Imagini ale mântuirii noastre: Răscumpărarea

lamb-patio.jpg

Dreptul de proprietate este unul dintre cele mai elementare drepturi ale omului. Fiecare ne bucurăm mai mult dacă obiectul pe care îl folosim este proprietatea noastră. În anii care au urmat instaurării forţate a comunismului la români, unii cetăţeni ai ţării noastre nu au vrut să renuţe la acest drept cu uşurinţă, motiv pentru care unii au sfârşit în închisorile şi lagărele comuniste. Se pare că în ciuda faptului că românii au fost reîmproprietăriţi după 1989, au rămas încă mulţi care nu pot dovedi prin acte că sunt proprietari pe pământul strămoşesc. Aşa a apărut proiectul Agenţiei Naţionale de Cadastru şi de Publicitate Imobiliară de a sprijini obţinerea actelor de proprietate în mod gratuit de către toţi cei care încă mai au probleme cu obţinerea lor.

Ideea proprietăţii este la fel de veche ca omul. Dreptul de proprietate este folosit şi în Biblie pentru a vorbi despre relaţia dintre Dumnezeu şi om. În societatea sclavagistă nu numai terenurile ci şi oamenii puteau fi cumpăraţi. Evident, ca maşini de lucru. Imaginea cumpărării persoanelor ca sclavi este folosită şi în Biblie pentru a ilustra relaţia dintre om şi Dumnezeu. Astăzi vom învăţa despre modul în care trebuie să ne considerăm noi ca şi creştini în raport cu Dumnezeu, ca unii care suntem proprietatea Lui.

Răscumpărarea întâilor-născuţi

Pentru aceasta trebuie să începem în cartea Exodul. Ieşirea lui Israel din Egipt este una dintre cele mai uimitoare istorii din Biblie pentru că Dumnezeu intervine cu putere pentru a forţa un rege să permită plecarea unui popor numeros din ţara sa. Evenimentul s-a petrecut la timpul hotărât de Dumnezeu, după ce evreii petrecuseră 430 de ani în Egipt, cea mai mare parte a timpului ca robi. După ce Moise şi Aaron au fost în repetate rânduri în audienţă la faraon fără să fi obţinut permisiunea de emigrare, Dumnezeu trimite delegaţia Sa pentru o ultimă oară. Cu această ocazie este anunţată ultima plagă pe care urmau să o îndure egiptenii, adică moartea întâiului-născut.

Întâiul-născut era băiatul cel mai mare din familie, cel care avea dreptul de a moşteni o îndoită parte din moştenirea părinţilor săi. Întâiul-născut al lui faraon era şi cel care îl urma la tron. Toţi întâii-născuţi ai egiptenilor, de la oameni până la animale, urmau să moară în aceeaşi noapte, în noaptea în care evreii urmau să plece. Singurii care au fost scutiţi au fost întâii-născuţi din familiile unde părinţii au stropit uşiorii uşii cu sângele unui miel de un an care a fost sacrificat şi mâncat prăjit la foc împreună cu azimi şi ierburi amare (Ex. 11:4-8; 12:12-14, 23). Aceasta era Sărbătoarea Paştilor care trebuia sărbătorită în fiecare an de acum înainte.

Pe baza faptului că i-a cruţat pe întâii-născuţi evrei de la moarte odată cu egiptenii, Dumnezeu declară dreptul Său de proprietate asupra întâilor-născuţi din poporul evreu, de la oameni la dobitoace. Pentru a reprimi dreptul asupra unui întâi-născut care de acum aparţinea lui Dumnezeu, evreul trebuia să plătească Domnului, adică la Templu, o sumă de bani numită răscumpărare (Ex. 13:11-16). Preţul răscumpărării era stabilit de preot în funcţie de cursul de pe piaţă (Lev. 27:26-27).

După ce evreii au ajuns la Sinai, Dumnezeu le-a dat legile Sale şi i-a învăţat ce înseamnă să trăiască împreună ca un popor unit în închinare faţă de Dumnezeu. Înainte de a se pune din nou în mişcare Dumnezeu porunceşte să se facă un recensământ (Num. 1). Cu această ocazie au fost număraţi bărbaţii din toate seminţiile. Leviţii au fost socotiţi separat şi au fost luaţi în schimbul tuturor întâilor-născuţi ai lui Israel. Pentru fiecare întâi-născut din popor un levit era consacrat Domnului. Pentru diferenţa celor 273 de întâi-născuţi care nu au avut corespondent în numărul leviţilor, Dumnezeu a cerut plătirea unei taxe de 5 sicli care a fost plătit marelui-preot (Num. 3:40-51).

