Arhive lunare: ianuarie 2009

Ce se mai scrie despre Iona şi Eclesiastul?

6392

Paul Negruţ, Suveranitatea lui Dumnezeu şi sensul vieţii sub soare: o abordare homiletică a cărţilor Eclesiastul şi Iona, Editura Făclia & Editura Universităţii Emanuel, 2006, 160 pp.

Deşi nu obişnuiesc să scriu recenzii la culegeri de predici, dovadă întârzierea cu care reacţionez la această apariţie, mă văd obligat să am o reacţie faţă de această lucrare deoarece pozează ca o lucrare de natură academică: (1) are numărul minimal de pagini pentru recunoaşterea CNCSIS, anume 150 de pagini; (2) foloseşte notele de subsol; (3) are o bibliografie; (4) un conferenţiar îi scrie introducerea; (5) este publicată la o editură recunoscută CNCSIS. Prin urmare documentul poate ajunge pe masa de lucru a studenţilor ca lectură obligatorie care conţine o perspectivă autorizată asupra acestor texte biblice.

(1) Cele 160 de pagini ale cărţii sunt împărţite între Eclesiastul (89 de pagini) şi Iona (70 de pagini). Deşi asocierea atât de neverosimilă a acestor două cărţi biblice din VT, notabilă chiar din titlu, este justificată de autorul „studiului introductiv” al cărţii prin opoziţiile identificate în aceste cărţi biblice, autorul însuşi nu manifestă nici cea mai mică intenţie de a le valorifica. Faptul acesta demonstrează că cele două secţiuni au fost concepute ca lucrări separate, intenţia asocierii lor apărând ulterior şi nu s-au luat nici cele mai mici măsuri pentru a evita artificialitatea. Dacă s-ar fi avut în vedere cu adevărat binele unei audienţe nepretenţioase, după cum se declară, cărţile ar fi putut fi publicate separat în formatul unei ediţii de buzunar, indiferent de numărul de pagini.

(2) Folosirea notiţelor bibliografice nu este justificată pentru un homilariu care are ca audienţă un „public special”, adică „este adresată nu doar celui fără educaţie teologică, ci mai ales acelora care au nevoie de Evanghelie şi au un prim contact cu textul biblic”. Dezicerea de orice obligaţie academică este mai mult evidentă din aceste afirmaţii.

(3) Bibliografia este o selecţie a cărţilor de o anumită orientare, fără a se lua în calcul măcar alte opinii divergente de a autorului. De exemplu din lista celor 21 de autori incluşi în lista bibliografică la comentariul pe Iona, abia dacă citează 9 dintre ei. Dintre aceştia trei sunt citaţi cu privire la o temă colaterală. Restul comentatorilor sunt amintiţi în ceea ce ar fi trebuit să fie o bibliografie selectivă. Nefiind un specialist în domeniul studiilor VT, Negruţ şi-a permis luxul de a nu consulta bibliografia de specialitate, propunând de fapt doar nişte convingeri personale cu titlu de autoritate în domeniu. Autorul se citează pe sine (una dintre cele două cărţi, singurele academice scrise, Revelaţie, Scriptură, Comuniune, 1996) într-un context cu totul irelevant (vezi n. 4, p. 119). Acolo referinţa la Epistola lui Iacov ar fi fost suficientă. Referinţa este suficient de ambiguă pentru a crea senzaţia că autorul îşi sfătuieşte cititorii să citească întreaga sa carte pentru a afla mai multe detalii despre modul în care „Dumnezeu Se descoperă oamenilor prin Cuvânt, dar şi prin fapte” (p. 119). În plus James Limburg apare şi ca Limberg (p. 106, n. 1). Ca să nu mai spun că Wolff, în ciuda expertizei sale în literatura profetică ebraică, este citat (complet irelevant) doar pentru cazurile de oameni înghiţiţi de mamifere marine. Dacă este să vorbim de bibliografie, Iona este una dintre cărţile profetice ale VT care au fost studiate încă din Antichitate şi se studiază în cele mai multe colegii teologice din lume. Este o carte arhicunoscută şi răscitită. Bibliografia, chiar şi selectivă, ar fi trebuit să fie mult mai amplă.

(4) Dorinţa de a fi luată în calcul ca şi contribuţie academică răzbate şi din dorinţa de a publica lucrarea la o editură recunoscută CNCSIS (Editura Universităţii Emanuel în acest caz), deşi efortul financiar al publicării aparţine Editurii Făclia şi lui The Oak Lodge Trust.

(5) Prefaţa este semnată de un cadru didactic al instituţiei, altul decât vreunul dintre cei doi specialişti în VT ai Universităţii Emanuel, adică tocmai conferenţiarul cel mai apropiat de autor şi de domeniul cercetării sale: dr Marius Cruceru, specialist în literatura patristică. Specialiştii VT ar fi avut un cuvânt mai greu de spus aici dacă lucrarea ar fi fost de luat în seamă ca rod al cercetării academice.

Mă străduiesc să înţeleg în ce constă faptul că „volumul de faţă este produsul unei investigaţii interpretative care îndeplineşte criteriile elementare exegetice” (p. 7 şi coperta spate). Din perspectiva exegezei minimale, aşa cum eu o înţeleg, autorul ar fi trebuit să facă diferenţa dintre genul epic şi genul liric, Eclesiastul şi Iona reprezentând unul dintre aceste două genuri literare. Lectura volumului Biblia ca literatură al lui Gordon D. Fee şi Douglas Stuart, cunoscut cititorilor din România încă din 1995, ar fi trebuit să fie suficient pentru o minimă călăuzire în lumea exegezei cu pretenţiile ei. Indirect se avansează ideea că predicarea expozitivă îl disculpă pe orator de toate obligaţiile exegetice.

