Arhive lunare: Decembrie 2008

C(in)e este Isus pentru tine?

Ofer această meditaţie vizitatorilor fideli ai acestui site şi sper să le trezească o plăcută amintire a identităţii lor. Ideea nu-mi este nici pe departe originală. Originală este prelucrarea artistică; aceasta aparţine lui Alex Drimbe, un tânăr din adunarea noastră. De fapt, titlurile Domnului împlinite de Isus au fost anunţate în VT. Acest videoclip este o recapitulare a teologiei VT. Enjoy and worship!

picture-21

http://www.youtube.com/watch?v=JFFuiNnxiko

Reclame

Comentarii închise la C(in)e este Isus pentru tine?

Din categoria Utilităţi pentru adunare

Este informaţia din Vechiul Testament demnă de încredere?

Cu siguranţă da, spune K. A. Kitchen în On the Reliability of the Old Testament (Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans, 2003, retipărit în 2006, 662 pag., 37 tabele, 50 imagini, index de subiecte, index de referinţe biblice).

picture-13

Autorul, actualmente profesor emerit al Universităţii din Liverpool şi cercetător onorific al Şcolii de Arheologie şi Studii Clasice şi Orientale din cadrul aceleiaşi universităţi din Marea Britanie (http://www.liv.ac.uk/sace/organisation/people/kitchen.htm), este un specialist de talie mondială în egiptologie, dar a studiat istoria Egiptului antic la interfaţa cu istoria Israelului biblic, aducând imense servicii studiilor biblice. Lucrările sale de impact până în momentul scrierii lucrării de faţă sunt: Ancient Orient and Old Testament şi The Bible in Its World: The Bible and Archaeology Today.

Kitchen aduce în această lucrare, cu umorul reţinut de care este cunoscut printre colegi şi prieteni, răspunsurile ştiinţifice care temperează agenda minimalistă a arheologilor din a doua jumătate a secolului XX. Teologi liberali ca John Van Seters, Thomas L. Thompson sau Israel Finkelstein vor găsi lucrarea aceasta mai greu de înghiţit, bineînţeles dacă vor intenţiona vreodată să-i dea un răspuns.

Cu cele 100 de pagini de notiţe care incorporează şi referinţele bibliografice, care nu mai sunt reluate tautologic într-o listă bibliografică la final de volum, lucrarea este mai mult decât robustă. Autorul se mişcă cu lejeritate în tărâmul umbrelor sau „lumea de jos” cum a mai fost numită în glumă arheologia. Argumentaţia este solidă, fiind folosite cele mai reprezentative şi mai  actuale dovezi oferite de izvoarele scrise şi nescrise extrabiblice puse în dialog cu textele biblice.

Minuţiozitatea de care este recunoscut Kitchen în cercetare se vede prin faptul că fiecare fir de investigaţie este condus până când autorul este mulţumit de rezultatul obţinut. Deşi există secţiuni alocate cărţilor istorice (capitolele 2, 3 şi 4) şi profeţilor (capitolul 8), cea mai mare partea a volumului se concentrează asupra cărţilor Geneza şi Exod, adică istoriei patriarhilor şi a ieşirii din Egipt. Preferinţa pentru o asemenea abordare este justificată de faptul că perioada monarhiei şi a exilului este mai bine documentată în izvoarele scrise extrabiblice. Apoi, o dată ce capătul este consolidat, autorul se lansează în jos înspre origini.

Lucrarea îşi merită cu prisosinţă locul printre lucrările de referinţă. Nicio carte de introducere a Vechiului Testament nu ar trebui să o ignore. Exegetul textelor din VT îşi va găsi explicaţiile contextuale necesare pentru înţelegerea textelor în lucru. Specialistul VT nu ar trebui să o ţină prea departe pentru că va face frecvent apel la informaţia conţinută aici. Orice student al Bibliei o va găsi solidă, de încredere şi pe deplin edificatoare pentru studiul personal. Probabil că ar merita selectate câteva pasaje celebre din Biblie care au fost puse sub focul criticismului istoric pentru a găsi şi argumentele istorice şi epigrafice existente pentru susţinerea adevărului biblic.

Comentarii închise la Este informaţia din Vechiul Testament demnă de încredere?