Răscumpărarea israeliţilor cu prilejul recensământului

Dumnezeu a mai pus o condiţie în ce priveşte răscumpărarea oamenilor. Când se făcea recensământul poporului Dumnezeu a stabilit obligaţia ca fiecare bărbat socotit pe liste să fie dator a plăti o sumă fixă, indiferent de venit, care să fie folosită pentru slujba de la Cortul Întâlnirii şi de la Templu. Taxa era obligatorie, dar nu era mare (Ex. 30:11-16). Prin această plată se avea în vedere răscumpărarea (kofer) sufletului (30:12, 15, 16).

David a făcut puţine greşeli în viaţă dar acelea au fost memorabile. De două ori a greşit din cauza zelului său pe care nu l-a temperat cu sfatul înţelepţilor. Prima dată, la începutul domniei sale, David a vrut să aducă Chivotul Domnului la Ierusalim într-un cort pe care el l-a amenajat în capitală într-un care tras de boi. Chivotul s-a mişcat a fost atins de o persoană ce nu avea acest drept care a murit subit. David s-a înfricoşat şi a renunţat la planul său pentru o vreme (2 Sam. 6:1-11). A doua oară, la sfârşitul domniei sale, David a dorit să facă un recensământ al armatei sale populare şi, în ciuda faptul că până şi Ioab şi-a dat seama că ceva nu era în regulă cu dorinţa regelui, s-a făcut aşa. David a uitat din nou un detaliu: să solicite din partea fiecărui contribuabil taxa pentru Templu, menită a plăti răscumpărarea (2 Sam. 24). Din pricina greşelii lui David au murit aproximativ 70 de mii de bărbaţi. După statisticile aproximative din 2 Samuel 24,  sau după cele ceva mai exacte din 1 Cronici 21, cei 70 de mii de decedaţi reprezintă tocmai echivalentul numărului de întâi-născuţi în Israel la acea dată. Dumnezeu Îşi luase înapoi ce-I aparţinea de drept.

Răscumpărarea sclavilor

Mai există o situaţie în care se practica răscumpărarea oamnilor în Israel. Când un evreu intra în datorii mai mari decât posibilitatea sa de plată, mai avea o singură posibilitate: să devină muncitor cu ziua la discreţia creditorului său (Lev. 25:35-43). Dacă dorea să fie eliberat de obligaţiile sale faţă de creditorul său, trebuia să plătească ca preţ de răscumpărare o sumă care să acopere valoarea profitului pe care stăpânul său l-ar fi făcut până la anul de veselie, adică de eliberare a sclavilor. Tot la fel puteau fi răscumpărate şi proprietăţile dar acestea nu sunt de interes pentru noi acum.

Când poporul a ajuns în siguranţă pe malul celălalt al Mării Roşii s-a bucurat de faptul că Dumnezeu i-a răscumpărat (Ex. 15:13) aşa cum şi promisese încă de când îl trimisese pe Moise cu această misiune (Ex. 6:6; Deut. 7:8). Evreii au fost sclavi în Egipt, dar Dumnezeu i-a eliberat.

Un exemplu deosebit de răscumpărare în Biblie este cel al Gomorei, soţia profetului Osea, care a fugit de acasă ca să trăiască după bunul ei plac în păcat şi a sfârşit pe piaţa de sclavi, de unde Osea a răscumpărat-o (Osea 3:2). Iov îşi exprima încrederea în Dumnezeu care îl va ajută să iasă din situaţia fără ieşire în care i se părea că se află atunci când afirma cu tristeţe: „eu ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte” (19:25).