Aparenţa de academism se contrazice în mod evident lipsa „pretenţiei de savantlâc” despre care se vorbeşte în introducere. Dacă se acceptă că această lucrare nu poate intra in categoria „comentariilor biblice tradiţionale”, date fiind cele enunţate mai sus, contribuţia academică a acestei lucrări este minimă, dacă există cu adevărat. Autorul nu consideră o obligaţie a lua în discuţie opţiunile interpretative existente, ci doar caută să dea justificare opţiunilor personale asupra unor texte din aceste cărţi. Discuţiile subţiri despre paternitatea cărţilor este o dovadă în acest sens. Un asemenea subiect nici nu ar fi trebuit să preocupe pe un autor care scrie în afara domeniului specialităţii sale şi pentru o audienţă de nespecialişti.

Cu privire la pretenţia de a fi o „abordare homiletică a cărţilor Eclesiastul şi Iona” nu cred că acest exerciţiu justifică o ignorare a principiilor exegetice fundamentale. Biblia este o carte deschisă publicului larg şi, ca protestanţi, credem că orice are dreptul să o citească şi să o interpreteze. Totuşi, atunci când ne afişăm cu rezultatele muncii noastre ca profesori de teologie trebuie să ne străduim să oferim nu numai profunzime şi relevanţă, ci şi veridicitate şi interpretări solide şi verificate. Altfel, la ce ne ajută toată educaţia şi experienţa noastră de dascăli? Oricum, ca învăţători, vom avea un aspru judecător în persoana lui Dumnezeu Însuşi. Pretenţiile audienţei şi exigenţa lui Dumnezeu ar fi trebuit să fie motive suficiente ca Negruţ să nu se grăbească cu publicarea acestor predici.

Nu pot să recomand volumul nici ca lectură devoţională deoarece am pretenţia ca cel căruia îi permit să folosească Biblia pentru a mă încuraja în practicarea devoţiunii faţă de Dumnezeu să cunoască bine Scriptura pe care o expune şi nu să folosească orice mijloace pentru a-şi populariza propria agendă, fie ea şi teologică. Pot recomanda volumul pentru ilustraţiile cu tentă autobiografică folosite (vezi cel puţin pp. 137-140), pentru stilul cursiv şi narativ al scrierii şi pentru pasiunea pentru evanghelizare a autorului.

În zilele următoare voi aborda cartea Iona dintr-o perspectiva literară, fundamentându-mi concluziile teologice pe elementele narative strecurate de autor în mod intenţionat în textul său. Cel puţin ca dovadă a faptului că natura prejudecăţilor exegetice determină rezultate diferite ale procesului interpretativ.

Reclame

Comentarii închise la Ce se mai scrie despre Iona şi Eclesiastul?

Din categoria Iona, Publicaţii

Urmăreşte-ţi viziunea!

vision

Acesta este un mesaj inspirat din Geneza 11:27b-13:18. Încercăm să învăţăm de la Avram cum să depăşim obstacolele care pot apărea în calea realizării viziunii pe care noi, ca şi el, am primit-o de la Dumnezeu.

urmareste-viziunea1

Comentarii închise la Urmăreşte-ţi viziunea!

Din categoria Geneza, SVT2

Rezultate preliminare la examenul de Exegeza VT

A trecut şi examenul de exegeza VT. Nu oricum dar contează că a fost trecut onest. Anul acesta am survolat naraţiunile despre patriarhi şi ne-am oprit la Ciclul narativ „Avraam” (Gen. 11:27b-25.19a). Examenul a reprezentat 70% din nota finală, restul de 30% fiind acoperit de cele 5 teme de seminar primite. Fiecare dintre aceste două seturi de verificări trebuie acoperit de o manieră de cel puţin 50%. În caz contrar studentul nu primeşte notă de trecere oricât de bine se prezintă la oricare dintre cele două secţiuni.

Examenul a constat în 4 patru secţiuni:

A. 20 de întrebări de conţinut a câte un punct fiecare, cu răspuns la alegere. Punctajul maxim l-a scos aici studentul Ion F.

B. 15 întrebări cu privire la referinţa unor texte memorabile, cu răspuns prin împerechere, a câte două puncte fiecare. Punctajul maxim l-a scos aici studentul Beniamin M.

C. 20 de întrebări de teorie, a câte trei puncte fiecare. Cele mai multe puncte (54/60) le-a scos aici studentul Maricel C.

D. 3 subiecte cu text la vedere la care trebuia aplicată o tehnică exegetică învăţată şi aplicată la clasă.

subiectul 1. Despre personaje, erou, misiune şi obstacole în Geneza 16. Punctaj maxim a fost obţinut de studenţii Ionuţ E. şi Marius C., deşi cea mai completă argumentaţie asupra alegerii eroinei îi aparţine lui Ovidiu B.

subiectul 2. Despre perechi adiacente în Geneza 18. Foarte puţini studenţi s-au pregătit asupra acestui aspect deşi i-au fost acordate în manual nu mai puţin de 11 pagini şi s-a exersat la clasă. Cel mai bun punctaj (17/20) l-a obţinut studentul Avram N.

subiectul 3. Despre momentele subiectului şi profilul intrigii în Geneza 22. Punctajul maxim a fost obţinut de studentul Răzvan M.

Pe ansamblu, rezultatele sunt slabe. Notele cumulate cu temele de seminar nu vor da note mai mari de 9 anul acesta. Nu mă văd obligat să intervin în vreun fel din moment ce este foarte clar că studenţii nu au învăţat din manual ceea ce le-a fost recomandat. Anticipez o promovabilitate de cel mult 70%. Notele vor fi anunţate în mod individual fiecărui student prin email.

