Arhive lunare: octombrie 2007

Pietrele vorbesc?

picture-5.pngpicture-3.png

Titlul acestei note este inspirat de fratele Cristian Ţepeş, un neobosit om de televiziune şi un creştin cald, pasionat de Domnul. Dânsul a avut interesul de a produce o serie despre importanţa arheologiei pentru confirmarea istoriei biblice încă de când a avut ocazia sa viziteze Israelul şi sa petreaca timp pe şantierul arheologic de la Haţor în 2005. Filmările pentru această producţie au avut loc cu câteva luni în urmă.

Duminică, 14 octombrie 2007, orele 8.30-9.00, în cadrul emisiunii Semne, a fost difuzată pe TVR 1 – ceea ce eu cred a fi – prima parte a acestei serii realizate de Cristian Ţepeş. Filmul îşi propune să refacă firul istoric al locurilor şi evenimentelor la care se face referire în Vechiul Testament, prin intermediul arheologiei, o disciplină ştiinţifică modernă. Constat cu surpriză din programul pe saptamâna viitoare că seria nu este continuată. Intrucat Cristian Ţepeş nu mi-a răspuns la email nu pot şti ce se întâmplă. Pot doar presupune că producătorul nu a permis mai mult spaţiu pentru această emisiune.

Participă: prof. univ. dr. Dumitru Abrudan (Fac. de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu), prof. univ. dr. Traian Aldea, Institutul Teologic Adventist din Bucureşti), prof. univ. dr. Emil Dumea (Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi), prof. univ. dr. Amnon Bentor (decanul Facultăţii de Arheologie de la Universitatea Ebraică din Ierusalim), prof. univ. dr. Vasile Mihoc (Fac. de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu), lect. univ. dr. Silviu Tatu (Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti), dr. Gordon Franz (arheolog american).

Reclame

Comentarii închise la Pietrele vorbesc?

Din categoria Publicaţii

O nouă lucrare de Vechiul Testament

coperta.jpg

Cartea poate fi găsită în librării începând din 17 noiembrie, sau va putea fi comandată direct la editură (www.sbro.ro).

Din cuprins:

I. Vechiul Testament ca Sfântă Scriptură
1. Cărţile canonice ale Vechiul Testament
2. Limba Vechiului Testament
3. Transmiterea Vechiului Testament
4. Traducerile antice ale Vechiului Testament
5. Tipologia textelor din Vechiul Testament
6. Teme teologice din Vechiul Testament
7. Natura Bibliei

II. Revelaţia de Sine a lui Dumnezeu prin creaţie şi istorie în Geneza
1. Geneza – cartea începuturilor
2. Geneza în contextul Pentateuhului
3. Geneza – un document redactat din texte arhaice
4. Problematica relatării creaţiei din Geneza 1
5. Credibilitatea ştiinţifică a Genezei

III. Legământul lui Dumnezeu cu omul în cărţile Pentateuhului
1. Legământul ca şi concept central al Vechiului Testament
2. Legământ şi promisiune
3. Centralitatea legământului în Geneza
4. Legământul mozaic
5. Originalitatea legământului mozaic în contextul societăţii antice
6. Anticiparea legământului davidic

IV. Canaanul în cărţile istorice
1. Canaanul lui Moise
2. Canaanul lui Iosua
3. Canaanul lui David

V. Monarhia şi dinastia davidică în cărţile istorice
1. Pentateuhul despre regi
2. Alternativa saulită
3. Regele „după inima lui Dumnezeu”

VI. Templul în Samuel, Regi şi Cronici
1. Preliminariile construirii Templului şi cele două locaţii probabile
2. Identificarea „locului ales de Domnul”
3. Templul lui Solomon

VII. Istoria „rămăşiţei” în Ezra, Neemia şi Estera
1. Salvarea „rămăşiţei” prin împărăteasa Estera
2. Reforma spirituală a lui Ezra
3. Reforma administrativă a lui Neemia

VIII. Înţelepciunea divină în Iov, Proverbe şi Eclesiastul
1. Înţelepciunea în Iov
2. Înţelepciunea în Proverbe
3. Înţelepciunea în Eclesiastul

