Daniel 3 : Obstacole în calea perseverenţei

RELAŢIA CU CAPITOLELE PRECEDENTE
Primele şase capitole din cartea Daniel dau răspuns la întrebarea „cum poţi supravieţui ca şi credincios într-un mediu păgân”. După ce în primul capitol se vorbea despre discernământul spiritual, iar în al doilea despre combativitate în înfruntarea cu răul propagat, capitolul 3 deschide discuţia despre perseverenţă.

Autorul foloseşte ca element de legătură între capitole pe împăratul Nebucadneţar. Evoluţia lui spirituală în relaţie cu descoperirea de Sine a Dumnezeului lui Israel este un excurs vrednic de considerat. Capitolul 2 se încheiase cu recunoaşterea supremaţiei lui Dumnezeu ca Dumnezeu al iudeilor dar numai în domeniul revelaţiei. Nebucadneţar avea să descopere mai târziu că Dumnezeul iudeilor este mai puternic decât cea mai periculoasă armă represivă la care se putea gândi împăratul cel mai mare al lumii.

Partea interesantă este aceea că Nebucadneţar a luat în serios visul descris în capitolul 2. El a perceput visul dintr-o perspectivă proprie. Deşi Dumnezeu intenţionase să-l avertizeze că împărăţiile lumii, oricât de puternice ar fi ele, sunt trecătoare şi că, în cele din urmă, Dumnezeu Îşi va instaura propria împărăţie care nu va trece niciodată, Nebucadneţar nu este preocupat să afle mai multe lucruri despre această împărăţie stabilă. Lui i-a fost de ajuns confirmarea autorităţii sale de mare dictator cu renume internaţional. De aceea a şi luat măsuri ca odată reprimate ultimele zvâcniri de rebeliune din partea unor popoare minore din Orient, să înalţe o statuie care să vorbească, fără cuvinte, despre măreţia adevărului confirmat chiar şi de cei mai puternici zei.

Mausoleul ridicat de Nebucadneţar avea menirea să verifice acceptarea realităţii anunţate de zeii înşişi, de către toate oficialităţile administrative ale imperiului. Monumentul, mai mult înalt decât lat, nu putea reproduce o statuie, ci mai degrabă o coloană în vârful căreia se afla o astfel de statuie, aşa cum arată de exemplu columna lui Traian. Probabil că aceasta celebra marile victorii ale împăratului în Orient şi finalizarea cuceririlor de constituire a imperiului său.

Mulţimea ca obstacol înaintea perseverării (vv. 1-7)
La sărbătoarea din valea Dura au fost chemate toate oficialităţile administrative al imperiului. După spusele specialiştilor, imperiul babilonian avea o reţea administrativă foarte bine pusă la punct dar foarte ramificată. Lipsa lui Daniel şi de fapt lipsa oricărei aluzii la oricare dintre categoriile menţionate în capitolul 2 (vrăjitori, ghicitori, cititori în stele, înţelepţi etc.) nu face decât să confirme aspectul politic al închinării la care erau chemate oficialităţile imperiului ca semn al loialităţii lor faţă de instituţia imperială şi de persoana împăratului, iniţiatorul acestui proiect.

Dictatorii şi-au dorit mereu confirmarea proiectelor lor de către mase, dar mai ales de către echipa de conducere. Nu trebuie să mergem prea departe, decât cu douăzeci de ani în urmă, când şi la noi erau foarte la modă ovaţiile, odele, imnele la adresa dictatorului, scrisorile de mulţumire, de felicitare etc. Şi la noi întrunirile Marii Adunări Naţionale, sau Plenarele Partidului erau prilejuri de înnoire a loialităţii oficialităţilor faţă de tiran şi nevasta lui. Ca şi atunci, la semnul dat de „crainici” mulţimea se ridica în picioare şi aplauda minute în şir, şi ovaţiona formulele suflate de „băieţi”.

Imaginaţi-vă delegaţia Uniunii Bisericilor Baptiste stând pe locurile lor fără să se ridice în picioare, fără să aplaude, fără să ovaţioneze. Aşa ceva nu s-a întâmplat din păcate. Şi dacă veţi răsfoi orice filă de revistă din 1945 până în 1989 veţi întâlni în fiecare număr al revistei Indrumătorul creştin baptist, „îndrumările” mai-marilor noştri nu numai în probleme morale sau biblice, ci şi în problemele de relaţii cu autorităţile. Formula standard : „CAPUL CE SE PLEACĂ SABIA NU-L TAIE!” La nivel practic erau destui care practicau politica darurilor pentru intermedierea unor facilităţi pentru biserici.

Nu-i aşa că este greu ca atunci când toţi fac un lucru tu, ca individ, sau voi, ca familie, să faceţi cu totul diferit? Dacă toată lumea bea Coca-Cola nu-i aşa că primeşti un sentiment de confirmare din partea lumii când faci şi tu la fel? Este autoînşelarea lumii cu privire la aprobarea de care într-o oarecare măsură fiecare om are nevoie.

Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. (Romani 12:2)

Toate lucrurile par a merge bine şi, dacă lucrurile s-ar fi încheiat cu versetul 7, am fi putut crede că ideea împăratului nu a întâlnit nici o opoziţie. Dar mereu există binevoitori care vor ca toţi oamenii să facă aceleaşi greşeli ca şi ei. Astfel, dacă ei au fost prinşi în cursa loialităţii făcând lucruri împotriva conştiinţei şi dorinţei lor, să nu existe nimeni care să aibă curajul împotrivirii.

Inamicii personali ca obstacol în calea perseverării (vv. 8-12)
Inamicii oamenilor integri sunt se obicei linguşitorii, oamenii fără scrupule, cu un caracter deficitar, care-şi doresc orice pentru a intra în voia mai marilor cu dorinţa ascunsă a promovării ca mobil al tuturor acţiunilor lor. Este pentru prima oară când, închinării ordonate de împăratul Nebucadneţar, i se atribuie valenţe religioase (v.12). Aceşti indivizi josnici sunt preocupaţi de promovarea pe criterii etnice. Iudeii, refractari la orice religie în afara celor proprii, nu ar trebui avansaţi în funcţii publice înalte.

Dacă tot am vorbit de dictatura din România anilor trecuţi, putem exemplifica din nou şi de această dată. Singurul motiv pentru care ex-dictatorul accepta ne-români în M.A.N. era doar unul politic, de imagine a României, în relaţiile internaţionale. De fapt nici o funcţie cu adevărat importantă în partid, în stat, în aparatul său poliţienesc, nu era acordată decât unui român de cel puţin două generaţii (vezi Pacepa-Orizonturi roşii). Singura excepţie (avea să-l coste), a fost un maghiar pe nume Karoly Kiraly, prim-secretar de Covasna 1967(?)-1972.

Inamicii sunt periculoşi, este adevărat, dar trecători; ei vin şi pleacă. De multe ori, însă, nu suntem scutiţi de impactul cu împotrivirea lor. Şi în cazul celor trei tineri, la final ni se spune că „împăratul a înălţat pe cei trei la mare cinste în ţinutul Babilonului” (v. 30). Ei deţineau deja funcţia de administratori ai regiunii Babilonului. Cum putea să-i înalţe în aceeaşi funcţie decât înlăturând opoziţia ce o avuseseră până atunci printre subordonaţi sau printre colegii de rang?

Superiorii direcţi ca obstacol în calea perseverării (vv. 13-15)
Delatorii evreilor erau de rang cel mult egal cu cei pârâţi. Ei s-au prezentat împăratului şi l-au convins de rebeliunea evreilor. Nebucadneţar însuşi vrea să se convingă de îndrăzneala acestor iudei, deocamdată consideraţi doar nişte îndrăzneţi. Valoarea religioasă „suflată” de oficiliatăţile incriminatoare este acceptată şi de Nebucadneţar, demonstrând faptul că religia nu putea fi despărţită categoric de politică: „… care este dumnezeul care vă va scoate din mâna mea?”

De multe ori superiorii se văd ca singurii posesori ai adevărului cu privire la toate problemele, nu numai la cele în care este pregătit. Un şef care face politică va avea pretenţia ca opiniile şi preferinţele sale politice să fie apreciate şi acceptate de toţi subalternii săi. Chiar dacă relaţiile de servici nu impune aceasta, subalternii riscă stricarea relaţiilor cu şefu’ dacă nu zic ca el.
Este adevărat că este greu să te opui unui şef în astfel de condiţii, dar în probleme care ne priveşte propria moralitate sau credinţă, nu trebuie acceptate avansurile lor. Hărţuirea sexuală, una dintre aspectele acestei probleme, reprezintă acea situaţie când, în virtutea drepturilor sale pe linie profesională, şeful revendică din partea unui subaltern de sex opus drepturi sexuale. Întâlnită încă de pe vremea statelor imperialiste, problema a fost incriminată prin lege doar recent. Cazul Clinton-Lewinski aparent de această culoare, poate să se transforme în altceva în cele din urmă.

Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul, cui datoraţi vama daţi-i vama, cui datoraţi frica daţi-i frica, cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. (Romani 13:7) Aici nu este vorba despre feciorie, ci despre respect, onoare, şi are în vedere autorităţile în drept să le primească pe acestea.

Nivelul scăzut al credinţei personale ca obstacol în calea perseverării (vv. 16-18)
Până acum obstacolele au fost exterioare, dar nu putem da vina la sfârşit pe alţii pentru eşecurile noastre, deoarece există şi o latură interioară a problemei. În naraţiunea noastră acesta reprezintă punctul culminant, aici conflictul atingea culmea. A doua parte a climaxului urmează în următoarea secţiune. Ce avem acum este de fapt răspunsul celor trei tineri la provocarea împăratului din care se vede o credinţă matură, conştientă de riscuri dar responsabilă. Spre deosebire de modul în care s-au adresat inamicii lor împăratului, tinerii, conştienţi de calea fără întoarcere pe care au pornit, nu umblă cu „periuţe”. Fără a fi din cale afară de respectuos, răspunsul lor tranşant şi la subiect, scurt şi concis, acordă lui Dumnezeu dreptul de decizie asupra destinului vieţilor lor. dar şi intrigă pe împărat pentru semeţia lui.

