Există un fundament biblic pentru conducerea în echipă a poporului lui Dumnezeu?

Fundamentarea principiului „conducerii în echipă” tocmai în Sfânta Treime întâlneşte cel puţin trei mari dificultăţi: (1) depăşeşte limitele corespondenţei Dumnezeu-om, (2) nu ia în calcul faptul că, dintre toate metaforele posibile, Dumnezeu se identifică tocmai cu monarhul absolut şi (3) relaţia dintre Dumnezeu şi reprezentantul Său pe pământ (personalităţi precum Moise, Iosua sau regii de la Ierusalim) este definită în termenii subordonării celui din urmă faţă de cel dintâi şi nu în termenii unei camaraderii.

Întâi de toate, Dumnezeu este sus în cer şi face tot ce vrea, iar omul este pe pământ şi face ceea ce vrea în limitele desemnate de Dumnezeu. Dumnezeu este perfect în caracter, iar omul este doar perfectibil, ceea ce înseamnă că în timp ce decretele lui Dumnezeu sunt fără greşeală, hotărârile omului sunt influenţabile de mulţimea de factori care îi determină contextul şi viaţa. Tocmai de aceea tiparul de conducere pe care l-am putea descoperi despre Dumnezeu ar fi relevant doar cu condiţia ca omul să fie capabil a replica aceleaşi abilităţi cu ale Dumnezeirii. Este notabil faptul că divinităţile din Orientul Apropiat al Antichităţii sunt reprezentate ca şezând pe tron şi fiind servite de monarhii ai căror reprezentanţi pe pământ erau. A se vedea imaginile de mai jos, a zeului El de la Ugarit şi a unei procesiuni de divinităţi mesopotamiene.

Apoi, sistemul conducerii lui Dumnezeu nu este nici pe departe unul de conducere în echipă. Evident nu avem de unde să ştim cum stau lucrurile chiar în sânul Sfintei Treimi. Tot ce avem sunt doar speculaţiile metafizice ale teologilor. Sfatul divin la care face referire pluralul din Geneza 1:26, 3:22 şi 11:7 pot fi mai degrabă interpretate din perspectiva mai transparentelor experienţe relatate în prologul narativ al cărţii Iov şi în relatarea vedeniei profetului Micaia-ben-Imla (1 Regi 22). Acolo, Sfatul ceresc convocat de Dumnezeu şi la care participă chiar şi Satana are un caracter consultativ pentru mijloacele de aplicare ale unei decizii luate doar de Dumnezeu, fără a solicita votul majorităţii sau consensul participanţilor. Despre acest fapt am scris şi în alte locuri (a se vedea Dumnezeu a vorbit în vechime prin profeţi). Cu siguranţă experienţa delegării Fiului pentru împlinirea planului lui Dumnezeu întocmai din veşnicii nu poate intra în discuţie. Ar fi fost de dorit să ştim cum a fost întocmit planul acela „în Sine Însuşi” dar detaliile nu le avem.

În fine, relaţia dintre Dumnezeu şi reprezentantul Său împuternicit pe pământ a reprezenta interesul lui Dumnezeu şi al împărăţiei Sale nu este una de tovărăşie. Moise, Iosua, judecătorii şi regii s-au subordonat cu toţii voinţei divine, ei reprezentând doar puterea executivă faţă de autoritatea legislativă pe care o reprezenta Dumnezeu. Păcatul capital pentru care liderii pământeşi ai lui Israel au fost sancţionaţi a fost acela al împăunării cu autoritatea lui Dumnezeu, al asumării autorităţii supreme în stat, interpretată ca lezmajestate. Dumnezeu este singurul suveran absolut care întruneşte toate funcţiile supreme într-un stat: legislativă, executivă, judecătorească, militară şi religioasă. În statul evreu, Dumnezeu a delegat oficii distincte pentru ocuparea acestora, păstrând funcţia legislativă şi militară ca prerogative ale Sale.

Tocmai aici rezidă baza biblică pentru promovarea conducerii în echipă. Omul nu este capabil de o conducere eficientă de unul singur şi dacă îşi asumă o asemenea sarcină nu o poate face decât cu mari riscuri, inclusiv pe acela de a şi-L face duşman pe Dumnezeu Însuşi. Omul se află în pericol de moarte atunci când, contextul istoric îi favorizează o asemenea ascensiune. Istoria sacră şi seculară este plină de exemple. De fapt, răsfrângerea autorităţii pornea de la Dumnezeu, cobora prin rege (sau reprezentantul lui Dumnezeu) şi Sfatul Ţării (prezbiterii cetăţii la nivel local) pentru a ajunge la popor. Oficiul de rege a fost indiscutabil asumat în perioada Noului Testament de Cristos Însuşi, care a rămas Capul bisericii, chiar şi după plecarea Sa la Tatăl, de unde se va întoarce iarăşi. Din moment ce poziţia reprezentantului lui Dumnezeu pe pământ ca lider unic nu mai este vacantă, conducătorii bisericii trebuie să se mulţumească doar cu oficiul conducerii colective a prezbiterilor. Prin urmare conducerea colectivă nu este un model copiat la indigo din tiparele vetero-testamentare, dar este clarificat de uzanţa sa în contextul Antichităţii.

Cu altă ocazie vom survola exemplele biblice invocate ca tipar pentru conducerea colectivă căutând să înţelegem relevanţa lor pentru construirea unei paradigme de conducere în poporul lui Dumnezeu.

Anunțuri

Comentarii închise la Există un fundament biblic pentru conducerea în echipă a poporului lui Dumnezeu?

Din categoria Utilităţi pentru adunare

Comentariile nu sunt permise.