Daniel 6: Credincioşie în adevărata închinare

daniel.jpg
Daniel in the Lion’s Den (Siluetă de Lois Cordelia, 2001)

Naraţiunea din capitolul 6 adaugă credincioşia în adevărata închinare la lista deprinderilor necesare pentru supravieţuirea credinciosului într-un mediu ostil. Contextul aduce din nou în atenţia noastră problema relaţiei dintre stat şi Biserică. „Biserica întâilor născuţi”, despre care vorbea apostolul în Evrei 12:23, include chiar şi pe evreii Vechiului Testament care au rămas credincioşi lui Dumnezeu. Credinţa exemplară a lui Daniel o vedem validată de această dată în proba cea mai dificilă a vieţii sale, după modelul crizei din valea Dura, când a fost rândul camarazilor lui Daniel să demonstreze credinţa lor în Dumnezeu. Totuşi, dacă atunci ei s-au împotrivit unei aspre şi ridicole porunci abţinându-se de la a face un lucru, de această dată Daniel calcă porunca împăratului săvârşind opusul. Reversul pare a fi mai dificil, deoarece nu solicită doar îndrăzneala afişată curajos în public ci decizia interioară de a continua un obicei privat.

Unii vor putea observa că este mai greu să stai în picioare când toţi ceilalţi se închină. Când am discutat despre perseverenţa celor trei tineri, am evidenţiat şi obstacolele care stau în calea perseverării (mulţimea, inamicii, superiorii direcţi, nivelul scăzut al vieţii de credinţă, ameninţarea cu pedepse corporale). Acest curaj, însă, poate fi interpretat şi ca o reacţie naţionalistă, ca o exprimare antagonică la robia nedreaptă cu mereu alte reglementări. A rămâne fidel lui Dumnezeu chiar şi în ascuns preţuieşte mai mult. Bineînţeles nu vorbim aici despre o duplicitate perversă, care caută faţa lui Dumnezeu în subteran, iar în exterior acceptă standardele lumii fără discriminare. Vorbim aici despre o credinţă care este caracterizată până în adâncurile ei de loialitate faţă de Dumnezeu, vorbim despre un om care atunci când este singur, nevăzut de nimeni, îşi găseşte plăcerea în lucrurile plăcute lui Dumnezeu. Cum să facem să avem şi noi o astfel de credinţă? Aceasta este întrebarea la care vrem să dăm răspuns astăzi.

Ce trebuie să facem ca să avem o credinţă statornică chiar şi când nu ne vede nimeni?
Credinciosul nu poate fi în exterior mai mult decât viaţa lui interioară cu Dumnezeu. La intersecţia dintre ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede poposim întotdeauna când vrem să ştim cât valorează o persoană. Cu cât ştim mai mult din ceea ce nu se vede cu atât avem şanse mai mari ca interpretarea noastră asupra exteriorului să fie mai corectă şi în conformitate cu realitatea.

1. Să facem viaţa noastră publică ireproşabilă
Chiar dacă aceasta este doar o cauză a vieţii interioare şi a convingerilor care o marchează, ea reprezintă primul aspect sesizabil din exterior. Spre surprinderea noastră, lipsa de vulnerabilitate nu place, de aceea oamenii complotează împotriva celor fără reproş. Forţele întunericului se coalizează repede, se fac planuri şi se iau decizii. Ap. Petru ne spune că păgânii nu agreează pe cei ce trăiesc altfel decât ei, adică în curăţie, dar nu numai că se miră, ci îi şi batjocoresc (1 Pet. 4:3-5). Totuşi, batjocura este un semn de imaturitate, de slăbiciune, care înlocuieşte lipsa argumentelor. Găsim suficientă batjocură în discuţiile noastre, mai ales cele mediate de maşini de calcul.

Duşmanii lui Daniel nu erau deloc puţini la număr. Reacţia lor la proiectul împăratului de a acorda lui Daniel puterea supremă în administraţie, demonstrează chiar mai mult decât batjocura, o răutate diabolică ce se bucură de eşecul şi de căderea celuilalt. Chiar dacă Daniel avea rangul cel mai mare printre ei, marii dregători îl înjosesc adresându-se împăratului cu privire la Daniel, cu cuvintele: „unul dintre prinşii de război ai lui Iuda”. Lipsa lor de consideraţie se manifestă şi prin aceea că dau buzna. Singurul lor mod de a se deplasa este în haită.

Prin urmare, după Daniel 6, oamenii răi îi vânează pe cei buni, urzesc comploturi în taină, se organizează în haite, sunt batjocoritori la adresa autorităţii, manifestă duritate în relaţiile cu semenii. Caută de vezi dacă te afli printre aceştia şi scapă prinsorii celui rău.

2. Să închinăm lui Dumnezeu viaţă noastră privată
Lui Daniel cu siguranţă îi erau cunoscute profeţiile lui Isaia, Ieremia, Ezechiel. Dumnezeu nu lipsise de mărturie poporul din exil. Un simţ al restabilirii dreptăţii, al restaurării poporului lui Dumnezeu exista şi la Daniel. De aceea, chiar dacă Ierusalimul era distrus, Daniel se ruga cu faţa spre Ierusalim, arătând încrederea sa că Dumnezeu va rezidi sfânta Cetate. Pasiunea lui Daniel viza poporul său atât de oprimat şi batjocorit, scârbit de păgânismul babilonian şi medo-persan. Rugăciunea de trei ori pe zi era o rânduiala a diasporei menită să înlocuiască lipsa jertfelor de la Templu, practică ce se va păstra mult timp după aceea. Rugăciunea de trei ori pe zi reprezenta nivelul maxim de spiritualitate al evreilor din diaspora, aşa cum fusese şi pelerinajul de trei ori pe an, pe vremea când încă mai era un Templu la Ierusalim.

