Arhive lunare: august 2007

Există arhaisme utile în traducerea Bibliei? (partea a cincea)

josh5-131.jpg

Am început de ceva timp să parcurg din nou cartea Iosua, de data aceasta cu atenţie pentru o lectură a naraţiunilor din perspectiva criticii literare. Aplicaţia primordială a rămas, însă, homilia. Chiar şi aşa, găsesc timpul necesar (am şi obligaţia profesională de altfel) de a acorda atenţie detaliilor de natură critică evidenţiate de diverşi comentatori de-a lungul anilor.

Înainte de a continua lista arhaismelor cu altele câteva pieptănate din VDC a cărţii Iosua, să zăbovim puţin asupra verbului „a tăia împrejur” din capitolul 5:2-8. Verbul apare frecvent în Vechiul Testament deoarece reprezenta unul dintre ritualurile fundamentale asociate cu identitatea iudaică, fapt care a rămas neschimbat până astăzi. Alături este întâlnit şi substantivul corespunzător derivat din aceeaşi rădăcină, tradus în VDC „tăiere împrejur”. Faptul că VDC a preferat expresia verbală în locul unor termeni (învechiţi de acum) precum „obrezanie” sau, simplu, „tăietură”, sugerează faptul că traducătorul a fost convins că audienţa sa nu era familiară cu ritualul respectiv şi, cu atât mai puţin, cu termenul corespunzător acesteia, încât a optat pentru o expresie verbală al cărei sens era transparent din pricina caracterului ei de glosă. Fără să ridicăm pretenţii nejustificate cu privire la gradul elevat de cultură al generaţiei contemporane, nu cred că greşim prea mult dacă spunem că populaţia rurală şi majoritar-iliterată a României interbelice este de domeniul trecutului. Deşi este posibil ca opţiunea VDC să fi adus servicii contextului în care a apărut traducerea, astăzi am facilita înţelegerea textului dacă, cel puţin, am folosi un termen pe care cititorul l-ar găsi în dicţionar, adică „circumcizie”, „a circumcide”.

Faptul că mai există oameni care citesc expresia fără să o înţeleagă reiese şi din exemplul oferit de ED din experienţa audierii de predici din biserica de origine. Traducând un vorbitor de limbă engleză care vorbea despre „circumcizie”, traducător român îşi însoţea traducerea orală consecutivă cu un gest circular de încercuire a toracelui cu degetul. La sfârşit, oratorul l-a întrebat pe traducătorul nostru pentru ce a folosit gestul respectiv atât de frecvent, la care traducătorul a răspuns că a sugerat să redea prin gestică sensul expresiei „tăiere împrejur”. Nu ştiu cui a făcut servicii acest tip de traducere, dar cu siguranţă audienţei sale nu. Probabil nici limbii române.

Aşa cum adesea se petrece în VDC, opţiunea pentru limba populară cu coloristica specifică dată de regionalismele munteneşti, presupunând termeni împrumutaţi din bulgară, îşi face frecvent simţită prezenţa. Cel puţin verbe precum „a isprăvi” (Ios. 5:8), „a prăvăli” (Ios. 5:9) şi „a prăpădi” (Ios. 7:9) aceasta sugerează. În timp, aceşti termeni au ieşit din uzanţa curentă, fiind preferaţi doar ca mărci ale unui stil popular sau poetic. Relatarea originală nu ne obligă a recurge la un stil special. Este mai natural să spunem „a încheia / a finaliza / a termina” în loc de „a isprăvi”. „A rostogoli” este mai comun limbii române contemporane şi mai fidel termenului original, tradus de VDC prin „a ridica” şi „a prăvăli” (în paranteze) în 5:9. VDC preferă în Iosua 7:7 verbul „a prăpădi” deşi în cele mai multe instanţe acelaşi verb (ebraicul ’abad) a fost tradus cu „a pieri” (intranzitiv), „a nimici” (tranzitiv) sau „a pierde” (tranzitiv). Verbele „a distruge” sau „a nimici” sunt opţiuni mai naturale pentru limba română actuală. În mod clar, verbul „a pierde” cu sensul de „a ucide, a omorî” este un termen din categoria celor învechite şi specifice limbajului popular.