Din categoria Publicaţii

Profeţii scriitori au o nouă introducere în România

ezekiel01

Petre Semen, Introducere în teologia profeţilor scriitori, Iaşi: Trinitas, 2008, 368 pagini (tabloul întruchipând percepţia lui Rafael asupra viziunii lui Ezechiel apare pe coperta volumului).

Anul acesta a apărut de sub peniţa părintelui profesor universitar Petre Semen (facultatea de teologie ortodoxă din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi) o nouă lucrare cu caracter introductiv pentru cărţile profetice ale Vechiului Testament. Publicului larg îi este cunoscut efortul părintelui dr Ioan Chirilă, profesor universitar la Facultatea de teologie ortodoxă din  Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, de a fi dat o nouă viaţă lucrării părinţilor profesori V. Prelipceanu, N. Neaga, G. Barna şi Mircea Chialda (publicată iniţial în 1955) prin republicarea ei la editura Renaşterea din Cluj-Napoca în 2003. Deşi concepută cu bibliografie din primele decade ale secolului al XX-lea, standardul stabilit de această lucrare monumentală se dovedeşte a fi greu foarte greu de depăşit.

Cu excepţia lucrării în mai multe volume Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, editată de R. E. Brown, J. A. Fitzmayer şi R. E. Murphy (Editura Galaxia Gutenberg, publicată începând din 2005), cunoscută de domnia sa, în contextul românesc marcat de prezenţa atâtor şcoli teologice pe tot cuprinsul ţării au mai apărut şi lucrările altor colegi: Constantin Necula (Ascultă, Israele! Activitatea învăţătorească a profeţilor în Vechiul Testament), P. Sescu, T. Encuţă şi M. Percă (Introducere în Sfânta Scriptură, Editura Presa Bună, 2000), I. V. Botiza (Introducere în studiul Sfintei Scripturi, Editura Galaxia Gutenberg, 2005), Alexandru Mihăilă (Introducere în studiul Vechiului Testament, 2006, nepublicat).

Cele peste 300 de pagini ale volumului părintelui prof. dr Semen parcurge cărţile profetice din canonul creştin al VT una câte una din perspectiva timpului misiunii, cuprinsului cărţii la care, pe alocuri, se adaugă alte subiecte precum: mesianismul, autenticitatea, conţinutul, mesajul, importanţa teologică, etc. Cu siguranţă că un conţinut ceva mai rigid ar fi fost mai folositor, fără a uita discuţii pe teme care dau particularitate unei anume cărţi. Fără a fi original în această privinţă, consider că discutarea fiecărei cărţi canonice ar fi fost benefică din cel puţin câteva direcţii: stadiul actual al cercetării, paternitatea (autorul), conţinutul (structura), analiza literară, mesajul teologic, relaţia cu alte cărţi canonice şi cu Noul Testament. Mesianitatea ar fi putut fi abordată în contextul relaţiei cu Noul Testament.

Bibliografia dezvăluie faptul că autorul s-a străduit să încorporeze autori catolici şi protestanţi alături de cei ortodocşi, un efort lăudabil. În această privinţă se poate observa că, probabil din pricina situaţiei precare a bibliotecilor universitare din România şi, mai ales, a lipsei bibliotecilor de cercetare, autorul s-a lovit de lipsa bibliografiei de specialitate. Dintre acestea consider că Manualul biblic al lui Halley este demult depăşit.

Perspectiva adoptată în lucrare asupra chestiunilor critice este una conservatoare, iar preocuparea autorului este evident homiletic-pastorală pentru că se străduieşte să ofere aplicaţii învăţăturii biblice, depăşind limitele unei lucrări strict introductive. În aceste condiţii, iniţiativa de a publica acest volum pe piaţa românească este salutară.

Comentarii închise la Profeţii scriitori au o nouă introducere în România

Din categoria Publicaţii

Idolatria – la final

picture-12

Studiul despre idolatrie se încheie aici. Am convingerea că fiecare cititor a mai putut găsi alte entităţi care i-au putut fura cel puţin o parte din inimă. Oricum nu mi-am propus să fiu exhaustiv, ci doar să deschid oportunităţi de meditare asupra acestui adevăr. La încheiere, se cuvine o direcţie spre tămăduire.

