Închinarea la idolul familiei

images

Omul antic se închina la strămoşi, faţă de care simţea obligaţia de a le continua planurile şi idealurile şi pe care îi invoca la nevoie. Se crede că terafimii despre care citim în Biblie erau nişte statuete care reprezentau pe înaintaşii unei familii. Rahela a lovit în mândria tatălui său Laban în momentul în care, plecând de acasă, a furat terafimii familiei (Gen. 31:19). Problema s-a agravat pentru că Rahela i-a păstrat şi li s-a închinat până în momentul în care Iacov înfricoşat de posibilitatea confruntării cu represaliile canaanenilor şi la porunca lui Dumnezeu a poruncit curăţirea întregii familii de idolatrie (Gen. 35:2-5). Terafimi a avut şi David în familia sa prin soţia sa Mihal (1 Sam. 19:13, 16). Terafimii nu au dispărut de la Ierusalim, fiind îndepărtaţi doar în vremuri de reformă (2 Regi 23:24).

Dumnezeu Însuşi S-a identificat cu patriarhii fondatori, prezentându-se evreilor robiţi în Egipt ca „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov”, adică un Dumnezeu al celor vii. Nu este greşit să respectăm memoria părinţilor şi a strămoşilor noştri. Din neveghere se poate ajunge la venerarea patriarhilor, cum unii evrei religioşi au ajuns să considere mormântul patriarhilor de la Hebron drept un loc sacru şi rugăciunile făcute acolo drept mai valoroase decât cele ridicate din alte locuri.

Cultul strămoşilor este încă activ în religiile Asiei îndepărtate precum confucianismul şi budismul, ca şi în religiile indigene ale Africii, dar chiar şi în ţările unde creştinismul este predominant. Peste tot în lume se serbează Ziua Morţilor, ca şi cum onorarea lor ar aduce echilibru lumii. Se vehiculează ideea că sufletele nepacificate ale morţilor ar bântui pământul şi ar crea tot felul de probleme printre oameni. Este una dintre numeroasele înşelătorii ale lumii în care trăim.

Există, însă, şi un cult al familiei ceva mai rafinat decât închinarea la terafimi. Evreii scoşi din Egipt l-au acuzat pe Moise în repetate rânduri că prin modul său de conducere atentează la integritatea familiilor lor (Ex. 17:3; Num. 14:3). Fără să reuşească să vadă dincolo de lipsurile lor intenţia lui Dumnezeu de a-i pregăti în vederea intrării în Ţara Făgăduinţei, evreii au invocat responsabilitatea faţă de familiile lor ca scuză pentru confortul care li s-ar fi cuvenit.

Un familist convins va pune familia sa ca prioritate deasupra serviciului său şi nu va lucra mai mult de 8 ore zilnic, pentru a petrece timp acasă cu familia, pentru a-i ajuta pe copii şi pe partenerul de viaţă în treburile zilnice, pentru a participa la toată corvoada presupusă de creşterea şi educarea copiilor. Întâlnesc tot mai puţini familişti convinşi. Nu ştiu cum fac dar dau peste familii cu părinţi ocupaţi, care muncesc peste 12 ore în afara familiei sub pretextul că poartă de grijă familiei. Dau peste oameni atât de robiţi de muncă încât nu mai sunt buni de nimic atunci când ajung acasă şi care se mai numesc şi familişti. Cu toate acestea, aceeaşi oameni refuză cu tupeu orice ofertă de a sluji altora (prin biserică), pe motiv că au ca prioritate familia. Ceva nu e corect aici. Aceşti oameni şi-au făcut din ideea de familie un chip cioplit, o reprezentare în stâncă care nu-i obligă, ci doar le îngheaţă orice iniţiativă de a sluji altora.

Partenerul de viaţă, soţul sau soţia, te pot preocupa foarte intens. Este adevărat că Biblia limita participarea la război a proaspeţilor însurăţei pentru a permite tânărului cuplu să se bucure de relaţia lor şi pentru a avea o minimă satisfacţie din această realizare (Deut. 20:7). Până la un punct este normal să existe preocupare pentru tovarăşul de viaţă. Apostolul Pavel afirmă chiar că această responsabilitate concurează cu dorinţa de a sluji lui Dumnezeu. Spre deosebire de fecioară care poate sluji Domnului cu trup şi duh, adică în întregul personalităţii sale, femeia măritată are obligaţii în trup faţă de soţul ei, motiv pentru care slujirea ei faţă de Domnul este parţială (1 Cor. 7:14).

Am auzit o teorie menită a justifica preocuparea soţiei pentru împodobirea cât mai adecvată de dragul soţului: cu cât o soţie se preocupă mai mult de înfăţişarea sa exterioară cu atât sunt mai mari şansele ca soţul să nu fie atras de femeia străină. Vreau să vă dau o veste proastă: un bărbat continuu atras de femeia străină al cărei unic scop este atragerea proştilor ca şi el, nu va putea fi reţinut acasă multă vreme de farmecele soţiei sale. Spre deosebire de femeia străină, soţia lui are obligaţii şi responsabilităţi pe care cealaltă nu le are. Cu bugetul ei modest, soţia nu va putea egala niciodată pe femeia străină care trăieşte din această profesie. Bărbatul creştin care a fost sedus de frumuseţea preotesei plăcerii nu este vrednic de soţia lui. El, care doreşte o soţie sfântă care se închină Domnului, nu are dreptul să-i pretindă soţiei lui să arate ca una care se închină trupului.

Probabil că o nouă lectură a capitolelor 6 şi 7 din Proverbe ne-ar prinde bine. Aici se scoate în evidenţă presiunea uriaşă la care este supus cel care ia în considerare atracţia sa faţă de o femeie străină. În acelaşi timp, însă, se subliniază implicaţiile grave ale unui asemenea gest: faliment financiar, boli venerice, răzbunarea partenerului şi moarte înainte de vreme. Acestora li se adaugă şi mânia lui Dumnezeu care este împotriva desfrânaţilor.

Alţii se scuză pentru inapetenţa lor în slujirea lui Dumnezeu prin preocuparea pentru copii, întocmai ca evreii din vechime. Prin prieteniile lor copiii ne dictează în ce oraş ne stabilim, ce haine să le cumpărăm, ce mobil şi ce abonament le dăm. Săracii de ei să nu sufere prea tare, cum am suferit noi! Prin poftele lor copiii impun părinţilor să căutăm cele mai bănoase locuri de muncă şi să avem mai multe slujbe. Deh! După cât îi muncesc la şcoală au şi ei dreptul la un pic de recreere. Dragi părinţi, Biblia ne învaţă să le purtăm de grijă nu să le căutăm în coarne. Avem datoria să le oferim copiilor noştri o creştere armonioasă lipsită de grijuri, dar să nu uităm că lipsurile însele sunt formatoare de caracter. Copiii văduviţi de lipsuri şi de responsabilităţi cresc cu mari handicapuri. E plină lumea oraşelor de handicapaţi care nu au nevoie de platforme pentru acces, care nu se deplasează în cărucioare, şi de oameni cu retarduri de toate felurile. Părinţii care sunt munciţi din zor şi până seara târziu de datoria de a le place copiilor lor au ajuns să se închine idolilor.

Domnul ne atrăgea atenţia că dacă urmarea lui Cristos interferează cu familia, prioritate are ucenicia: „Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine, şi cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Oricine nu-şi ia crucea şi nu Mă urmează, nu este vrednic de Mine.” (Mt. 10:37-38)

Anunțuri

Comentarii închise la Închinarea la idolul familiei

Din categoria Utilităţi pentru adunare

Comentariile nu sunt permise.