Un alt slavonism preluat de VDC din limbajul popular al epocii sale este substantivul „ocară”. Oricare dintre variantele următoare este o opţiune mai potrivită: insultă, ruşine, umilinţă, jignire. În contextul din Iosua 5 contează cu ce este asociată „ocara Egiptului”. Dacă se presupune că face referire la actul circumciziei, fiind o aluzie la actul îndepărtării prepuţului, termenul „ruşinea Egiptului” ar fi mai adecvat, deoarece „ruşinea” este adesea folosit ca eufemism pentru sex. Aici, însă, interpretarea aceasta nu este posibilă deoarece generaţia Exodului a fost circumcisă, deci o astfel de „ruşine” nu exista la momentul părăsirii Egiptului, motiv pentru care nici nu avea ce să fie rostogolit de deasupra israeliţilor. Mai degrabă este vorba despre lipsa de demnitate a statutului de sclav în Egipt. Atunci expresia cea mai adecvată ar fi „umilinţa din Egipt”.

Învechit în afara oricărui dubiu este şi substantivul „mîne” (Iosua 7:13, 14). Ca să fie clar pentru toată lumea, este vorba despre substantivul care defineşte ziua următoare celei de azi, adică în limbajul curent – „mâine”.

În încheiere adaug o notă cu privire la opţiunea traducătorului în privinţa identităţii persoanei care se identifică drept „Căpetenia oştirii Domnului” (VDC). Opţiunea pentru majusculă, asociată cu gestul închinării lui Iosua şi cu uzanţa termenului „Domnul” cu referire la aceeaşi persoană, converg înspre faptul că VDC l-a asociat pe acesta cu Domnul Isus înaintea întrupării din fecioara Maria, o doctrină încă prezentă în anumite cercuri creştine destul de restrânse. Se consideră că ar fi vorba despre aceeaşi imagine pe care o regăsim în Apocalipsa 19:11-16. Acelaşi artificiu apare şi în Exod 23 şi 32 cu expresia „Îngerul Domnului”. Totuşi, arătarea lui Isus înaintea întrupării sale din fecioara Maria este o imposibilitate, din punct de vedere teologic, deoarece contrazice Scriptura în ce priveşte suveranitatea lui Dumnezeu şi doctrina întrupării. Vă las pe voi să vă zbateţi cu argumentele. Aici mă mulţumesc doar să scot în evidenţă faptul că actul traducerii presupune un proces interpretativ, iar produsul finit permite transmiterea unei perspective personale asupra chestiunilor discutate în textul tradus. Lucrul acesta este posibil cu atât mai mult atunci când produsul finit nu mai parcurge etapele revizuirilor editoriale, aşa cum suspectăm că a fost cazul versiunilor Bibliei produse în perioada interbelică.

Comentarii închise la Există arhaisme utile în traducerea Bibliei? (partea a cincea)

Din categoria Biblia românească

Călătorului îi şade bine călătorind

pict0221.jpg
Cel mai dificil traseu, Circuitul Galbenei, a fost parcurs în ziua a patra. Doi dintre prietenii care au călătorit împreună cu noi nu apar aici.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, în săptămâna 6-11 august 2007, am avut ocazia de a experimenta dimensiunea practică a umblării pe cărările munţilor, metaforă care a inspirat motto-ul acestui blog. Am plecat din Oradea împreună de alţi 7 tineri, băieţi şi fete, şi ni s-au alăturat pe parcursul celor şase zile alţi 6 tineri. Grupul a fost variat dar şi-a păstrat omogenitatea în ciuda diferenţelor de vârstă, confesiune, pregătire profesională, cu toate prejudecăţile adiacente.

Am urcat la Padiş de unde am întreprins zilnic excursii pe diverse circuite care au acoperit, probabil, cele mai semnificative zone la care puteam ajunge pe parcursul unei zile de mers. Astfel, am (re)văzut Cetăţile Rădesei, Cetăţile Ponorului (cu traversarea subterană dintr-o dolină în alta), Cheile Galbenei, Peştera Păcii (senzaţională pentru frumuseţea ei, deşi inaccesibilă turiştilor), Lumea pierdută cu avenurile ei (apreciat a fost mai Avenul Acoperit), Cheile Someşului Cald cu Peştera Hanu şi Peştera Moloh.

