Psalmul 6: Sentimente amestecate, dar credinţă fermă

prayer.jpg

1 Pentru dirijor. De cântat cu instrumente cu coarde, în şeminit. Un psalm al lui David.

Doamne, nu mă mustra în mânia Ta
şi nu mă disciplina în furia Ta!
2 Îndură-te de mine, Doamne, căci sunt slab!
Vindecă-mă, Doamne, căci fiinţa-mi este îngrozită!
3 Sufletul mi-e îngrozit de tot,
iar Tu, Doamne, până când întârzii?

4 Întoarce-Te, Doamne, eliberează-mi sufletul,
mântuieşte-mă din pricina îndurării Tale,
5 căci morţii nu Te mai pomenesc
şi în Locuinţa Morţilor cine Te mai laudă?

6 Sunt sleit de atâtea suspine!
În fiecare noapte îmi scald patul
şi-mi inund aşternutul cu lacrimi.
7 Mi s-au prăpădit ochii de atâta întristare,
mi-a slăbit vederea din pricina tuturor vrăjmaşilor mei!

8 Depărtaţi-vă de la mine, voi, toţi cei ce săvârşiţi răul,
căci Domnul a auzit glasul bocetului meu!
9 Domnul a auzit ruga mea,
Domnul mi-a primit rugăciunea!
10 Toţi duşmanii mei vor fi făcuţi de ruşine şi nespus de îngroziţi;
vor da înapoi şi vor fi acoperiţi de ruşine într-o clipă.

(NTR, 2007)

Această rugăciune a lui David are un iz de disperare. Din ultima strofă (împărţirea pe strofe ne aparţine) răzbate faptul că necazul lui David ar fi datorat duşmanilor săi, a căror contribuţie este resimţită de David ca o mustrare divină. Presiunea este atât de mare asupra sa încât se simte în pragul morţii. După anii de glorie petrecuţi la curtea lui Saul, întâi ca scutier apoi ca şi căpitan cu o popularitate mereu crescândă şi ginere al regelui, perioada de persecutat politic şi de refugiat fără locuinţă stabilă trebuie să fi fost o mare schimbare. După ce ai avut hrana asigurată la masa regelui, să trebuiască să te mulţumeşti să mănânci în condiţii de encampament militar doar ceea ce reuşeşti să vânezi, trebuie să fi fost o tranziţie dureroasă.

Nu este clar care anume moment din istoria lui David ar putea descrie cel mai bine încărcătura emoţională cu note atât de pesimiste precum cele din strofa a doua. Aici găsim şi un îndemn indirect la o viaţă de închinător autentic al lui Dumnezeu, derivată din convingerea evreului că duhul omului ajuns în Locuinţa Morţilor nu mai are parte de activitate la fel de intensă ca pe pământ. Oricum, şi dincolo de mormânt duhul continuă să trăiască pentru că este o entitate spirituală generată din Dumnezeu. Prin urmare, el nu moare. Duhul îşi continuă activitatea atât cât îi permite noua situaţie, în lipsa trupului. Cu siguranţă el poate gândi şi îşi poate evalua situaţia aşa cum este ea în relaţie cu Dumnezeul în care a crezut sau pe care l-a negat. Lipsit de gură fiind, David considera că activitatea de laudă la adresa lui Dumnezeu nu mai este posibilă. Aceasta este o exagerare pentru că şi omul VT credea că duhurile pot comunica între ele, uneori chiar şi cu lumea terestră. Poetul sugerează aici că ar fi de mai mult folos lui Dumnezeu ca om viu, decât ca mort.

Poetul experimentează o suferinţă acută deoarece nu reuşeşte să înţeleagă patosul cu care duşmanii săi îi doresc răul. David este consumat de întristare. Eroul viteaz în luptă era un om care plângea pe genunchi. Când alţi oameni dormeau liniştiţi sau cu gândul la crizele prin care treceau, David nu-şi dădea aţipire pleoapelor sale, deoarece tânjea după eliberare. Există unii care îşi plâng de milă, uneori chiar şi atunci când alţii, nu ei, trec prin necazuri, doar gândindu-se cum ar fi fost să fie ei în conjunctura respectivă. Patetic, nu? David nu-şi plânge de milă. David este torturat cu picătura chinezească, un pic de persecuţia astăzi, alta mâine, şi caută să priceapă cauza şi folosul suferinţei sale. Ce om, fie el credincios sau necredincios, nu ar dori să ştie că suferinţa sa are un rost? A persista într-o asemenea întrebare, însă, mai ales dacă Dumnezeu întârzie cu răspunsul, poate fi foarte periculos. Credinciosul trebuie să ştie mai bine decât atât. El are credinţa că Dumnezeu nu greşeşte, că El ştie şi că Lui îi pasă de ai Săi. De aceea, credinciosul munceşte şi aşteaptă în tăcere eliberarea sa.

Aşa face şi David, care, în ciuda evidenţelor, declară încrederea Sa în Dumnezeul eliberator. El are convingerea că Dumnezeu i-a auzit rugăciunea şi că decretul de eliberare a şi fost emis. Mai lipseşte doar împlinirea decretului, dar David nu cunoaşte data în care acesta va fi pus în aplicare. Dacă le considerăm în raport cu starea demoralizată a poetului descrisă în strofa a treia, cuvintele din ultimul distih sunt de-a dreptul dezarmante. Parcă duşmanii au încetat să mai existe.

Psalmul 6 este un model de sinceritate şi transparenţă în rugăciune. Sentimentele nu pot fi negate, oricât de mult ar contrazice ele credinţa noastră, dar ele trebuie mărturisite şi răscumpărate prin credinţă. „Doamne,” spunea David, „eu sunt întristat pentru suferinţa de care îmi faci parte, dar eu cred că Tu nu ţi-ai încheiat lucrul cu mine. Sunt convins că mi-ai ascultat rugăciunea şi va sosi şi vremea eliberării. Îţi mulţumesc că m-ai găsit vrednic să trec pe aici ca să pot lăuda biruinţa Ta asupra duşmanilor mei”. Ia-ţi şi tu sentimentele şi du-i-le lui Dumnezeu, nu oamenilor. Stai de vorbă cu Dumnezeu până când El îţi va vorbi. Caută în Scriptură răspunsurile Sale şi în mintea instruită de Cuvânt şi luminată de Duhul. Apoi, prin credinţă, afirmă încrederea ta în Dumnezeu şi mergi mai departe cu El. O biruinţă ca aceasta merită a fi cântată pentru încurajarea altora.

Anunțuri

Comentarii închise la Psalmul 6: Sentimente amestecate, dar credinţă fermă

Din categoria Psalmii

Comentariile nu sunt permise.