Sărbătoarea răscumpărării

Dintre toate sărbătorile evreieşti, se distinge una care avea în centru ideea răscumpărării sau a ispăşirii. Sacrificiile din Ziua Ispăşirii reproduceau jertfele-pentru-păcat, când persoana vinovată îşi mărturisea păcatul care se „transfera” asupra animalului de sacrificiu şi era înlăturat prin moartea sa în locul vinovatului. La Ispăşire marele-preot aducea un viţel ca jertfă pentru păcatul său şi al tovarăşilor preoţi şi un ţap pentru păcatul poporului. Din sângele lor se stropea pe altarul de aur şi pe Capacul ispăşirii, iar restul era vărsat la picioarele altarului de aramă. Cu excepţia grăsimii de pe viscere, care se ardea pe altarul de aramă, restul era scos afară din tabără. Apoi se lua un alt ţap care era alungat în pustie. Imaginile pregnante în aceste sacrificii erau cele de substituţie şi de îndepărtare a vinei. Centralitatea Sărbătorii Ispăşirii în cartea Levitic (cap. 16) sugerează importanţa acestei pentru calendarul religios evreiesc.

Meditând la Sărbătoarea Ispăşirii, autorul Epistolei către evrei inspirat de Duhul lui Dumnezeu constată că Isus este şi Sacrificiu şi Mare-Preot în egală măsură (Evrei 10:1-22). Reflectarea la sângele jertfei de ispăşire atinge un nivel apoteotic în momentul în care el motiva pe creştini încheindu-şi argumentul cu privire la superioritatea creştinismului asupra iudaismului. Muntele proclamării noastre (Sion) este superior Sinaiului, cetatea noastră (Ierusalimul ceresc) este superior capitalei regatului iudeu, comunitatea sfinţilor este superioară poporului evreu, pentru că sângele mântuirii noastre este superior sângelui vitelor din sistemul sacrificial de la Templu. Domnul este „Mijlocitorul legământului celui nou” iar sângele Său este „sângele stropirii care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” (Ev. 11:22-24).

Aplicaţiile NT

Toate aceste situaţii arată importanţa pe care o pune Dumnezeu pe proprietatea Sa asupra poporului Său. Răscumpărarea explică şi situaţia în care se află creştinii în raport cu Dumnezeu, cu păcatul şi cu lumea. Răscumpărarea explică situaţia în care se află creştinii şi oamenii în general faţă de Dumnezeu. Biblia spune că „toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, dar sunt socotiţi drepţi prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus” (Rom. 3:24). Acei puţini care reuşesc să scape din starea lor lipsită de slavă sunt cei răscumpăraţi de Isus. Ei sunt scăpaţi din robia în care se aflau şi noul lor proprietar este Dumnezeu.

În Epistola cătrei Galateni, apostolul Pavel clarifică modul în care s-a petrecut lucrul acesta: Cristos a făcut schimb cu noi, şi ceea ce trebuia să primim noi, adică moartea ca pedepsă pentru păcat, a primit el, iar ceea ce trebuia să primească El, adică viaţa veşnică, am primit noi. Viaţa aceasta o primim prin credinţă şi ne este împărţită prin Duhul Sfânt (Gal. 3:13-14).

Până acolo merge ap. Pavel încât susţine că din moment ce am fost răscumpăraţi de Dumnezeu, nu mai avem drepturi nici măcar asupra trupului nostru, care a fost preluat de drept în stăpânire de Duhul Sfânt(1 Cor. 6:19-20). Singura noastră grijă trebuie să fie a nu întrista pe Duhul Sfânt care ne-a sigilat pentru Dumnezeu pentru „ziua răscumpărării”(Ef. 4:30). De ce vorbeşte Pavel despre o altă zi a răscumpărării? Oare nu am fost deja răscumpăraţi? Ba da. Dar va veni o zi când întreaga fiinţă va fi răscumpărată de sub controlul firii şi a păcatului (Rom. 8:23). În ziua aceea vom primi un trup nou nesupus bolii şi morţii şi orice robie va fi desfiinţată pentru totdeauna.

Apostolul ne învaţă că trebuie să ne străduim să ne păstrăm independenţa faţă de oameni pentru ca supunerea noastră faţă de Domnul să nu fie întinată (Rom. 7:23). Supunerea noastră trebuie să fie cu atât mai fermă cu cât preţul plătit pentru eliberarea noastră este mai scump – însuşi sângele Domnului Isus (1 Pt. 1:17-19). Domnul să fie slăvit pentru dragostea Lui nespus de mare!

Anunțuri

Comentarii închise la Imagini ale mântuirii noastre: Răscumpărarea

Din categoria Uncategorized

Comentariile nu sunt permise.