Comentarii închise la Rezultate preliminare la examenul de Exegeza VT

Din categoria SVT2

Şapte livre

picture-6

Titlu original: Seven pounds

Regia: Gabriele Muccino

Scenariul: Grant Nieporte

Distribuţie: Will Smith, Rosario Dawson, Woody Harrelson, Michael Ealy, Barry Pepper.

Şapte livre este povestea unui tânăr, Ben Thomas, copleşit de vină după ce, din propria vină a produs un accident rutier în urma căruia şi-a pierdut viaţa soţia sa şi alte persoane (probabil şase). Disperarea îl conduce la selectarea unui număr de tot atâtea persoane cărora să le facă un mare bine, chiar dacă aceasta presupune pierderea propriei vieţi. De la fratele său, un comisar de finanţe, selectează oameni care s-au împrumutat de la stat şi au şanse mici de a restitui împrumutul. Merge până acolo încât îşi falsifică identitatea cu ajutorul actelor luate de la fratele său. Singura sa dorinţă este să se asigure că beneficiarii sunt oameni buni, de cea mai bună calitate.

La un an de la accident îşi donează un plămân unui alt tânăr afro-american cu cancer pulmonar. După alte şase luni donează o jumătate de ficat unei femei afro-americane în vârstă. Donează măduvă osoasă pentru un copil afro-american ce avea nevoie de ea. Casa de pe malul mării şi-o donează unei familii sărace de hispano-americani, o mamă cu doi copii, terorizaţi de un tată violent. La moarte îşi donează corneea unui pianist evreu orb, iar inima şi-o donează unei femei tinere afro-americane de care s-a şi îndrăgostit. Această ultima paralelă este sublimă. Al şaptelea beneficiar trebuie să fie avocatul care poartă de grijă de toate tranzacţiile şi de partea legală a transplantelor în numele eroului. Scena transplantului inimii este înfiorătoare prin emoţia cu care este încărcată. Scena de final o întrece, totuşi. Acum Emily, cu inima lui Ben în piept, se întâlneşte cu Ezra, care purta ochii lui Ben.

Desigur, morala filmului rezonează bine cu cuvintele Domnului „Nu este dragoste mai mare decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13). Circumstanţele morţii, însă, ridică probleme. Puterea de a primi viaţa şi de a o lua stă în circumstanţe care nu sunt sub controlul nostru direct, ci al Dumnezeu în ultimă instanţă. Opţiunea de a-şi lua viaţa prin contactul cu meduza care îi slujea de animal de companie este una care contrazice principiul enunţat înainte.

Dorinţa de a face bine cu orice preţ unor anumite persoane debordează a umanism. Afirmaţia lui Ben: „Stă în puterea mea să-i schimb drastic circumstanţele, dar nu vreau să-i dăruiesc ceva ce nu merită”, face aluzie la prerogative pe care numai Dumnezeu, ca Judecător imparţial şi drept, le merită cu adevărat. Ca unii care locuim într-o lume care aparţine lui Dumnezeu, lecţia capitală a vieţii noastre este să facem ce putem mai bine cu viaţa noastră aşa cum ne-a dat-o Dumnezeu, în parametri hotărâţi de Dumnezeu. Fiecare om va fi judecat după ceea ce a făcut (incluzând aici vorbirea) cât timp cât a trăit în trup în circumstanţele date în mod suveran de Dumnezeu. De fapt lecţia pe care umanismul niciodată nu a învăţat-o este că sub soare tot Dumnezeu este suveranul. O lecţie tot am primit prin faptul că facerea de bine este completă, Ben nu merge cu jumătăţi de măsură. În cazul lui Emily a reuşit chiar să-i pună pe picioare afacerea, reparându-i tipografia antică pe care o avea în garaj.

Mi-a plăcut filmul pentru calitatea regiei semnată de Gabriele Muccino şi pentru rolul jucat de actorii din distribuţie. Firul narativ este cu totul neaşteptat. Practic ai nevoie să ajungi la sfârşitul filmului ca să înţelegi toate detaliile intrigii. Mai ales momentul incitant este cel care apare abia către finalul filmului şi în câteva flashback-uri care nu spun prea mult la momentul apariţiei lor. Jocul cu flashback-ul şi-a făcut din nou datoria de a destabiliza spectatorul în confortul său şi de a incita la o urmărire atentă. Estetică doar.

Comentarii închise la Şapte livre

Din categoria Arte vizuale

Cine (mai) este păstor baptist?

Exerciţiul retoric (nu sunt în măsură să constat dacă este sau nu cathartic) deschis de Marius Cruceru (de aici încolo M.C.) pe blogul său cu privire la identitatea păstorului baptist soseşte cu întârziere. Spun aceasta pentru că, asemenea oricărui alt cult recunoscut în România, statutul păstorului este stabilit prin documentele autorizate ale cultului în cauză, în cazul nostru Statutul Cultului Creştin Baptist şi Mărturisirea de Credinţă. Consider că orice discuţie pe această temă trebuie să ţină cont de identitatea asumată prin aceste documente. Ar fi fost mai util un dialog pe această temă în perioada în care se negocia conţinutul Statutului. Totuşi, sper ca din frământări ca acestea să se contureze opinii mai coerente bazate pe înţelegeri mai precise ale învăţăturii biblice şi pe experienţa deceniilor, dacă nu chiar a secolelor. Pentru ca să realizăm un asemenea deziderat apelul la modelele Scripturii şi ale istoriei noastre sunt extrem importante. Altfel ne trezim bătând apa în piuă şi ne aşteptăm să iasă ulei.