Aşa cum ne avertizează cazul lui Solomon, inima poate să nu fie în întregime a Domnului (1 Regi 11:4), iar noi ştim din experienţa personală cât de adevărată este această afirmaţie. Ar trebui să ne mirăm şi noi împreună cu Agar, roaba Saraiei, care, după ce s-a întâlnit cu Îngerul Domnului, s-a mirat că „mai poate vedea după ce ea a fost văzută”. Trebuie să ne mirăm că mai avem suflare când Dumnezeul perfect este atât de conştient de lipsurile noastre. Avem nevoie să venim înaintea lui El-Royi – „Dumnezeul care mă vede” – şi să-i cerem iertare de inima noastră împărţită.

Dacă am identificat idoli în viaţa noastră, trebuie să îi îngropăm, să îi abandonăm şi să tăiem orice mijloc de influenţă asupra noastră, cum a făcut familia lui Iacov când a vrut să-L cinstească pe Dumnezeu (Gen. 35). Dacă despărţirea de ei este grea cere ajutorul fraţilor şi / sau surorilor mai maturi / mature în credinţă, care nu suferă de aceeaşi problemă ca şi tine. Greşeala noastră este că ne căutăm ajutor la oameni din aceeaşi generaţie care, foarte probabil, încă se mai luptă cu aceleaşi probleme. Atunci se împlineşte Scriptura care avertizează că „un orb călăuzeşte pe un alt orb şi sfârşesc căzând amândoi în groapă”.

Mai avem un lucru de făcut: să ne facem obiceiuri bune. Memorează Scriptură relevantă pentru problema ta ca să îţi aduci aminte de Domnul când eşti ispitit. Ia-ţi modele înalte de oameni şi urmează-le credinţa. În fond şi la urma-urmei nu suntem chiar singuri. Dumnezeu a pus în noi o mare comoară, Însuşi Duhul Sfânt. El este cel care poate genera în noi roade cu adevărat vrednice de Dumnezeu. Singurul lucru pe care îl mai avem noi de făcut este să încetăm a mai fi noi înşine: omul corupt, neschimbat, cu plăcerile şi idealurile lui mărunte. În rest, există toate condiţiile ca Dumnezeu să facă lucrări mari prin noi. În virtutea acestei realităţi creştinul poate să fie ceea ce Domnul Isus afirmă că el este: „lumina lumii şi sarea pământului”.

Comentarii închise la Idolatria – la final

Din categoria Uncategorized

Numele „Isus” – un fel de „Gheorghe” al lui Israel

yeshua-yasu-isa2

Numele primit prin revelaţie de Iosif, tatăl adoptiv, pentru Pruncul Mariei, era „Isus”. Din câte ne putem da seama, un nume comun pentru evreii secolului I d.Cr. Popularitatea numelui se datora marelui erou al Vechiului Testament, Iosua. La fel cum românii au făcut din Sfântul Gheorghe patronul credinţei creştine în România, fapt pentru care mulţi români s-au ales cu numele său, evreii priveau cu admiraţie la Iosua, cuceritorul Canaanului. De fapt, Iosua însuşi a primit acest nume de la legiuitorul Moise, care nu fusese mulţumit ca ordonanţa sa şi liderul poporului de mai târziu să mai poarte numele Hoşea („El mântuieşte”), preferând o variantă mai specifică, cu referire exactă la Domnul. De aceea, începând de la incidentul iscodirii Canaanului, Hoşea-ben-Nun a ajuns cunoscut ca Iehoşua („Domnul mântuieşte”)-ben-Nun (Numeri 13:16).

După Iosua, fiul lui Nun, au mai fost şi alte personalităţi care au purtat acest nume: un preot (Hagai 1:12; Zaharia 3), o oficialitate  (2 Împ. 23:8), un bărbat din genealogia lui Isus (Luca 3:29), un scriitor cunoscut pentru cartea de înţelepciune scrisă undeva în cursul secolului II î.Cr., Isus-ben-Sirah. Noul Testament mai depune mărturie despre alte două persoane cu numele Isus: unul dintre tovarăşii apostolului Pavel (Col. 4:11), tatăl vrăjitorului din Salamina (F. ap. 13:6). Dacă se ţine cont şi de faptul că Iason este o formă grecizată a aceluiaşi nume atunci mai putem adăuga şi alte persoane la lista noastră (F. ap. 17:5-9; Rom. 16:21) şi alţii din cărţile Macabeilor (1 Macabei 8:17; 12:16; 14:22; 2 Macabei 1:7; 2:24; 4:7-26; 5:5-10).