IX. Teologia Sionului în Psalmi
1. Dumnezeu este Regele
2. Dumnezeu este Protectorul Cetăţii
3. Dumnezeu Îşi susţine cetatea şi pe poporul Său

X. Dreptatea lui Dumnezeu în cărţile profetice
1. Terminologie
2. Dumnezeu este Drept
3. Dumnezeu este just în sentinţele sale

XI. Disciplinele spirituale în Vechiul Testament
1. Introducere
2. Întoarcerea / Pocăinţa
3. Rugăciunea
4. Postul
5. Cântarea
6. Meditarea şi memorarea Scripturii

XII. Imagini vechi-testamentale despre Dumnezeire: imagini preluate din viaţa publică
1. Dumnezeu ca preşedinte al Consiliului Suprem
2. Dumnezeu ca judecător
3. Dumnezeu drept comandant
4. Dumnezeu ca rege

XIII. Imagini vechi-testamentale despre Dumnezeire: imagini preluate din viaţa privată
1. Dumnezeu ca olar
2. Dumnezeu ca păstor
3. Dumnezeu ca tată

XIV. Imagini vechi-testamentale despre mântuire
1. Apele şi arca
2. Cetatea şi migraţia
3. Instituirea ocnaşului într-un oficiu public
4. Pustia şi festinul
5. Muntele şi câmpia

Comentarii închise la O nouă lucrare de Vechiul Testament

Din categoria Publicaţii

Psalm 99: His Grace Invites Us to Worship

12eve_pray.jpg

Poetry is well known as an concise, hence dense, text that appeals mostly to one’s aesthetic values. When used propagandistically it can become naive and blunt as any eulogy tends to be when the person praised is still alive and is too mediocre for adulations. Poetry used for propaganda tends to be more transparent than any other poetic sub-genres because its main purpose is to make plain the author’s submissive position. Such a poetry cannot afford ambiguous language or too many figures of speech. After all, I am not aware of many well-educated dictators and one cannot risk loosing freedom for few unclear verses.
Public formal flattery represents the popular obeisance to a dictator’s avid need for submission. It may be a psychological reaction to the regime of terror a dictator usually imposes on his people, a way of lying to yourself that the person who demands for submission is indeed worthy of it, a way of discharging the painful question: ‘Do I need to pay obedience myself?’

It is known that God also preferred to present himself as a king who holds absolute power. Occasionally the term translated most times as ‘the Lord’ appears as ‘the Despot’ (Gen 15.2, 8; Jos 5.14; Jona 4.3; Jer 1.6 but most times in Daniel) a tradition that is picked up by the New Testament (Luke 2.29; Acts 4.24; 2 Tim 2.21; 2 Pet. 2.1; Judah 4; Rev 6.10). Is this Sovereign of ours such a terrible master after all? Is the one calling for our adulation such a worthless imagination? If that were the case, then indeed we are just some mindless pityful creatures unable to discern the truth from our own imaginations.

I remember somebody’s wavering question once put to me, ‘why is there so much about this Jesus? After all is not God we are meant to talk about?’ The answer is so obvious that it bites you: Jesus is God and his work reveals the highest depth of our God’s Sovereignty. It is a sacrificing Absolute Ruler. His standards are so perfect that none of His subjects can fulfill them. Instead of crushing them all, God fulfilled the demands of his law himself and graciously accepted those he has chosen to share his kingdom. This is a completely different image of a Despot, is it not?

I believe the authors of Psalms 93-100 are particularly interested in drawing God as a Despot and here in Psalm 99 we have few more pieces added to this grand puzzle. This poem is relatively easy to divide into three stanzas following the repeating formula ‘He is Holy’. Therefore, we can identify three stanzas: vv. 1-3, vv. 4-5 and vv. 6-9. Note how the author chose to close each stanza with an open invitation to worship (vv. 3, 5, 9). The language of this poem is rather descriptive, with the exception of the aformentioned verses and the beginning verse (v. 1).