Sper ca materialele extrase din Dicţionarul de imagistică biblică postate recent pe acest blog să ajute la conturarea unei teologii biblice cu privire la modelul păstorului (ciobanului) folosit pentru conducătorii (indiferent de natura lor) unui popor, nu numai al lui Dumnezeu. Acum voi rămâne la câteva obiecţii pe care le am la materialul prelucrat de M.C.

1. Păstorul nu este profesor în sensul folosirii „apucătorilor didactice” de la amvon, cu atitudine de superioritate şi cu un limbaj criptic şi greu de urmat. Manifestarea păstorului ca educator se rezumă în concepţia lui M.C. la „transmiterea predaniei, a mărturisirii de credinţă, cere catiheza”. Cu alte cuvinte afară de învăţăturile începătoare, pastorul ar face mai bine să nu se bage. Statutul declară însă în art. 19 (6) că „păstorirea se realizează prin (…) catehizare, educaţie biblică, predicare”. Prin urmare, pastorul este un educator, iar amvonul este o catedră. Sunt de acord că trebuie să avem în vedere audienţa, un educator bun întotdeauna face aceasta. Să nu uităm, însă, că educaţia, inclusiv cea biblică oferită de la amvon, este şi un act de cultură, din care fiecare trebuie să aibă ceva de învăţat. Nimic mai trist decât o adunare în care autorul Epistolei către evrei ne-ar spune ca audienţei antice: „cu toate că acum trebuia să fiţi învăţători, voi aveţi din nou nevoie de cineva care să vă înveţe adevărurile elementare despre cuvintele lui Dumnezeu” (i.e., cateheza, Evrei 5:12 f.). După cunoştinţa mea, cateheza, cel puţin în adunările cu dare de mână, este realizat fie integral, fie cu asistenţa unor fraţi mai pregătiţi din adunare şi nu în intregime de către păstor. Prin urmare, dacă munca păstorului ar presupune doar catehizarea, pregătirea înaltă ar fi cu totul nenecesară. Păstor poate să fie orice enoriaş care îşi cunoaşte crezul.

2. Păstorul nu este retor, în sensul că vorbeşte elocvent şi convingător. În accepţiunea lui M.C. există prea mulţi predicatori itineranţi care au fost ordinaţi păstori. Statutul recunoaşte lucrarea de predicare, ca echivalent al profetului din lista celor cinci slujiri enumerate de apostolul Pavel în Efeseni 4:11. Ca să aflăm numărul predicatorilor itineranţi ordinaţi ca păstori ar fi suficient să cerem fiecăruia lista cu angajamentele de predicare din anul trecut în alte biserici decât cea locală. Dacă păstorul are totuşi responsabilităţi de educator, să însemne aceasta atunci că putem educa oricum, fără inflexiuni, fără artificii retorice? Nu cred, cu atât mai mult cu cât discursul său de 40-50 minute trebuie să rămână memorabil cât mai mult timp, şi nu pentru gafele făcute. Din păcate, oricât de mult urăsc lucrul acesta, încă sunt mulţi oameni care vin la biserică pentru un discurs memorabil duminica. Deşi este trist, pentru mulţi enoriaşi, programul de închinare de duminica este oportunitatea unei încărcări pentru restul săptămânii. Până când vom reuşi să-i convingem pe toţi enoriaşii de responsabilitatea de a citi şi medita zilnic la Cuvânt, dându-ne noi înşine exemple în această privinţă, rămâne datoria de a-i „echipa pe sfinţi pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până când vom ajunge TOŢI la unitate în credinţă şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la omul matur şi la măsura maturităţii plinătăţii lui Cristos.” (Ef. 4:12-13) Dacă suntem convinşi de importanţa cuvintelor noastre, dacă Cuvântul Domnului vorbeşte prin noi, să nu folosim metode oratorice de îmbunătăţire a discursului? Dacă aşa stau lucrurile, iubiţi predicatori şi pastori vă rog să nu mai folosiţi ilustraţii (cum a făcut Domnul Isus) şi nici citate din autori seculari / păgâni / necreştini (cum a făcut Pavel)! Eu unul sunt convins de puterea Cuvântului lui Dumnezeu fără alte artificii şi sunt dispus să renunţ la toate artificiile acestea. Doreşte cineva să mi se alăture?

3. Păstorul nu este şef de instituţie, în sensul că se poartă ca nişte şefi cu subalternii lor, manifestă o grijă exagerată faţă de imagine şi este un bun administrator. În privinţa şefiei Scriptura este foarte clară şi nu trebuie să insistăm: conducătorii bisericii trebuie să înveţe tiparul de conducere prin slujire de la Domnul, un tipar opus celui promovat de lume (Marcu 10:42-45). Totuşi, credincioşii nu sunt ei tot oameni? Dacă există anumite principii general valabile pentru conducere, să nu se aplice şi la noi? Ar fi aşa, dacă ne-am fi dezis de natura noastră umană, de moştenirea noastră culturală, de contextul social în care trăim. Până una-alta e cam greu de dovedit că noi am încetat a mai fi oameni. În plus, Statutul vorbeşte foarte clar despre faptul că păstorul este ales cu prioritate dintre toţi slujitorii duhovniceşti ai unei biserici, indiferent dacă acela are o altă calificare duhovnicească se subînţelege, pentru că păstorul reprezintă adunarea în faţa autorităţilor de cult şi de stat (Art. 25.1, 37.1), el conduce lucrărilor Comitetului şi ale Adunării Generale. Până acolo merge asocierea aceasta încât Statutul recunoaşte asimilarea funcţiei de păstor cu cea de preot în bisericile tradiţionale (Art. 20.1) din pricina oficierii actelor de cult: botez, Masa Domnului, cununie şi ordinare, fapt solicitat în mod expres de Legea 489/2006. Interesantă ingerinţă a statului în treburile bisericii, nu-i aşa? Să încerce cineva să-mi demonstreze din Statut că Biserica Baptistă nu s-a instituţionalizat şi eu îi voi demonstra că păstorul nu trebuie să fie liderul / şeful instituţiei respective. Şi dacă este reprezentantul unei instituţii nu are nicio importanţă imaginea sa publică? Din moment ce disciplinarea unui greşit se face în raport cu „impactul asupra mărturiei bisericii” (Art. 13.2), aşadar Statutul acordă atenţie imaginii, cu siguranţă contează şi imaginea personală a păstorului. Un păstor neglijent cu îmbrăcămintea sa, cu manierele sale cu siguranţă că, în societatea urbană a secolului XXI, va avea un impact negativ asupra imaginii comunităţii pe care o slujeşte nu numai a sa personal. De fapt, M.C. este el însuşi preocupat de imaginea personală a păstorului (cf. secţiunea Păstorul nu poate fi politician). Ca administrator al problemelor bisericii, fie că îi place fie că nu îi place, păstorul este ultimul responsabil. Dacă nu îşi găseşte un diacon-administrator (conform Art. 37.2), sau nu poate delega un diacon sau un presbiter cu drept de semnătură pe documente (Art. 37.1) atunci este responsabil de tot ce se petrece în ograda lui. Cu siguranţă îi prinde bine să cunoască administrare. Oare nu de aceea se face acest curs la Facultăţile de Teologie?