Josephus depune mărturie în privinţa caracterului comun al acestui nume în perioada primului secol (a se vedea Antichităţi, XV, ix, 2; XVII, xiii, 1; XX, ix, 1; Războaiele iudeilor, III, ix, 7; IV, iii, 9; VI, v, 5; Viaţa lui Moise, 22; referinţele provin din Enciclopedia Catolică).

Toate acestea sugerează că, în ciuda faptului că numele fusese anunţat de înger, „Isus” era un nume comun. E adevărat că el trezea sentimentele patriotice cele mai puternice pentru că amintea de eroul naţional Iosua care a făcut o naţiune din poporul nomad al pustiei. Dar ca să vezi Mântuirea lui Dumnezeu în Copilul din iesle era nevoie de … credinţă. Nu era nimic senzaţional în naşterea lui Isus, afară de zămislirea sa imaculată (dar cine l-ar fi crezut pe Iosif?). Nu era nimic senzaţional în numele primit de Isus, chiar dacă fusese revelat. La fel ca şi astăzi, cine se apropia atunci de Prunc avea nevoie de credinţă. Credinţa face diferenţa între oameni. Tu o ai?

Comentarii închise la Numele „Isus” – un fel de „Gheorghe” al lui Israel

Din categoria Utilităţi pentru adunare

Poate creşte Isus mare?

walking_with_god_weistling

 

Una dintre cele mai populare (adică acceptate şi folosite de mulţi) imagini despre Pruncul Isus este aceea a naşterii Sale în fiecare inimă, urmată de creşterea Sa constantă, după modelul Pruncului care „creştea, se întărea şi era umplut de înţelepciune, iar harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2:40). Orice imagine are limitările ei; corespondenţa dintre elementele comparate nu poate fi dusă până la ultimul detaliu. Găsesc surprinzător faptul că autorii biblici (în speţă apostolii) nu au avut ideea acestei asocieri, şi nu cred că tocmai ei, sub inspiraţia Duhului Sfânt nu duceau lipsă de ingeniozitatea teologică necesară unei asemenea născociri. Dacă ar fi să păstrăm alegoria în limite cât de cât biblice, probabil că ar fi mai bine să vorbim despre trei contacte cu Dumnezeirea care să genereze o creştere graduală a lui Isus în om: primul cu Pruncul Isus, a doua cu Adolescentul Isus şi a treia cu adultul Isus. Îmi este teamă şi să mă gândesc la toate ciudăţeniile teologice ce pot deriva dintr-o asemenea alegorie. Poate că ar trebui să avem mai multă frică de Dumnezeu şi mai mult bun simţ literar când citim naraţiunile biblice despre Isus ca să nu ne aventurăm unde alţii nu au hălăduit. Ar trebui să ne dea de gândit faptul că naraţiunile Naşterii / Întrupării sunt aproape nesemnificative la Matei şi Luca în raport cu materialul despre lucrarea şi, mai ales, moartea lui Isus. Ar trebui să ne cultivăm o perspectivă ceva mai ponderată asupra istoriei lui Isus când Marcu şi Ioan, nici măcar nu discută acest eveniment.