Dumnezeu a fost îngăduitor cu noi şi ne-a scutit de vreme grea, deşi ne-a prins o ploaie straşnică în chiar ultima zi de călătorie, iar în noaptea care a urmat s-a coborât cerul pe pământ cu artileria grea cu tot. Am fost păziţi de accidente şi ne-am întors acasă teferi cu toţii. Totuşi, spre finalul şederii, regimul de viaţă la cort şi extenuarea fizică şi-a lăsat amprenta pe unii dintre noi. Oricum la cei 15 km petrecuţi în medie zilnic pe trasee montane (echivalentul a cel puţin de două ori mai mult în regim normal) nici nu e de mirare că am rezistat, ca şi grup, atât de bine.

Galeria numeroasă de imagini creată cu această ocazie cu trei aparate foto stă mărturie a experienţei deosebite pe care am petrecut-o anul acesta relaxându-ne de cele obişnuite. Am retrăit la nivel fizic semnificaţia teologică a mersului la altitudine ca semn al înţelepciunii inspirate de Dumnezeu, a dificultăţillor pe care le presupune ascensiunea din vale spre creastă (Proverbe 15:24). Am regăsit o natură virgină, perfectă în frumuseţea ei creată de Dumnezeu până nu a fost atinsă de om. Ne-am întristat la vederea alterării pe care omul mânat de interese egoiste poate să le aducă naturii. Dumnezeu să se îndure de România şi mai ales de români.

Comentarii închise la Călătorului îi şade bine călătorind

Din categoria Memorabilia

Psalmul 5 : Dimensiunea comunitară a rugăciunii

david.jpg

1 Pentru dirijor. De cântat cu fluiere. Un psalm al lui David.

Ascultă-mi plângerea, Doamne,
ia aminte la suspinul meu!
2 Ascultă strigătul meu,
Împăratul meu şi Dumnezeul meu,
căci Ţie mă rog!
3 Doamne, ascultă-mi glasul dimineaţa,
dimineaţa când stau gata pregătit înaintea Ta şi aştept.

4 Căci Tu nu eşti un Dumnezeu Căruia să-I placă răutatea
iar cel rău nu-Ţi poate sta în preajmă.
5 Nici lăudăroşii nu pot sta înaintea ochilor Tăi,
iar Tu îi urăşti pe toţi cei ce săvârşesc nelegiuirea
6 şi-i dai pierzării pe cei ce rostesc minciuni.
Domnul îi detestă pe oamenii setoşi de sânge şi înşelători.
7 Eu însă, prin marea Ta îndurare,
voi intra în Casa Ta
şi, în frică de Tine,
mă voi prosterna cu faţa spre Templul Tău cel sfânt.

8 Doamne, condu-mă cu dreptatea Ta,
din pricina duşmanilor mei!
Netezeşte cărarea Ta înaintea mea!
9 Căci nu este nimic adevărat în gura lor,
iar lăuntrul le este plin de nimicire.
Gâtlejul le este un mormânt deschis;
cu limbile lor ei înşală.
10 Osândeşte-i, Dumnezeule!
Să cadă prin propriile lor uneltiri!
Pentru multele lor păcate, izgoneşte-i,
căci s-au răzvrătit împotriva Ta!

11 Să se bucure toţi cei ce-şi găsesc refugiul în Tine!
Pe vecie să strige de bucurie!
Ocroteşte-i Tu,
ca să strige de bucurie
toţi cei ce iubesc Numele Tău.
12 Căci Tu îi binecuvântezi pe cei drepţi, Doamne,
iar bunăvoinţa Ta le ţine loc de scut.