Până la acest punct, negaţiile îl privesc pe păstor în cadrul comunităţii bisericeşti. Următoarele două calităţi negate îl privează pe păstor de nişte calităţi în cadrul societăţii, ca şi cum funcţia de păstor este incompatibilă cu afacerile şi cu politica. Ulterior se va relua firul calităţilor păstorului în cadrul comunităţii ecleziale.

4. Păstorul nu este om de afaceri, dar ar putea la fel de bine să nu-şi câştige existenţa din păstorirea enoriaşilor, zice M.C. Totuşi, cei mai mulţi păstori baptişti din România primesc salarii din munca de păstorire fiind angajaţi ca păstori. Dacă este să fim stricţi cu mărturia biblică, vom găsi că salarizarea păstorilor este o necunoscută în biserica primară. Prin salarizare înţeleg angajarea unui om pentru anumite servicii în schimbul unei sume bine precizate primite la o dată exactă. Din câte cunosc păstorii îşi rotunjesc veniturile în diverse feluri, nu numai prin predarea religiei în şcoli. A munci nu este o ruşine. Dacă păstorirea presupune o integrare a păstorului în societate, printre oameni, atunci nu văd un mijloc mai bun de a se integra decât prin asumarea unei slujbe în societate. Nu cred că slujirea de dascăl într-o instituţie creştină, ca unul care eu însuşi o profesez, corespunde slujbei antice a „făcătorului de corturi” care era o meserie de pălmaş în cel mai pur sens al cuvântului şi nu o meserie de intelectual. Să-l vezi pe marele rabin Pavel cosind şi croind material este cu totul altceva decât elucubraţiile noastre verbale de la catedră şi apoi transformate de la amvon, şi apoi modificate la radio, şi apoi cosmetizate în reviste şi în cărţi. De aceea mă bucur întotdeauna când pot să-mi pun palmele la lucru în slujba semenilor, cu ciocanul, cu mistra, cu lopata sau cu rola, sau cu ce va mai fi. De ce sunt afacerile atât de urâte nu înţeleg. Oamenii de afaceri din România nu au nevoie de creştini printre ei? Oamenii de afaceri care susţin Fundaţia Crown Financial Ministries, printre alţii desigur, propun reforma acestei profesii.

5. Păstorul nu poate fi politician. Aici nu am nimic de adăugat şi mă supun Statutului care zice că „Păstorii bisericii nu pot fi membri ai partidelor politice” (Art. 26.3). Cu alte cuvinte, ceilalţi slujitori duhovniceşti, ordinaţi sau nu, ar putea fi. Rezultă de aici, că dintre toţi slujitorii duhovniceşti (Scriptura le spune prezbiteri), păstorii sunt mai deosebiţi, sunt speciali, ce să mai spunem, sunt şefi ai instituţiilor. În schimb „datoria noastră”, continuă M.C., „este să stăm la căpătîie de paturi de spital şi la capăt de sicriu, în faţa mirilor şi cu braţele încărcate de copii la binecuvîntare, datoria noatră este să stăm în amvoane, nu la tribunele politice.” Aşa revenim la amvon de unde predicăm cateheza. Totuşi, politica nu se face numai ca membru de partid. Păstorii fac politică atunci când aduc în serviciile publice ale bisericii lor politicieni pe care îi prezintă ca pe candidaţii preferaţi. Păstorii fac politică atunci când sucombă înaintea curtării politicienilor de a fi susţinută candidatura lor într-un fel sau altul. Ca unii care ne dorim să fim echidistanţi faţă de politicieni şi să avem motive să ne putem ruga pentru ei fără deosebire de coloratura lor politică, atunci trebuie să ne păstrăm echidistanţi. De aceea, la Biserica Providenţa, prin hotărârea Comitetului de conducere am organizat o seară de prezentare a candidaţilor partidelor politice la alegerile uninominale din noiembrie 2008. A fost o seară specială, nu am sacrificat o seară de închinare publică, în perioada de campanie electorală, când toţi candidaţii au fost trataţi în mod egal, fiind solicitaţi să-şi prezinte valorile şi să răspundă la întrebări. Au fost orientaţi înspre Dumnezeu care aude totul şi li s-au făcut cadou o Biblie cu recomandarea de a o citi. Au fost încredinţaţi cu toţii harului lui Dumnezeu. Cu siguranţă putem face politică în multe feluri nu numai fiind un membru de partid. Când scrii un articol despre problemele societăţii, şi faci recomandări, dai soluţii, te plasezi de o anumită parte a baricadei, adică faci politică. Cu aversiunea faţă de spital pe care o declară M.C. şi pe care o regăsesc şi la alţi păstori, ce îi mai rămâne de făcut păstorului, afară de cateheză?

