Crăciun fericit!

baby-jesus-pictures

Cu prilejul fiecărui nou Crăciun, oratorii creştini caută unii cu frenezie, alţii cu înfrigurare, toţi cu mare responsabilitate, acea urare definitivă, acel mesaj care să incorporeze o dată pentru totdeauna cele mai sublime gânduri şi ideile care, odată scoase la lumină, să aducă schimbarea mult dorită. Mă tem că nici anul acesta nu vom fi scutiţi de această frământare şi tot fără mult succes va rămâne lupta noastră.

Anunţul cel mai măreţ: Evanghelia

Încercând să găsim urarea aceea nici prea-prea, nici foarte-foarte, trebuie să admitem că urarea definitivă a fost deja emisă, iar privilegiul emiterii ei a fost acordat îngerilor: „Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, Care este Cristos Domnul!” (Luca 2:11). De atunci încoace orice urare însăilează cu mai mult sau mai puţin talent pe marginea acestui anunţ care a schimbat cursul istoriei (nu numai al istoriei ideilor).

Acest anunţ este, de fapt, „o evanghelie”, adică anunţul că s-a născut fiul moştenitor al regelui în exerciţiu, după rânduiala vremii. „Vestea bună” aduce speranţă poporului pentru că dinastia are şanse să continue, ceea ce garantează stabilitatea politică şi economică. În cazul naşterii Pruncului Isus există motive suplimentare de bucurie pentru că acest fiu a fost anunţat cu mult vreme în urmă, iar monarhia aparent neimplicată în momentul de faţă în politica lumii, anunţa prin naşterea fiului revigorarea interesului pentru implicarea activă a Suveranului şi restaurarea intereselor Sale pentru recuperarea rolului Său activ în istoria poporului Său şi a lumii întregi.

Ce înseamnă Crăciun?

Ca să ajungem să ne bucurăm la modul autentic de această sărbătoare trebuie să ajungem la sufletul sărbătorii. Ca să ajungem la sufletul sărbătorii, însă, trebuie să pornim de unde trebuie. După atâţia ani de consum pe bandă şi organizare profesională a sărbătorilor, ni se spune exact cum trebuie să fie sărbătoarea Crăciunului. Cine mai îndrăzneşte, cu copii în casă fiind, să sărbătorească un Crăciun fără brad? Poţi să sari anul acesta peste porcul sacrificat fără asomare?

Ce se află în miezul sărbătorii Crăciunului? Lingviştii nu au ajuns la un consens în această privinţă. Unii pornesc pe traseul limbii latine şi ajung să propună originea cuvântului în evenimentul naşterii (literal creaţiei), dar îl refuză repede sub presiunea dogmei care nu permite ideea creaţiei Fiului, ci preferă o mai fină definire a generării, sau a naşterii veşnice a Fiului. O chestiune de nuanţă desigur. Cine ştie, însă, dacă primii creştini de pe teritoriul României nu au fost cumva gnostici? O altă interpretare porneşte pe traseul limbii slavone şi propune ca origine referinţa la „moartea violentă” sau „moartea în floarea tinereţii” posibil cu referire la Isus, deoarece sub semnul vocaţiei martirice a stat lucrarea sa. Totuşi, poate că referinţa este mai trivială decât ne-o dorim noi ca teologi şi reflectă doar obiceiul de a tăia porcul în ajun de Crăciun (cf. ţi-a venit Crăciunul, „ţi-a sosit ceasul de pe urmă”).

Presupunând că cele două direcţii mai puţin triviale, sugerate de lingvişti, sunt corecte, le putem regăsi în perspectivele Crăciunului biblic. Naraţiunile Crăciunului se pot încadra în două categorii majore: unele care se referă la incidentele naşterii fiului Mariei şi altele care se referă la incidentele transferului Fiului Celui Preaînalt în lumea noastră prin intermediul unor părinţi adoptivi. Ne este mai uşor să auzim despre situaţia unei familii care se confruntă cu problema naşterii în condiţiile de stres create de marile mişcări de populaţie datorate recensământului decretat de împăratul Tiberiu. Înţelegem cu mai multă naturaleţe drama unei familii prinse între datoria civică şi obligaţiile de familie, ca unii care ne aflăm noi înşine uneori în aceeaşi situaţie. Aceste relatări vorbesc despre cum a ajuns să se nască pruncul Isus. Cântările din acest registru ne aduc aminte de umanitatea Celui născut la Betleem, de problemele ridicate de naşterea departe de casă şi de familie, de naşterea în condiţii precare şi poate chiar şi fără asistenţa adecvată.

Cu toate acestea ne este mai drag să auzim despre istoria neobişnuită a unui copil anunţat dinainte de naştere de către îngeri, despre „conspiraţia” care a pregătit venirea şi lucrarea Sa, despre caracterul tainic al naşterii celui mai renumit pământean. Cântările din acest registru ne amintesc de cântarea îngerilor care au copleşit cu slava lui Dumnezeu câmpia Betleemului, de călăuzirea stelei care i-a călăuzit din depărtări pe magi, de divinitatea lui Isusi şi de măreţia actului întrupării.