Given the thematic prominence the term ‘holy’ has in this poem, Psalm 99 has to say something about God’s holiness. In theological terms, ‘transcendence’ is preferred to ‘holiness’. It means that God is completely different from any other creatures; he is utterly distinct dissimilar to whatever exists. The legitimate question it then, what makes his otherness? The author of Psalm 99 suggests three main answers referring to God’s dwelling, God’s decrees and God relationship with His prophets.

The first stanza unravels the complicated theme of God’s dwelling. Unlike other gods, the Lord sits enthroned between the cherubim in Zion. Of course, the author had in mind the Temple in Jerusalem, home of God on earth. His presence was signaled during the wilderness years by the angel in the pillar of fire/cloud that accompanied the people and rested on top of the Tent of the Covenant. Now, that presence was lost as soon they entered Canaan, even though the symbol of His presence in the middle of the elected nation remained behind. Apparently, even the liturgical formulae that the priests used to pronounce on departure and/or arrival of the camps were preserved (cf. Num. 10:35-36).

In people’s mind, God’s effective presence on his throne in Jerusalem was signaled by earthquakes and the invincibility of His army (remember Ps 89). We all recall the incident whereby, in order to change the battle augurs in their favour, the Israelites had brought the Ark of the Covenant in the camp, but the Philistenes succeded in taking it. God does not identify blindly with things, institutions, and his covenant with humans allows Him to use even unfavourable circumstances to discipline his people. This understanding was based on the theophanic descriptions of God. When revealed to protect His people, God appeared in fire, thunder and smoke (Ps 18.7-15; also Hab 3).

As we know it, God’s earthly throne represents only a feeble shadow of the heavenly reality. There his throne is indeed carried by cherubim and angels serve him. What makes this God so exquisitely different from other gods who had their home in larger temples in fancier cities and were protected by more terible creatures (sphynx, dragons, demons, winged-serpents or chimeras)? Last time God defended his reputation against other gods was during the reign of Hezekiah and his authority was challenged publicly by Rabshake (2 Kgs 18.32b-35). Upon admitting his total dependence on God, king Hezekiah succedded in securing God’s assistence. Therefore, the different lays in the fact that the Lord God of Israel is alive. People and even theologians do not mind talking about God’s qualities, but nothing hinders the stability of one’s assumptions more that a living God. Once you have a living God you have no peace of mind unless you push Him into some remote corners of this universe. This is not possible, though, because He is both absolute in all His attributes and very much alive. HE IS HOLY.

The second stanza speaks about God’s holiness in terms of His decrees. Unfortunately, there is not much room for justice in our perception of a despot. The two do not come along very well. True, there were some people whom today’s historians consider enlightened despots (such as Emperor Joseph II of Habsburg), but still perfect justice is far from our human achievements. Some people tried to describe Alexander the Great as such a Despot, but his life was too short to prove it, hence irrelevant for our argument.

According to Psalm 99, God’s justice is not proven by some future too much delayed final judgment on the wicked people and the restoration of harmony in a universe that suffers from injustice for millenia. On the contrary, the sense of justice that describes God’s sovereign rule is historically based. Verse 5 refers to God’s just dealing with Jacob. In Asaph’s Psalms, references to Jacob denoted the Northern Kingdom. Here, it seems more likely that Jacob refers to the patriarch of old. Jacob’s destiny epitomizes indeed the history of ancient Israel. His story evolves from obscurity to a highly respected status, from disownment to ownership. God promised to him descendents, wealth, fame, and land and he received them all. God’s justice is perfect because He is the maker of the law and he upholds his standard. He is so different than all other gods because in His majesty, His absolute power does not compromise with His will to fulfill His promises. HE IS HOLY.

Thirdly, the unparalleled character of God is reflected in His relationship with His prophets. No doubt, God’s revelation through priests and prophets was extraordinary, but here God answering them had a strong impression on the poet. Although the first reference seems to imply that answering has to do with the conversation between prophets and God. The second utterance (v. 8) offers some insights into its interpretation. Surprinsingly, the verse connects answering with forgiveness and the punishment of misdeeds, a connection common in the context of the interceeding narratives.