Aşa emoţionantă cum este ea, alegoria naşterii şi creşterii lui Isus în inimă are o aplicabilitate temporară limitat evanghelistică, dar păguboasă pe termen lung, ca să nu mai spun că nu are multe în comun cu teologia. Isus pe care îl prezintă Scriptura, inclusiv evangheliştii,  este un Isus matur, Dumnezeu-Adevărat din Dumnezeu-Adevărat, în ciuda umanităţii Sale reale şi perfecte. Credinţa în Isus nu este credinţa într-un Isus imatur, incipient, anemic sau în creştere. Credinţa în Isus este convingerea de a te supune înaintea unui Isus matur, desăvârşit şi plin de autoritate. El nu este Copilul Căruia tu trebuie să îi porţi de grijă precum Maria şi Iosif, ci El este Învăţătorul, Maestrul, Regele pe care trebuie să îl primeşti ca suveran, ca şi călăuză şi ca dascăl. Dacă bisericile mustesc de imaturitate este pentru că am deschis uşa unor copii care refuză cu îndârjire să mai crească, de care trebuie să ne ocupăm veşnic prin predici uşoare catehetice (Evrei 6:1-3) şi ale căror emoţii trebuie să le stârnim constant prin servicii de evanghelizare. Nu vă miră faptul că cei mai mulţi participanţi la serviciile de evanghelizare sunt creştini declaraţi convertiţi deja? Ştiu că unii justifică aceasta prin sprijinul pe care îl aduc lucrării, dar eu cred că acestea irosesc resursele Bisericii şi le epuizează în mod nejustificat. Se pare că în biserica din Corint evanghelizarea s-a realizat prin cele mai uzuale întâlniri ale Bisericii (1 Cor. 14:26-40) şi nu prin servicii speciale.

Prin urmare, nu pot să îţi doresc un Isus care creşte. Nu-ţi pot dori nici măcar credinţei tale să crească. Nu am probleme, însă, să-ţi doresc să creşti în cunoaşterea Domnului care nu a încetat niciodată să fie Domn şi Dumnezeu, Rege şi Stăpân al întregii firi. Dacă este să evaluăm importanţa alegoriei în interpretarea Bibliei am motive întemeiate să cred că utilitatea ei este foarte limitată şi trebuie folosită cu multă grijă de interpreţi deprinşi cu exerciţiul exegetic. Cât despre alegoria creşterii lui Isus sunt convins că deficienţele ei sunt mai multe decât avantajele ei şi ar trebui părăsită cât mai curând, lăsând locul altora mai eficiente, şi ar trebui recuperate imaginile biblice cu adevărat fructuoase în încurajarea maturizării creştine.

La o cât mai rapidă creştere şi maturizare! 

Comentarii închise la Poate creşte Isus mare?

Din categoria Utilităţi pentru adunare

Crăciun fericit!

baby-jesus-pictures

Cu prilejul fiecărui nou Crăciun, oratorii creştini caută unii cu frenezie, alţii cu înfrigurare, toţi cu mare responsabilitate, acea urare definitivă, acel mesaj care să incorporeze o dată pentru totdeauna cele mai sublime gânduri şi ideile care, odată scoase la lumină, să aducă schimbarea mult dorită. Mă tem că nici anul acesta nu vom fi scutiţi de această frământare şi tot fără mult succes va rămâne lupta noastră.

Anunţul cel mai măreţ: Evanghelia

Încercând să găsim urarea aceea nici prea-prea, nici foarte-foarte, trebuie să admitem că urarea definitivă a fost deja emisă, iar privilegiul emiterii ei a fost acordat îngerilor: „Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, Care este Cristos Domnul!” (Luca 2:11). De atunci încoace orice urare însăilează cu mai mult sau mai puţin talent pe marginea acestui anunţ care a schimbat cursul istoriei (nu numai al istoriei ideilor).

Acest anunţ este, de fapt, „o evanghelie”, adică anunţul că s-a născut fiul moştenitor al regelui în exerciţiu, după rânduiala vremii. „Vestea bună” aduce speranţă poporului pentru că dinastia are şanse să continue, ceea ce garantează stabilitatea politică şi economică. În cazul naşterii Pruncului Isus există motive suplimentare de bucurie pentru că acest fiu a fost anunţat cu mult vreme în urmă, iar monarhia aparent neimplicată în momentul de faţă în politica lumii, anunţa prin naşterea fiului revigorarea interesului pentru implicarea activă a Suveranului şi restaurarea intereselor Sale pentru recuperarea rolului Său activ în istoria poporului Său şi a lumii întregi.

Ce înseamnă Crăciun?