În miezul Crăciunului se află atât relatările despre Naşterea lui Isus cât şi cele despre Întruparea Domnului, îngemănate atât de bine încât este greu de despărţit un fir narativ de celălalt. Îngerii s-au implicat cu această ocazie mai mult decât în orice alt eveniment din istoria lumii. Cerul are un interes direct şi nemediat de a se asigura că toate detaliile se vor petrece întocmai după planul prestabilit al lui Dumnezeu.

Dacă acesta este miezul sărbătorii Crăciunului ce ne lipseşte să ne bucurăm realmente? Ca unii care credem în importanţa Scripturii pentru clarificarea întrebărilor fundamentale ale noastre ca oameni, vom interoga din nou Biblia. Ne bucurăm să descoperim că naraţiunile Crăciunului ne dau un răspuns preliminar în această privinţă. Aici aflăm că cei care s-au bucurat cu adevărat de primul Crăciun au fost cei care au acceptat natura divină a evenimentului şi natura divină a copilului născut la Betleem. Aceştia au funcţionat ca un ecou al interpretării divine asupra evenimentului şi a copilului. Perspectiva acestora coincide cu a îngerilor. Grupul acestora este bine reprezentat de Elisabeta şi Zaharia, de Maria şi Iosif, ciobanii din Betleem şi magii din răsărit, Simeon şi Ana din Ierusalim. Toţi aceştia sunt bine acordaţi la voia lui Dumnezeu şi reuşesc să-şi depăşească limitele impuse de condiţia umană şi să accepte partea care le revine în magistrala simfonie: GLORIA IN EXCELSIS DEO!

Obstacolul intereselor personale

De partea cealaltă sunt aceia care au reacţionat cu violenţă la noutatea adusă de naşterea unui Prunc atât de neobişnuit. Ei s-au opus prin toate mijloacele posibile deturnării istoriei de la cursul ei natural şi limitarea lucrării lui Dumnezeu. Reprezentantul opoziţiei este Irod, regele în exerciţiu al Iudeei. El nu s-a putut bucura de anuţul „s-a născut de curând un împărat Iudeilor” pentru că avea alte interese.

Irod acesta a fost supranumit „cel Mare” de posteritate pentru că a reuşit să facă din Palestina, un colţ neglijat şi turbulent al Imperiului Roman, un loc apreciat de împăraţii romani. Proiectele de arhitectură desfăşurate pe parcursul mai multor decenii şi abilitatea de a păstra tronul în ciuda schimbărilor politice de pe arena mondială permit un asemenea titlu din perspectiva lumii. Ca şi caracter, însă, Irod a fost o persoană cu un caracter în cel mai fericit caz modest. A îmbrăţişat religia iudeilor doar pentru a le intra în graţii şi pentru a-şi consolida tronul, căsătorindu-se cu o prinţesă din dinastia hasmoneilor, regii-preoţi de la Ierusalim. S-a căsătorit cu peste o duzină de femei din considerente politice, pentru a întări alianţe politice, de care a divorţat sau se descotorisit când le-a suspectat că i se opun. Pe patul de moarte fiind, şi-a ucis fiul moştenitor şi a declanşat o campanie a terorii căreia i-au căzut victimă numeroase persoane de la palat. Aşa se explică şi reacţia acidă pe care o are la auzul veştii că s-ar fi născut un continuator al dinastiei sale despre care el nu ştia nimic şi decizia de a trimite armata la Betleem pentru a dezrădăcina orice astfel de pretenţii.

Asemenea lui Irod şi noi putem avea vieţi prea preocupate de noi înşine în exclusivitate. Poate nu până la extremele pe care şi le-a permis Irod pentru că într-o democraţie reală abuzurile unora împotriva altora sunt împiedicate. Interesele personale ne pot sta împotrivă chiar şi când vine vorba despre bucurie.