Both Moses and Samuel were involved in situations where God expected them to exercise their responsability as mediators coherently connected to their status as prophets. It appears that both of them were instrumental for helping Israel to avoid a great disaster and stay alive after God reached a decision to uproot Israel. What is the relevance of these references to God’s holiness? The tone of verse 8 seems to be one of gratitude, the poet admitting that Israel deserved the punishment God has waved from His nation. Waving a rightfully deserved punishment bespeaks of authority and grace. Forgiveness involves an exercise of both authority and grace, and for that reason forgiveness is a quality of kings (Prov 16.15; Ps 130.3-4). GOD IS HOLY, indeed!

One more thing should be noticed, though. The exaltation the poet calls upon his people to bring has a clear object and a certain place for its practice: God has to be exalted in his temple, ‘his footstool’, and ‘at his holy mountain’. This is not a call for institutionalization but for integrating worship with a communitarian life. Therefore, although I agree with the theoretical idea that God would have sent his son even if it were only a sinner in this world, I strongly believe that he would not have done it having not had the certainty that there were a community of believers to be integrated in. God has chosen a people not an individual. His Majesty can indeed be approached with ‘Your Grace’.

We are called into His holiness as believers to join the great chorus of people who know that they have a holy God: alive, true to His word, and forgiving. Where else can one find better the reality of His holiness than in Jesus? Him, who was ressurected to impart to every believer the promise of the Holy Spirit and the blessings of the new life, including forgiveness from all sins. “It is because of him that you are in Christ Jesus, who has become for us wisdom of God – that is, our righteousness, holiness and redemption.” (1 Cor 1.30)

Comentarii închise la Psalm 99: His Grace Invites Us to Worship

Din categoria Psalmii

Psalmul 6: Sentimente amestecate, dar credinţă fermă

prayer.jpg

1 Pentru dirijor. De cântat cu instrumente cu coarde, în şeminit. Un psalm al lui David.

Doamne, nu mă mustra în mânia Ta
şi nu mă disciplina în furia Ta!
2 Îndură-te de mine, Doamne, căci sunt slab!
Vindecă-mă, Doamne, căci fiinţa-mi este îngrozită!
3 Sufletul mi-e îngrozit de tot,
iar Tu, Doamne, până când întârzii?

4 Întoarce-Te, Doamne, eliberează-mi sufletul,
mântuieşte-mă din pricina îndurării Tale,
5 căci morţii nu Te mai pomenesc
şi în Locuinţa Morţilor cine Te mai laudă?

6 Sunt sleit de atâtea suspine!
În fiecare noapte îmi scald patul
şi-mi inund aşternutul cu lacrimi.
7 Mi s-au prăpădit ochii de atâta întristare,
mi-a slăbit vederea din pricina tuturor vrăjmaşilor mei!

8 Depărtaţi-vă de la mine, voi, toţi cei ce săvârşiţi răul,
căci Domnul a auzit glasul bocetului meu!
9 Domnul a auzit ruga mea,
Domnul mi-a primit rugăciunea!
10 Toţi duşmanii mei vor fi făcuţi de ruşine şi nespus de îngroziţi;
vor da înapoi şi vor fi acoperiţi de ruşine într-o clipă.

(NTR, 2007)

Această rugăciune a lui David are un iz de disperare. Din ultima strofă (împărţirea pe strofe ne aparţine) răzbate faptul că necazul lui David ar fi datorat duşmanilor săi, a căror contribuţie este resimţită de David ca o mustrare divină. Presiunea este atât de mare asupra sa încât se simte în pragul morţii. După anii de glorie petrecuţi la curtea lui Saul, întâi ca scutier apoi ca şi căpitan cu o popularitate mereu crescândă şi ginere al regelui, perioada de persecutat politic şi de refugiat fără locuinţă stabilă trebuie să fi fost o mare schimbare. După ce ai avut hrana asigurată la masa regelui, să trebuiască să te mulţumeşti să mănânci în condiţii de encampament militar doar ceea ce reuşeşti să vânezi, trebuie să fi fost o tranziţie dureroasă.