Ca să ajungem să ne bucurăm la modul autentic de această sărbătoare trebuie să ajungem la sufletul sărbătorii. Ca să ajungem la sufletul sărbătorii, însă, trebuie să pornim de unde trebuie. După atâţia ani de consum pe bandă şi organizare profesională a sărbătorilor, ni se spune exact cum trebuie să fie sărbătoarea Crăciunului. Cine mai îndrăzneşte, cu copii în casă fiind, să sărbătorească un Crăciun fără brad? Poţi să sari anul acesta peste porcul sacrificat fără asomare?

Ce se află în miezul sărbătorii Crăciunului? Lingviştii nu au ajuns la un consens în această privinţă. Unii pornesc pe traseul limbii latine şi ajung să propună originea cuvântului în evenimentul naşterii (literal creaţiei), dar îl refuză repede sub presiunea dogmei care nu permite ideea creaţiei Fiului, ci preferă o mai fină definire a generării, sau a naşterii veşnice a Fiului. O chestiune de nuanţă desigur. Cine ştie, însă, dacă primii creştini de pe teritoriul României nu au fost cumva gnostici? O altă interpretare porneşte pe traseul limbii slavone şi propune ca origine referinţa la „moartea violentă” sau „moartea în floarea tinereţii” posibil cu referire la Isus, deoarece sub semnul vocaţiei martirice a stat lucrarea sa. Totuşi, poate că referinţa este mai trivială decât ne-o dorim noi ca teologi şi reflectă doar obiceiul de a tăia porcul în ajun de Crăciun (cf. ţi-a venit Crăciunul, „ţi-a sosit ceasul de pe urmă”).

Presupunând că cele două direcţii mai puţin triviale, sugerate de lingvişti, sunt corecte, le putem regăsi în perspectivele Crăciunului biblic. Naraţiunile Crăciunului se pot încadra în două categorii majore: unele care se referă la incidentele naşterii fiului Mariei şi altele care se referă la incidentele transferului Fiului Celui Preaînalt în lumea noastră prin intermediul unor părinţi adoptivi. Ne este mai uşor să auzim despre situaţia unei familii care se confruntă cu problema naşterii în condiţiile de stres create de marile mişcări de populaţie datorate recensământului decretat de împăratul Tiberiu. Înţelegem cu mai multă naturaleţe drama unei familii prinse între datoria civică şi obligaţiile de familie, ca unii care ne aflăm noi înşine uneori în aceeaşi situaţie. Aceste relatări vorbesc despre cum a ajuns să se nască pruncul Isus. Cântările din acest registru ne aduc aminte de umanitatea Celui născut la Betleem, de problemele ridicate de naşterea departe de casă şi de familie, de naşterea în condiţii precare şi poate chiar şi fără asistenţa adecvată.

Cu toate acestea ne este mai drag să auzim despre istoria neobişnuită a unui copil anunţat dinainte de naştere de către îngeri, despre „conspiraţia” care a pregătit venirea şi lucrarea Sa, despre caracterul tainic al naşterii celui mai renumit pământean. Cântările din acest registru ne amintesc de cântarea îngerilor care au copleşit cu slava lui Dumnezeu câmpia Betleemului, de călăuzirea stelei care i-a călăuzit din depărtări pe magi, de divinitatea lui Isusi şi de măreţia actului întrupării.

În miezul Crăciunului se află atât relatările despre Naşterea lui Isus cât şi cele despre Întruparea Domnului, îngemănate atât de bine încât este greu de despărţit un fir narativ de celălalt. Îngerii s-au implicat cu această ocazie mai mult decât în orice alt eveniment din istoria lumii. Cerul are un interes direct şi nemediat de a se asigura că toate detaliile se vor petrece întocmai după planul prestabilit al lui Dumnezeu.

Dacă acesta este miezul sărbătorii Crăciunului ce ne lipseşte să ne bucurăm realmente? Ca unii care credem în importanţa Scripturii pentru clarificarea întrebărilor fundamentale ale noastre ca oameni, vom interoga din nou Biblia. Ne bucurăm să descoperim că naraţiunile Crăciunului ne dau un răspuns preliminar în această privinţă. Aici aflăm că cei care s-au bucurat cu adevărat de primul Crăciun au fost cei care au acceptat natura divină a evenimentului şi natura divină a copilului născut la Betleem. Aceştia au funcţionat ca un ecou al interpretării divine asupra evenimentului şi a copilului. Perspectiva acestora coincide cu a îngerilor. Grupul acestora este bine reprezentat de Elisabeta şi Zaharia, de Maria şi Iosif, ciobanii din Betleem şi magii din răsărit, Simeon şi Ana din Ierusalim. Toţi aceştia sunt bine acordaţi la voia lui Dumnezeu şi reuşesc să-şi depăşească limitele impuse de condiţia umană şi să accepte partea care le revine în magistrala simfonie: GLORIA IN EXCELSIS DEO!