Nu merită Irod să zăbovim mai mult asupra sa. Istoria Crăciunului ne oferă mult mai multe exemple de oameni care şi-au depăşit preocuparea egoistă pentru ei înşişi, căutând să se lase folosiţi de Dumnezeu în ciuda defavorizării imediate de care aveau parte prin aceasta. Tot în Evanghelia după Matei, Irod este pus în contrast cu Iosif, tatăl adoptiv al lui Isus. Deşi nu avea pretenţii de nivelul celor invocate de Irod, Iosif putea să pretindă că rămânând mai departe cu Maria viitorul său ar fi fost ruinat. Nu e de mirare că a luat serios în considerare posibilitatea divorţării. Dacă ar fi solicitat un divorţ public, ar fi trebuit să invoce motivul şi ar fi periclitat viitorul Mariei. Gentil cum era, s-a gândit să divorţeze pe ascuns. Cu toate acestea, când îngerul i-a dezvăluit secretul sarcinii Mariei, Iosif a fost dispus să-şi asume ruşinea de a creşte un copil despre care lumea să creadă şi să afirme că este un copil din flori. Deşi ar fi fost natural să se aştepte ca Cel prezentat ca Fiul lui Dumnezeu să aibă parte de asistenţă divină, iar el ca părinte adoptiv să fie în siguranţă chiar şi cu rolul secundar pe care l-a primit, bucurându-se de siguranţa şi binecuvântările răsfrânte asupra lui, Iosif nu a avut parte de acestea. În schimb, Dumnezeu i-a cerut lui Iosif să aibă un rol activ în viaţa lui Isus şi să-i ţină loc de tată. Singurul lucru pe care l-a făcut Dumnezeu pentru Fiul Său, a fost să-l avertizeze pe Iosif când pericolul era prea mare. Toate celelalte Iosif trebuia să le facă singur, cu palmele lui.

Noi înşine ca şi creştini ne gândim că din momentul în care ne dedicăm lui Dumnezeu ne calificăm pentru o grijă specială din partea Lui, astfel încât să nu mai trebuiască să mai facem ceva, ci doar să aşteptăm venirea Domnului într-un fel de grădiniţă în care toate problemele noastre sunt rezolvate încă inainte să cerem noi ajutorul lui Dumnezeu. Realitatea o aflăm cu toţii imediat după convertire: Dumnezeu ne tratează ca pe nişte persoane responsabile şi intervine doar când suntem depăşiţi de probleme.

Obstacolul necredinţei

Este interesant că Irod, în nebunia minţii sale şi a suspiciunii pentru orice complot mai mult sau mai puţin imaginar, i-a luat pe cuvânt pe magii din răsărit, oricât de neverosimilă ar fi părut pentru un altul istorisirea lor. Până la urmă nu se pun ditamai cărturarii la drum dacă nu au certitudinea că vor găsi ceva la capătul celălalt. Contrar aşteptărilor, credinţa i-a lipsit altui personaj, zugrăvit în culori destul de calde de evanghelistul Luca: preotul Zaharia. Îngerul i-a prezis că el şi bătrânica lui vor avea un copil la o etate foarte înaintată. Întrebarea de clarificare nu este tolerată de îngerul Gabriel, ca şi cum fusese dinainte stabilită dorinţa Domnului de a face din Zaharia şi naşterea fiului său un semn pentru ceilalţi oameni. Aşa se face că este sancţionat cu muţenie temporară, până la naşterea fiului anunţat şi numirea sa în acord cu anunţul divin.

Este greu de găsit vreo diferenţă între întrebarea lui Zaharia şi întrebarea Mariei. Deşi acelaşi înger o anunţă şi pe Maria, ea a rămas nesancţionată. Mariei i se acordă privilegiul clarificărilor suplimentare. Atât Zaharia cât şi Maria au avut întrebări. Cine nu ar fi avut dacă se afla în situaţia lor?

Au fost alte personaje care s-au dovedit mai credincioase. De exemplu ciobanii din câmpia  Betleemului. Ei s-au mobilizat imediat ce au auzit vestea că s-ar fi născut Mesia şi au alergat să verifice semnul dat de înger. Am putea să ne scuzăm invocând faptul că ei au fost privilegiaţi. Cine se mai poate lăuda cu o revelaţia atât de îmbelşugată în îngeri. Doar Iacov a mai întâlnit o tabără de îngeri (Gen. 32:1). Toţi ceilalţi muritori au trebuit să se mulţumească cu câte un înger o dată.

Exemplul lui Simeon şi al Anei este cu atât mai strălucit cu cât despre ei nu ni se spune că ar fi avut parte de o asemenea revelaţie. Amândoi s-au mobilizat la Templu pentru a-L întâlni pe Mesia, deşi cel mai probabil că nu se aşteptau să găsească un copilaş în braţele unei femei anonime.

Scriptura afirmă că „fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu”. Ca şi cum Dumnezeu ar fi un om, ni se spune că şi El are o anumită plăcere, un hobby. Lui Dumnezeu îi place să scrie biografia oamenilor pocăiţi, adică întorşi de la păcat la Dumnezeu (Ezechiel 18:23), şi să se asocieze cu oamenii care au credinţă.

Dacă vrei cu adevărat să regăseşti bucuria Sărbătorii Crăciunului va trebui cumvă să ajungi să găseşti în Copilul din ieslea Betleemului pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel despre care apostolul Ioan afirmă cu atâta autoritate: „Cuvântul a devenit  trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1:14a).

Anunțuri

Comentarii închise la Crăciun fericit!

Din categoria Utilităţi pentru adunare

Comentariile nu sunt permise.