Confruntarea directă cu oponenţii nu a întârziat să apară. Ei dau buzna şi îl surprind pe Daniel rugându-se lui Dumnezeu. Fie au fost ei foarte abili, fie Daniel a fost foarte deschis, neîncercând să-şi ascundă obiceiul.

Este memorabilă expresia Domnului Isus: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” A păstra distincţia între Cezar şi Dumnezeu nu totdeauna este uşor. Isus vorbea atunci despre impozitul care i se cuvenea Cezarului ca singurul suzeran de drept şi despre închinarea care i se cuvinea lui Dumnezeu ca singurul Dumnezeu adevărat. Uneori Cezarul poate cere mai mult decât i se cuvine. Un Cezar preocupat de închinarea exclusivistă a supuşilor săi, se ridică la rangul de Dumnezeu. Tot la fel o divinitate preocupată de dărnicia supuşilor săi mai mult decât orice, se injoseşte.

Lucrul cel mai bun de făcut în astfel de confruntări este rugăciunea. Acolo se distilează valorile. David se afla într-o situaţie disperată, când vedea ridicându-se inamici dintre cei apropiaţi lui, dintre fiii lui chiar. Atunci îşi varsă inima înaintea Domnului, şi îşi mărturiseşte dependenţa de Dumnezeu şi încrederea că Dumnezeu va aduce alinare suferinţei sale. Vezi Psalmul 55.

3. Să ne încredinţăm lui Dumnezeu ca judecător al nostru
Probele erau strânse împotriva lui Daniel, inamicii lui erau siguri de acum de victorie; era doar o problemă de timp până când Daniel avea să fie definitiv îndepărtat. Singurul lui avocat, care nu s-a sfiit să caute a-l scăpa, a fost însuşi împăratul. El a descoperit cu stupoare cum a fost de uşor manipulat de interesele meschine ale celorlalţi dregători. Răgazul pe care şi l-a luat pînă seara pentru a descoperi o breşă în legea pe care o promulgase cu mâna lui, nu a avut decât efectul de a întârzia o sentinţă deja cunoscută. Este curios faptul că Daniel nu a căutat să întreprindă nimic. Poate că se vedea la sfîrşitul unei vieţi onorabile, poate că era prea obosit de luptele de culisă, şi de mult îşi dorea pensionarea. Împăratul şi-a luat rămas bun de la Daniel cu cuvintele: Eu nu pot să te ajut, dar, dacă Dumnezeul pe care Îl slujeşti poate, atunci El trebuie să intervină. Darius era convins că Daniel era doar victima complotului pus la cale de inamicii lui şi nu un vinovat. De acelaşi lucru era convins şi Daniel, dar în cazul lui trebuia trecută proba nevinovăţiei.

Aşa stau lucrurile în multe popoare primitive care, pentru demonstrarea nevinovăţiei, pot trece pe acuzat prin testări severe precum aruncarea în apă, mersul pe jar, părăsirea în junglă noaptea etc. Dacă inculpatul este găsit viu după încercare, el este declarat nevinovat. Cu alte cuvinte se acordă zeilor dreptul de a judeca pe vinovat. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul lui Daniel. El este declarat nevinovat pe baza faptului că leii nu s-au atins de el. Daniel însuşi dă această interpretare spunând că Dumnezeu, prin îngerul Său, a oprit leii. Daniel acceptă acest lucru ca pe un drept divin şi nu se plânge. Foarte posibil ca el să nu fi avut atâtea posibilităţi de contestare a unui verdict ca şi noi astăzi: Curtea de Apel, Tribunalul de la Haga, Organizaţia pentru Drepturile Omului etc.

Chiar şi ap. Pavel asociază aceste concepte în epistola sa către Romani. Răzbunarea, supunerea faţă de stăpânire şi moralitatea sunt prezentate unul în continuarea celuilalt, în capitolele 12 şi 13 din epistolă. Merită o recitire pentru împrospătarea memoriei cu argumentul de acolo. Discuţia de astăzi poate sună familiar celor care au studiat de curând epistolele lui Petru. În 1 Pet. 4:12-19, apostolul oferă cîteva sugestii cu privire la trecerea prin necazurile de care aveau parte creştinii cărora le scria.

În concluzie, să ne facem datoria de cetăţeni, să veghem la relaţia noastră cu Dumnezeu şi să-i acordăm lui dreptul de a evalua oameni, fapte şi relaţii. Atunci credinţa noastră va avea culoarea cerului.

O bună prelucrare devoţională a credincioşiei practicată în ascuns ca şi în public poate fi găsită în cartea Who you are when no one’s looking a lui Bill Hybels, care va fi publicată în curând de editura Casa cărţii din Oradea sub titlul Cine eşti când nu te vede nimeni.

Anunțuri

Comentarii închise la Daniel 6: Credincioşie în adevărata închinare

Din categoria Daniel

Comentariile nu sunt permise.