Obstacolul intereselor personale

De partea cealaltă sunt aceia care au reacţionat cu violenţă la noutatea adusă de naşterea unui Prunc atât de neobişnuit. Ei s-au opus prin toate mijloacele posibile deturnării istoriei de la cursul ei natural şi limitarea lucrării lui Dumnezeu. Reprezentantul opoziţiei este Irod, regele în exerciţiu al Iudeei. El nu s-a putut bucura de anuţul „s-a născut de curând un împărat Iudeilor” pentru că avea alte interese.

Irod acesta a fost supranumit „cel Mare” de posteritate pentru că a reuşit să facă din Palestina, un colţ neglijat şi turbulent al Imperiului Roman, un loc apreciat de împăraţii romani. Proiectele de arhitectură desfăşurate pe parcursul mai multor decenii şi abilitatea de a păstra tronul în ciuda schimbărilor politice de pe arena mondială permit un asemenea titlu din perspectiva lumii. Ca şi caracter, însă, Irod a fost o persoană cu un caracter în cel mai fericit caz modest. A îmbrăţişat religia iudeilor doar pentru a le intra în graţii şi pentru a-şi consolida tronul, căsătorindu-se cu o prinţesă din dinastia hasmoneilor, regii-preoţi de la Ierusalim. S-a căsătorit cu peste o duzină de femei din considerente politice, pentru a întări alianţe politice, de care a divorţat sau se descotorisit când le-a suspectat că i se opun. Pe patul de moarte fiind, şi-a ucis fiul moştenitor şi a declanşat o campanie a terorii căreia i-au căzut victimă numeroase persoane de la palat. Aşa se explică şi reacţia acidă pe care o are la auzul veştii că s-ar fi născut un continuator al dinastiei sale despre care el nu ştia nimic şi decizia de a trimite armata la Betleem pentru a dezrădăcina orice astfel de pretenţii.

Asemenea lui Irod şi noi putem avea vieţi prea preocupate de noi înşine în exclusivitate. Poate nu până la extremele pe care şi le-a permis Irod pentru că într-o democraţie reală abuzurile unora împotriva altora sunt împiedicate. Interesele personale ne pot sta împotrivă chiar şi când vine vorba despre bucurie.

Nu merită Irod să zăbovim mai mult asupra sa. Istoria Crăciunului ne oferă mult mai multe exemple de oameni care şi-au depăşit preocuparea egoistă pentru ei înşişi, căutând să se lase folosiţi de Dumnezeu în ciuda defavorizării imediate de care aveau parte prin aceasta. Tot în Evanghelia după Matei, Irod este pus în contrast cu Iosif, tatăl adoptiv al lui Isus. Deşi nu avea pretenţii de nivelul celor invocate de Irod, Iosif putea să pretindă că rămânând mai departe cu Maria viitorul său ar fi fost ruinat. Nu e de mirare că a luat serios în considerare posibilitatea divorţării. Dacă ar fi solicitat un divorţ public, ar fi trebuit să invoce motivul şi ar fi periclitat viitorul Mariei. Gentil cum era, s-a gândit să divorţeze pe ascuns. Cu toate acestea, când îngerul i-a dezvăluit secretul sarcinii Mariei, Iosif a fost dispus să-şi asume ruşinea de a creşte un copil despre care lumea să creadă şi să afirme că este un copil din flori. Deşi ar fi fost natural să se aştepte ca Cel prezentat ca Fiul lui Dumnezeu să aibă parte de asistenţă divină, iar el ca părinte adoptiv să fie în siguranţă chiar şi cu rolul secundar pe care l-a primit, bucurându-se de siguranţa şi binecuvântările răsfrânte asupra lui, Iosif nu a avut parte de acestea. În schimb, Dumnezeu i-a cerut lui Iosif să aibă un rol activ în viaţa lui Isus şi să-i ţină loc de tată. Singurul lucru pe care l-a făcut Dumnezeu pentru Fiul Său, a fost să-l avertizeze pe Iosif când pericolul era prea mare. Toate celelalte Iosif trebuia să le facă singur, cu palmele lui.

