate, nu beneficiază în acest film sau în cartea lui Brown de argumente care să merite vreo atenţie. Ambele producţii rămân ceea ce s-au dorit a fi şi au şi fost de la început, superproducţii incendiare cu încasări colosale. Filmul şi cartea rămân ficţiune de divertisment de bună calitate, dar autenticitatea informaţiilor care se constituie ca mobil al intrigii nu face nici o clipă obiectul unei cercetări riguroase. Argumentele nu se validează prin simpla uzanţă ci prin testul veridicităţii lor, care nu face niciodată obiectul cărţii sau a filmului.

Au fost scrise diverse cărţi pe tema acuzelor aduse Creştinismului de către autor. Contraargumente pot fi găsite în cel puţin două lucrări de bună calitate: Codul Spart al lui daVinci de James L. Garlow şi Peter Jones (Acquaforte, 2005) şi Codul lui daVinci: în căutarea adevărului de Josh McDowell (Scriptum, 2006).

Comentarii închise la Codul lui daVinci sau codul divertismentului contemporan

Din categoria Arte vizuale

Daniel 2 : Combativitate în înfruntarea cu răul propagat în societate


Asaltul răului (2:1-13)
Răul este propagat prin falsă religiozitate. Nebucadneţar a avut nişte visuri care reflectau de fapt preocuparea sa pentru viitorul imperiului construit intempestiv. Chiar şi cea mai sofisticată religie ajunge la impas deoarece orice religie este originată de om, iar omul este supus greşelii. Răul este propagat şi prin pretenţiile nefondate ale despoţilor. Nebucadneţar a uitat visul dar consideră că, pe baza dreptului divin ce-l are, poate pretinde lucrurile cele mai imposibile din partea vasalilor săi. Pe baza filiaţiei divine cu care se lăuda orice împărat babilonian ar fi fost mai uşor să ia legătura direct cu zeii, dar aceştia erau de neabordat pe fir direct, decât în măsura în care ei se făceau descoperiţi. Incapacitatea „savanţilor” caldeeni de a rezolva criza împăratului este accentuată de relaţia tensionată deja existentă între bătrânii înţelepţi şi mai tânărul lor stăpân. Aşa se explică şi graba cu care împăratul a cerut executarea lor en gross.

Angajarea în luptă cu răul (2:14-23)
Cineva trebuie să ia iniţiativa. Daniel a mai intervenit şi cu altă ocazie (cap. 1). Acum are un succes deosebit cu atât mai mult cu cât situaţia era mult mai deznădăjduită decât prima. Putem face doar speculaţii pe tema succesului său. Ceea ce poate fi sigur este faptul că nici Daniel, nici vreunul dintre prietenii săi nu fuseseră de faţă în momentul confruntării împăratului cu înţelepţii Babilonului, ceea ce demonstrează faptul că încă nu fuseseră ridicaţi în rang. Permisiunea de a încerca tâlcuirea şi amânarea cu o zi a executării poruncii denotă o posibilă scăpare a împăratului de a fi consultat în prealabil şi pe Daniel şi pe ceilalţi robi evrei din moment ce ei fuseseră declaraţi de 10 ori mai înţelepţi decât ceea ce avea Babilonul mai bun în materie de ştiinţă (1:20).

Nu căuta să mergi singur. Daniel a căutat repede compania celor trei prieteni ai săi. Prietenia lor este demnă de toată aprecierea. Probabil că şi mediul ostil i-a încurajat să-şi gândească viaţa în comun, pentru că probabil nu mai aveau pe nimeni dintre ai lor pe aproape. Comunicarea în familie nu poate să facă decât bine. Nu vă transformaţi în judecătorii acţiunilor întreprinse de partenerii voştri, ci fiţi-le consilieri, ştiind să apreciaţi ori de câte ori au realizat ceva bun. Daniel a ştiut să aprecieze prietenia celor trei refuzând pentru el oficiul de mare administrator al Babilonului dat de împărat.

Leagă-te de Dumnezeu. Nu există for mai înalt unde să-ţi poţi prezenta cererea. Caută prieteni care au aceleaşi convingeri şi valori morale ca şi tine, dar du-te la Dumnezeu împreună cu ei. Răspunsul pozitiv nu întârzie să apară aşa încât vv. 20-23 sunt de fapt o rugăciune de mulţumire pentru răspunsul la cererea tinerilor iudei aflaţi în criză. Daniel proclamă pe Dumnezeu sursa înţelepciunii şi priceperii care i-au garantat succesul în această chestiune atât de spinoasă şi imposibil de rezolvat. „Înţelepciunea şi puterea” sunt specialitatea lui Dumnezeu, El le dă celor ce dau dovadă că le au, şi El le-a dat şi lui Daniel.

Deznodământul istoriei lui Daniel aduce trei elemente. Întâi proclamă suveranitatea lui Dumnezeu în a opri răul (2:24-30), nu preocupările tale sociale sau umaniste, cu autoritatea ce decurge din delegarea lui Dumnezeu, evidenţiind superioritatea lui Dumnezeu faţă de abilităţile zeilor păgâni (altor autorităţi) şi recunoscând calitatea de mesager / de ambasador pe care ţi-a dăruit-o Dumnezeu.

Apoi, pregăteşte-te pentru testarea proclamaţiei (2:31-45). Imaginea statuii cu cele patru secţiuni ale sale sugerează că Dumnezeu are în vedere istoria mondială unde popoarele joacă un rol predominant, statele umane se degradează calitativ deşi cantitativ ele demonstrează o vitalitate crescândă, statele umane sunt fragile şi vulnerabile în faţa impactului cu „orânduirea divină” şi Dumnezeu va aduce judecata asupra lumii în continuă decadenţă.

În final suveranitatea lui Dumnezeu este recunoscută şi răul stopat (2:46-49), aşa cum se vede din faptul că împăratul Nebucadneţar se închină lui Daniel ca înaintea unui dumnezeu, îl proclamă pe Dumnezeu ca cel mai mare dintre zei şi îl răsplăteşte pe servul Lui. Aceasta nu este o reţetă care garantează succesul în orice confruntare cu răul propagat în societate. Dacă Dumnezeu îngăduie izbândă este probabil că acestea reprezintă condiţiile favorizante necesare pentru o asemenea finalitate. Întrebarea care se pune este dacă vei fi pregătit pentru situaţia respectivă, dacă vei avea credinţa să te arunci în luptă.

Comentarii închise la Daniel 2 : Combativitate în înfruntarea cu răul propagat în societate

Din categoria Daniel