6. Pastorul nu este preot, în sensul de persoană de rang superior din pricina ordinării. Deşi îi dau dreptate lui M.C. în privinţa trecerii la un rang superior, consider că bărbaţii ordinaţi în cultul baptist îşi asumă prin ceea ce eu numesc „legământul consacrării” un nivel superior de angajament în slujire. Am precizat deja că din punct de vedere legal pastorul este asimilat preotului tocmai pentru că săvârşeşte actele de cult. Este cam greu să nu te încrezi în statutul de preot când te recomanzi ca atare, eşti privit ca atare şi funcţionezi ca atare. Scriptura, însă, că „Bătrânii (adică prezbiterii) care cârmuiesc bine să fie consideraţi vrednici să primească o îndoită onoare, mai ales cei ce se ostenesc în predicare şi învăţare.” (1 Timotei 5:17) Cum va fi fiind îndoita onoare şi mai ales procesul de predare-primire? De ce numai cei ce predică şi învaţă se califică pentru o asemenea onoare şi nu cei ce umblă la patul bolnavului, în faţa mirilor, cu copii în braţe?

7. Păstorul nu este prestator de servicii spirituale şi liturgice. Aici resimt cel mai bine spiritul lui M.C. Cea mai clară călăuzire a Duhului în privinţa închinării vine atunci când nimeni nu coordonează programul, ci fiecare se ridică după cum este inspirat. Cu siguranţă nu ne-ar plăcea aşa ceva. Pot fi instruiţi şi alţii să coordoneze programele publice ale bisericii. Deja lucrul acesta este practicat de unele biserici, care preferă să aibă scurte sesiuni de pregătire a programelor de închinare ale bisericii în săptămâna dinaintea duminicii în cauză.

8. Pastorul nu este leader, adică nu stă în frunte. „El trebuie să fie ŞI lider, dar nu ÎN PRIMUL rând lider”. În acelaşi timp, el „nu poate fi lider”. Nu ştiu cum poţi fi ceva doar într-o mică măsură. Eu ştiu că dacă trebuie să fiu ceva, atunci trebuie să fiu ce pot mai bine în măsura abilităţilor dăruite mie de Dumnezeu. Orice altceva mai puţin este păcat. Este ciudat faptul că Biblia vorbeşte despre marii lideri ai lui Israel, politici sau spirituali că sunt păstori ai lui Israel. Cum se face că păstorul însuşi nu este un lider nu ştiu. Fără a se obosi, pentru simplul fapt că este ales cu 75% din voturile adunării sunt şanse foarte ridicate să fie cel puţin un lider de opinie, dacă altceva nu este. De aici derivă, indiferent dacă îi place sau nu, indiferent dacă se simte pregătit sau nu, faptul că el este un lider, la care oamenii se uită pentru coordonare, direcţie, viziune. Un păstor fără viziune ar fi bine să şi-o lămurească curând, altfel într-adevăr nu este lider.

9. Păstorul nu este manager. Sunt de acord principial cu această aserţiune. Totuşi, ce ne facem cu păstorii care au fost binecuvântaţi cu darul administrării? Dacă Dumnezeu care este suveran peste împărţirea darurilor, nu cred că ne putem permite să interferăm cu Domnul însuşi. Îmi doresc şi eu şi militez pentru asumarea slujirii diaconale la modul cel mai plenar de diaconi.

10. Pastorul nu este DJ, entertainer sau circar, în sensul folosirii de la amvon a limbajului licenţios, a limbajului colorat, a exagerării cu glumele. „Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la simţul umorului şi la o bună cumpănire în folosirea acelor instrumente retorice care pot stîrni zîmbetul de care nici Dumnezeu nu se lipseşte.” Desi am înţeles că păstorul nu este orator, iată aici proba contrarie. Deşi munca educativă a păstorului se restrânsese la cateheză, aici înţeleg că de la amvon este predicat Cuvântul Domnului. Păstorul poate glumi dar cu măsură, poate folosi ironii dar în mare viteză, poate folosi ilustraţii hazlii dar nu prea des, etc. Poate că ne trebuie un dozator de glume. Sunt convins că anumite artificii retorice de efect într-o adunare, nu sunt de efect în alta. Apostolii au folosit, e adevărat cu totul ocazional, chiar şi sentinţe foarte aspre. La profeţi ele apar mai des. Terminologia invocată în titlu: „DJ, entertainer sau circar” este mult prea dură pentru realitatea simplă în care trăim noi. Eu unul nu cunosc păstori baptişti, e adevărat că nu am cunoştinţe vaste în acest domeniu, care să se califice pentru aceste titluri. Dacă planează suspiciuni asupra anumitor predicatori, atunci ar trebui să se discute cazual şi să fie sesizate persoanele respective pentru a se îndrepta.