Nu este clar care anume moment din istoria lui David ar putea descrie cel mai bine încărcătura emoţională cu note atât de pesimiste precum cele din strofa a doua. Aici găsim şi un îndemn indirect la o viaţă de închinător autentic al lui Dumnezeu, derivată din convingerea evreului că duhul omului ajuns în Locuinţa Morţilor nu mai are parte de activitate la fel de intensă ca pe pământ. Oricum, şi dincolo de mormânt duhul continuă să trăiască pentru că este o entitate spirituală generată din Dumnezeu. Prin urmare, el nu moare. Duhul îşi continuă activitatea atât cât îi permite noua situaţie, în lipsa trupului. Cu siguranţă el poate gândi şi îşi poate evalua situaţia aşa cum este ea în relaţie cu Dumnezeul în care a crezut sau pe care l-a negat. Lipsit de gură fiind, David considera că activitatea de laudă la adresa lui Dumnezeu nu mai este posibilă. Aceasta este o exagerare pentru că şi omul VT credea că duhurile pot comunica între ele, uneori chiar şi cu lumea terestră. Poetul sugerează aici că ar fi de mai mult folos lui Dumnezeu ca om viu, decât ca mort.

Poetul experimentează o suferinţă acută deoarece nu reuşeşte să înţeleagă patosul cu care duşmanii săi îi doresc răul. David este consumat de întristare. Eroul viteaz în luptă era un om care plângea pe genunchi. Când alţi oameni dormeau liniştiţi sau cu gândul la crizele prin care treceau, David nu-şi dădea aţipire pleoapelor sale, deoarece tânjea după eliberare. Există unii care îşi plâng de milă, uneori chiar şi atunci când alţii, nu ei, trec prin necazuri, doar gândindu-se cum ar fi fost să fie ei în conjunctura respectivă. Patetic, nu? David nu-şi plânge de milă. David este torturat cu picătura chinezească, un pic de persecuţia astăzi, alta mâine, şi caută să priceapă cauza şi folosul suferinţei sale. Ce om, fie el credincios sau necredincios, nu ar dori să ştie că suferinţa sa are un rost? A persista într-o asemenea întrebare, însă, mai ales dacă Dumnezeu întârzie cu răspunsul, poate fi foarte periculos. Credinciosul trebuie să ştie mai bine decât atât. El are credinţa că Dumnezeu nu greşeşte, că El ştie şi că Lui îi pasă de ai Săi. De aceea, credinciosul munceşte şi aşteaptă în tăcere eliberarea sa.

Aşa face şi David, care, în ciuda evidenţelor, declară încrederea Sa în Dumnezeul eliberator. El are convingerea că Dumnezeu i-a auzit rugăciunea şi că decretul de eliberare a şi fost emis. Mai lipseşte doar împlinirea decretului, dar David nu cunoaşte data în care acesta va fi pus în aplicare. Dacă le considerăm în raport cu starea demoralizată a poetului descrisă în strofa a treia, cuvintele din ultimul distih sunt de-a dreptul dezarmante. Parcă duşmanii au încetat să mai existe.

Psalmul 6 este un model de sinceritate şi transparenţă în rugăciune. Sentimentele nu pot fi negate, oricât de mult ar contrazice ele credinţa noastră, dar ele trebuie mărturisite şi răscumpărate prin credinţă. „Doamne,” spunea David, „eu sunt întristat pentru suferinţa de care îmi faci parte, dar eu cred că Tu nu ţi-ai încheiat lucrul cu mine. Sunt convins că mi-ai ascultat rugăciunea şi va sosi şi vremea eliberării. Îţi mulţumesc că m-ai găsit vrednic să trec pe aici ca să pot lăuda biruinţa Ta asupra duşmanilor mei”. Ia-ţi şi tu sentimentele şi du-i-le lui Dumnezeu, nu oamenilor. Stai de vorbă cu Dumnezeu până când El îţi va vorbi. Caută în Scriptură răspunsurile Sale şi în mintea instruită de Cuvânt şi luminată de Duhul. Apoi, prin credinţă, afirmă încrederea ta în Dumnezeu şi mergi mai departe cu El. O biruinţă ca aceasta merită a fi cântată pentru încurajarea altora.

Comentarii închise la Psalmul 6: Sentimente amestecate, dar credinţă fermă

Din categoria Psalmii