(Traducerea este preluată din versiunea Noua Traducere în limba română; împărţirea pe strofe este o propunere personală)

Psalmul 5 poate fi împărţit fără prea mare dificultate în patru strofe. Titlul care apare, în cele mai multe versiuni moderne, nenumerotat, ca şi cum nu ar aparţine psalmului, în ebraică este parte componentă a sa. De regulă aici sunt menţionate chestiuni de natură tehnică (indicaţii privind interpretarea) şi chestiuni de natură istorică (contextul care a oferit ideea care l-a generat). Cea mai controversată informaţie o constituie formula leDavid care poate sugera paternitatea psalmului (percepţia tradiţională), tiparul psalmului sau tradiţia la care se afiliază, sau chiar persoana căreia i se dedică psalmul, anonim în acest caz. Dintre toate cea mai plauzibilă a rămas prima variantă, dat fiind că aceeaşi formulă este folosită şi cu alte nume de poeţi: Moise, Asaf, Solomon etc.

În prima strofă (vv. 1-3), poetul invocă divinitatea Căreia îi recunoaşte dreptul de suveran asupra sa. Se subliniază faptul că este vorba despre rugăciunea matinală, cel mai probabil având loc înaintea sanctuarului construit de David la Ierusalim pentru Chivotul Legământului.

Urmează în strofa a doua (vv. 4-7) evidenţiază de o manieră indirectă motivul pentru care Dumnezeu ar fi obligat a căuta la cererea psalmistului. Este ştiut că Dumnezeu nu se asociază cu oamenii răi, lăudăroşi, nelegiuiţi, mincinoşi, violenţi şi înşelători. Prin faptul că psalmistul refuză compania acestora şi se delectează în prezenţa lui Dumnezeu îşi garantează dreptul de a spera măcar în asistenţa lui Dumnezeu.

Abia în strofa a treia (vv. 8-10) este redată cererea psalmistului. Principala cerere este una de călăuzire, pentru că avansarea este anevoioasă şi complicată de prezenţa duşmanilor. Surprinzător, duşmanii nu sunt acuzaţi de violenţă fizică şi doar de violenţă verbală. Minciuna şi falsele acuzaţii conferă emitenţilor calitatea comună mormintelor deschise – miazma cadaverică. Cererea de călăuzire este secondată de una orientată înspre pacificarea vinovaţilor prin „osândire” şi „izgonire”, termeni care se referă la retragerea statutului de membru în poporul lui Dumnezeu şi, în consecinţă, moartea înainte de vreme.

În concluzie (vv. 11-12), o asemenea rezolvare a crizei ar permite celor drepţi să se bucure de linişte şi de avantajele care decurg din părtăşia cu Dumnezeu. Drepţii apar ca oameni care îşi găsesc refugiul în Domnul şi iubesc Numele Lui, adică se asociază cu Dumnezeu atât în vremuri bune cât şi în vremuri rele.

Psalmistul este un mijlocitor pentru bine şi se află în chiar epicentrul luptei dintre comunitatea răilor şi comunitatea drepţilor. Contextul din care izvorăşte Psalmul 5 este unul de confruntare deschisă între bine şi rău, materializat în adepţii şi promotorii valorilor specifice.

Psalmul 5 oferă un model de rugăciune de cerere. Conform acestuia, cererea este precedată de recunoaşterea statutului credinciosului în raport cu Dumnezeu, recunoaşterea statutului lui Dumnezeu în raport cu credinciosul, proclamarea naturii lui Dumnezeu şi a dreptului Său în raport cu lumea creată. Cererea aduce frământarea personală şi soluţiile întrevăzute, condiţionate de binele suprem al credincioşilor şi nu de interesul egoist al individului.

Psalmul 5 ne deschide ochii şi asupra faptului că preocupărilor noastre personale depăşesc limitele individului, deoarece rugăciunea individului are consecinţe comunitare. Este exemplar faptul că David nu apelează deloc la statutul de Uns al Domnului primit de la profetul Samuel, în virtutea căruia se califica, cel puţin din punctul de vedere al unora din anturajul său, la privilegii personale din partea lui Dumnezeu. Valoarea comunitară a rugăciunilor noastre, chiar şi a celor mai personale dintre ele, conferă exerciţiului nostru spiritual, valoarea de sare despre care spunea Domnul Isus că trebuie sa caracterizeze viaţa credinciosului.

Comentarii închise la Psalmul 5 : Dimensiunea comunitară a rugăciunii

Din categoria Psalmii