În cele din urmă, dacă păstorul nu este nimic din toate acestea, putem trăi ca păstori foarte liniştiţi: toate problemele adunării nu mai sunt ale noastre, sunt ale lor, şi ele trebuie rezolvate de cine va vrea, eventual diaconi şi alţi presbiteri. Păstorii rămân cu cateheza, cu vizitarea bolnavilor, cu cununiile şi binecuvântarea copiilor (asta de unde o mai fi răsărit că nu este nici în statut şi nici în Biblie ca obligaţie a păstorilor?). Dacă dau învăţătură să nu se streseze prea tare cu pregătirea pentru că poporul e greu de cap şi nu facem din amvon nici pupitru sau catedră nici platformă. Să se ţină de transmiterea doctrinei de bază şi să lase pe ceilalţi cu închinarea, cu coordonarea, cu administrarea, cu reprezentarea şi cu toate celelalte. Şi eu zic că atunci când cineva doreşte să ajungă păstor baptist să-şi citească Biblia, Crezul dar şi Statutul ca să ştie ce îl aşteaptă. Şi dacă e băiat deştept şi îl înspăimântă toate acestea să stea pe lângă un păstor mai vârstnic şi să se deprindă cu responsabilităţile acestea, sau să se ocupe de altceva.

Îmi imaginez că unii speră ca toată discuţia aceasta să nu fi fost doar un exerciţiu retoric! Doar când se va răspunde la întrebarea: „Cine sunt păstorii cu adevărat?” vom putea emite nişte concluzii. Deocamandată acest exerciţiu de via negativa ne-a lăsat în braţe cu mediocrităţile comune. Aştept să vedem ce ni se propune pe via positiva şi mă gândesc cu îngrijorare la cele ce ne mai rămân de spus.

Comentarii închise la Cine (mai) este păstor baptist?

Din categoria Uncategorized

Dumnezeu ca păstor

shepherd

Una dintre cele mai îndrăgite imagini din Biblie este cea a lui *Dumnezeu ca păstor al poporului Său. Prima referire la această imagine apare destul de recent, deşi sensul său evoluează ulterior (Gen. 49:24). Deşi în unele cazuri rolul lui Dumnezeu ca păstor este menţionat fără explicaţii suplimentare (Ps. 79:13; 95:7; 100:3), în altele Dumnezeu este prezentat călăuzind (Ps. 77:20; 80:1), protejând (Ps. 78:52), salvând (Ez. 34:22) şi adunând poporul (Ier. 31:10), precum şi conducându-i spre a găsi hrană adecvată (Ier. 50:19; Mica 2:12–13). Psalmul 23 rămâne textul clasic în această privinţă, zugrăvindu-L pe Dumnezeu ca furnizor, călăuză şi protector. Aproape la fel de renumită este şi vedenia lui Isaia despre dragostea sensibilă a lui Dumnezeu pentru cei slabi, zugrăvită în imaginea păstorului care îi ridică pe miei în braţele Sale şi îi poartă, precum şi conducându-le cu grijă pe oile gestante (Is. 40:11).

Dincolo de necredincioşia curentă a poporului şi a liderilor lor, Dumnezeu vede o vreme când rămăşiţa lui Israel, împrăştiată în prezent, va fi adunată din nou precum o turmă într-un ţarc unde este siguranţă, şi va fi condusă pe poartă afară către locuri unde este hrană din belşug (Mica 2:12–13).  În tot acest răstimp, Dumnezeu Îşi va supraveghea cu grijă poporul Său (Ier. 31:10) şi se va îngriji de el (Zah. 10:3). Încă o dată poporul se va înmulţi, iar Dumnezeu va desemna peste ei păstori care vor avea cele mai nobile interese în adâncul inimii şi se se vor îngriji de ei cum se cuvine (Ier. 23:4). Uneori toate aceste calităţi sunt atribuite numai lui Dumnezeu, în mod remarcabil în Ezechiel 34:11–16.

Mesia ca păstor şi miel. Pe lângă imaginea generalizată a lui Dumnezeu ca păstor al poporului Său, Biblia dezvoltă un motiv care se focalizează în mod specific pe Mesia, aşa cum profeţea VT şi a fost împlinit în NT. Asemenea lui David, din care descindea (2 Sam. 5:2; 1 Cr. 11:2; Ps. 78:7–12), această persoană este descrisă în termeni apropiaţi păstorului. Astfel, Ezechiel profeţeşte: „Robul Meu, David, va fi Împărat peste ei şi va fi un singur Păstor peste toţi” (Ez. 37:24).

În NT persoana este în mod direct identificată cu Isus (Mt. 2:6), care vorbeşte despre Sine în parabole ca Unul care caută oaia pierdută şi o aduce acasă (Luca 15:4–7) şi se identifică în mod direct cu păstorul celor abandonaţi şi împrăştiaţi despre care se îngrijeşte să îi adune (Mt. 6:34; 9:36; 15:24; Luca 19:10). În descrierea sa extinsă din cadrul pildei „Păstorului cel bun” din cea de-a patra evanghelie, avem cel mai complet portret al păstorului care păstoreşte poporul lui Dumnezeu (In 10:3–30). Aici avem mai mult decât o simplă parabolă, şi nu chiar o alegorie: este mai degrabă un „câmp imagistic” bogat în multiple posibilităţi figurate. Pentru prima dată apare referirea la „alte oi” pe lângă Israel, adică neevreii. Păstorul nu mai este un simplu personaj al naraţiunii ci persoana în jurul căruia gravitează toate. Nouă este şi referirea la moartea păstorului în folosul turmei.

Într-o uluitoare schimbare din condei, se vorbeşte despre această moarte ca despre moartea unui *miel, cel mai vulnerabil membru al turmei. Isus nu este numai păstorul care se sacrifică, ci şi oaia de sacrificiu, motiv pentru care El este descris în Revelaţia lui Ioan atât ca miel cât şi ca păstor (Rev. 7:17; cf. 14:4). Alteori în Revelaţia lui Ioan El este prezentat simplu ca mielul (Rev. 5:6–14; 7:14; 14:1; 19:7). Scriitorul Epistolei către evrei Îl descrie pe Isus ca pe „marele Păstor al oilor” (Ev. 13:20), iar Petru Îi atribuie lui Isus titlul de „Păstorul şi Supraveghetorul sufletelor voastre” (1 Pt. 2:25). Viziunea lui Isaia despre Robul dedicat suferinţei îl zugrăveşte ca pe un miel condus la măcelărie şi tăcut înaintea celor ce-L interogau (Is. 53:7; citat în F. ap. 8:32). 