Noi înşine ca şi creştini ne gândim că din momentul în care ne dedicăm lui Dumnezeu ne calificăm pentru o grijă specială din partea Lui, astfel încât să nu mai trebuiască să mai facem ceva, ci doar să aşteptăm venirea Domnului într-un fel de grădiniţă în care toate problemele noastre sunt rezolvate încă inainte să cerem noi ajutorul lui Dumnezeu. Realitatea o aflăm cu toţii imediat după convertire: Dumnezeu ne tratează ca pe nişte persoane responsabile şi intervine doar când suntem depăşiţi de probleme.

Obstacolul necredinţei

Este interesant că Irod, în nebunia minţii sale şi a suspiciunii pentru orice complot mai mult sau mai puţin imaginar, i-a luat pe cuvânt pe magii din răsărit, oricât de neverosimilă ar fi părut pentru un altul istorisirea lor. Până la urmă nu se pun ditamai cărturarii la drum dacă nu au certitudinea că vor găsi ceva la capătul celălalt. Contrar aşteptărilor, credinţa i-a lipsit altui personaj, zugrăvit în culori destul de calde de evanghelistul Luca: preotul Zaharia. Îngerul i-a prezis că el şi bătrânica lui vor avea un copil la o etate foarte înaintată. Întrebarea de clarificare nu este tolerată de îngerul Gabriel, ca şi cum fusese dinainte stabilită dorinţa Domnului de a face din Zaharia şi naşterea fiului său un semn pentru ceilalţi oameni. Aşa se face că este sancţionat cu muţenie temporară, până la naşterea fiului anunţat şi numirea sa în acord cu anunţul divin.

Este greu de găsit vreo diferenţă între întrebarea lui Zaharia şi întrebarea Mariei. Deşi acelaşi înger o anunţă şi pe Maria, ea a rămas nesancţionată. Mariei i se acordă privilegiul clarificărilor suplimentare. Atât Zaharia cât şi Maria au avut întrebări. Cine nu ar fi avut dacă se afla în situaţia lor?

Au fost alte personaje care s-au dovedit mai credincioase. De exemplu ciobanii din câmpia  Betleemului. Ei s-au mobilizat imediat ce au auzit vestea că s-ar fi născut Mesia şi au alergat să verifice semnul dat de înger. Am putea să ne scuzăm invocând faptul că ei au fost privilegiaţi. Cine se mai poate lăuda cu o revelaţia atât de îmbelşugată în îngeri. Doar Iacov a mai întâlnit o tabără de îngeri (Gen. 32:1). Toţi ceilalţi muritori au trebuit să se mulţumească cu câte un înger o dată.

Exemplul lui Simeon şi al Anei este cu atât mai strălucit cu cât despre ei nu ni se spune că ar fi avut parte de o asemenea revelaţie. Amândoi s-au mobilizat la Templu pentru a-L întâlni pe Mesia, deşi cel mai probabil că nu se aşteptau să găsească un copilaş în braţele unei femei anonime.

Scriptura afirmă că „fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu”. Ca şi cum Dumnezeu ar fi un om, ni se spune că şi El are o anumită plăcere, un hobby. Lui Dumnezeu îi place să scrie biografia oamenilor pocăiţi, adică întorşi de la păcat la Dumnezeu (Ezechiel 18:23), şi să se asocieze cu oamenii care au credinţă.

Dacă vrei cu adevărat să regăseşti bucuria Sărbătorii Crăciunului va trebui cumvă să ajungi să găseşti în Copilul din ieslea Betleemului pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel despre care apostolul Ioan afirmă cu atâta autoritate: „Cuvântul a devenit  trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1:14a).

Comentarii închise la Crăciun fericit!

Din categoria Utilităţi pentru adunare