În fond, cel mai preţios lucru în viaţa oricărui om este credinţa, sau acel set de valori perene care-l ajută să treacă peste cele mai dificile momente din viaţă, şi-i dă încrederea că dincolo de moarte este loc şi pentru el. Din această perspectivă scria şi autorul ep. către Evrei celebrul capitol 11, demonstrând că credinţa creştinilor este de acelaşi tip cu cea a eroilor din Vechiul Testament, dar mai bună prin finalitate.

Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută! (Evrei 13:6)
… ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră. (1 Ioan 5:4)

Pedepsele corporale ca obstacol în calea perseverării (vv. 19-21)
Putem vorbi oricât despre lucruri care nu ne privesc direct. Cu cât lucrurile ne sunt mai străine cu atât vom fi mai tranşanţi în soluţiile oferite. Putem vorbi la nesfârşit despre păzirea credinţei, când ajungem însă la validarea ei prin sacrificiu personal, atunci de fapt se demonstrează cine suntem. „Ţi-ar fi greu să arunci piciorul într-un ţepuş” îi spune Domnul lui Pavel persecutorul, făcând aluzie la tratamentul inuman la care îi supunea pe creştini în ciuda spiritul său acerb de autoconservare. Ţepuşul l-a şi primit după cum el însuşi ne spune pentru smerirea sufletului (2 Cor.12:7).

La răspunsul dat de cei trei tineri, împăratul răspunde fără clemenţă dar şi fără minte. În loc să domolească cuptorul ca să le dea o moarte lentă, mai chinuitoare, Nebucadneţar ordonă să se incingă cuptorul de 7 ori mai mult ca să le dea o moarte sigură dar şi cât mai rapidă. Pentru unii mai puţin curajoşi, după ce cuptorul a fost încins înşeptit ar fi fost momentul să-şi revizuiască alegerea, să renunţe la lupta aceasta. Alţii s-ar fi putut răzgândi, după ce vlăjganii i-au legat fedeleş, s-au în drum spre gura cuptorului. Nimic din aceste lucruri nu se întâmplă cu tinerii noştri. Probabil că se gândeau la cuvintele profetului Isaia: „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine, şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra lui nu te va aprinde.” (Isaia 43:2) Nu ştim dacă a fost aşa sau nu, cert este că nu au dat înapoi.

Bisericile tradiţionale au în canonul lor o carte inspirată de acest episod, intitulată Cântarea celor trei tineri. După cum îi spune şi numele, cartea are trei secţiuni: rugăciunea de izbăvire din cuptorul de foc rostită de Azaria, răspunsul la rugăciune prin apariţia îngerului, şi rugăciunea de mulţumire a celor trei pentru izbăvire. Prin aceasta se demonstrează de fapt acelaşi lucru, rolul de climax al relatării cu aruncarea în cuptor pentru întreaga naraţiune.

În Apocalipsa ni se descoperă faptul că biruinţa credincioşilor Domnului asupra lui Satana se datorează unor factori cheie: jertfa lui Isus Cristos, proclamarea Evangheliei şi susţinerea Evangheliei prin sacrificiu personal (Ap. 12:11).
Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. (Ap. 12:7)
Mulţimea, inamicii personali, superiorii direcţi, nivelul scăzut al vieţii personale de credinţă, pedepsele corporale pot constitui obstacole în perseverarea credinţei noastre. Dacă primele trei sunt evitabile doar în momentul interacţiunii şi printr-o relaţie decentă cu semenii, ultimele două necesită cultivarea unor valori şi deprinderi care să se manifeste în criză, adică maturitate.

CONCLUZIA
Nu poate fi decât naturală, deşi este în afara normalului. Mulţimi sunt făcute de ruşine, oameni sinceri dar servili mor, împăraţi sunt compromişi în faţa tuturor şi Dumnezeu este mărit prin lucrările sale. Ce poate sugera această imagine decât marea judecată a lui Dumnezeu. Atunci cei mulţi vor fi daţi de ruşine pentru felul de viaţă pe care l-au ales să-l trăiască, mulţi oameni sinceri vor fi condamnaţi nu pentru altă vină decât pentru aceea de a nu se fi decis, împăraţi despuiaţi de ranguri şi de tronuri vor trece ruşinaţi prin faţa mulţimilor, iar Dumnezeu va fi mărit. În aşteptarea acelei zile credincioşii caută să-şi întărească chemarea şi să se pregătească cu tot ceea ce maturitatea poate oferi ca sigur celor interesaţi să-şi păstreze credinţa.