(Extras din Dicţionarul de imagistică biblică, editat de Leland Ryken et al., ce urmează să apară anul acesta la Editura Casa Cărţii din Oradea.)

Comentarii închise la Dumnezeu ca păstor

Din categoria Publicaţii

Liderul ca păstor

picture-21

În ton cu rolul păstorului ca lider şi furnizor, scrierile pastorale biblice adesea îi zugrăvesc pe liderii religioşi ca păstori iar pe popor ca pe o turmă. Într-un sens patriarhii se potrivesc tiparului, considerând atât faptul că erau păstori cu vocaţie cât şi progenitori ai poporului Israel. Primul exemplu sigur este Moise, care a fost un păstor înainte de a ajunge lider al israeliţilor (Ex. 2:15–3:1), impresionându-l într-atât pe unul dintre psalmişti încât să spună că Dumnezeu Şi-a condus poporul „ca pe o turmă, prin mâna lui Moise şi a lui Aaron” (Ps. 77:20). Succesorul lui Moise, Iosua, a fost desemnat de o manieră asemănătoare să-şi conducă poporul în ordine „pentru ca adunarea Domnului să nu fie ca o turmă fără păstor” (Num. 27:17). David este păstorul-conducător prin excelenţă, cel pe care Dumnezeu „l-a luat de la staulele oilor … ca să păstorească pe poporul Său, Iacov” şi care i-a păstorit pe israeliţi „în curăţie de inimă şi i-a condus cu mâini pricepute” (Ps. 78:70–72). Deşi regii străini erau de regulă numiţi păstori, chiar şi în Biblie (Is. 44:28), scriitorii biblici sunt mai rezervaţi cu folosirea acestei imagini pentru propri lor regi. Singurul rege care a fost numit în mod explicit păstor a fost David (2 Sam. 5:2), deşi 1 Împăraţi 22:17 poate generaliza imaginea. Amos este un exemplu de profet ca păstor, fiind un cioban pe care Dumnezeu „l-a luat de la oi” şi l-a chemat să profeţească lui Israel (Amos 7:15; cf. Amos 1:1). Judecătorii au fost şi ei numiţi profeţi (2 Sam. 7:7).

Satira eclesiastică – un atac la adresa liderilor religioşi nevrednici – a constituit o subspecie literară în tradiţia pastorală. Se obişnuieşte în Biblie şi denunţarea faşilor lideri religioşi ca păstori răi. În aceste texte denunţiative nu este întotdeauna posibil a se face diferenţa între liderii civili şi cei religioşi. Pasajul clasic este Ezechiel 34, un pasaj extins de reproş satiric împotriva liderilor egoişti şi fără garanţii care nu s-au îngrijit de poporul Israel. Din sentinţele pronunţate de Ezechiel asupra acestor păstori infami putem deduce faptul că rolul lor era acela de a prezerva şi îngriji poporul (nu de a-i exploata), a întări pe cei şovăitori, a vindeca pe bolnavi, a bandaja pe invalizi şi a-i aduce înapoi pe cei rătăciţi, a-i călăuzi cu blândeţe şi a-i ţine împreună (Ez. 34:2–6). Din moment ce păstorilor nevrednici le păsa mai mult de ei înşişi decât de responsabilităţile lor şi le-a jefuit mai mult decât să se preocupe de căutarea lor, Dumnezeu îi va trage la socoteală, îi va deposeda de slujbele lor şi le va lua mijloacele de trai (Ez. 34:8–10). Din această situaţie izvorăşte promisiunea ridicării unui păstor din dinastia lui David căruia îi va păsa în mod autentic de poporul său (Ez. 34:23).

Şi alţi profeţi ai VT vor folosi satira religioasă de o manieră pastorală. Ieremia îi atacă pe liderii care nu şi-au îndeplinit datoriile şi sub a căror conducere poporul s-a rătăcit (Ier. 10:21; 50:6). Aceşti păstori falşi vor fi nimiciţi (Ier. 25:34–36; cf. Zah. 10:2–3; 11:15–17) şi înlocuiţi de păstori aleşi de Dumnezeu (Ier. 3:15; 23:1–3). Această satiră pastorală culminează cu expunerea lui Isus despre păstorii angaţi din Discursul bunului păstor (In 10:1–18) şi cu comentariile negatice ale lui Petru despre presbiterii-păstori care îşi exercită rolul cu lăcomie şi despotism (1 Pt. 5:2–3). 

Pe latura pozitivă, în NT metafora păstorului este folosită pentru a desemna modul în care păstorii şi presbiterii ar trebui să se achite de datoriile lor. Când Isus îl reabilitează pe Petru, el foloseşte imaginea hrănirii şi îngrijirii turmei pentru a desemna îndatorirea apostolică şi pastorală a lui Petru (In 21:15–17). Presbiterii bisericii sunt încurajaţi să supravegheze viaţa lor şi a turmei încredinţate lor şi sunt avertizaţi despre aceia care vor căuta să o prade (F. ap. 20:28–29). Aceşti presbiteri sunt îndemnaţi şi să se achite de îndatoririle pastorale de bună voie, dintr-o dorinţă autentică de a sluji şi nu pentru răsplătire bănească, şi să urmărească a se da exemplu turmei şi nu a stăpâni asupra ei (1 Pt. 5:3–4). 

Comentarii închise la Liderul ca păstor

Din categoria Publicaţii