Paul Negruţ, Suveranitatea lui Dumnezeu şi sensul vieţii sub soare: o abordare homiletică a cărţilor Eclesiastul şi Iona, Editura Făclia & Editura Universităţii Emanuel, 2006, 160 pp.
Deşi nu obişnuiesc să scriu recenzii la culegeri de predici, dovadă întârzierea cu care reacţionez la această apariţie, mă văd obligat să am o reacţie faţă de această lucrare deoarece pozează ca o lucrare de natură academică: (1) are numărul minimal de pagini pentru recunoaşterea CNCSIS, anume 150 de pagini; (2) foloseşte notele de subsol; (3) are o bibliografie; (4) un conferenţiar îi scrie introducerea; (5) este publicată la o editură recunoscută CNCSIS. Prin urmare documentul poate ajunge pe masa de lucru a studenţilor ca lectură obligatorie care conţine o perspectivă autorizată asupra acestor texte biblice.
(1) Cele 160 de pagini ale cărţii sunt împărţite între Eclesiastul (89 de pagini) şi Iona (70 de pagini). Deşi asocierea atât de neverosimilă a acestor două cărţi biblice din VT, notabilă chiar din titlu, este justificată de autorul „studiului introductiv” al cărţii prin opoziţiile identificate în aceste cărţi biblice, autorul însuşi nu manifestă nici cea mai mică intenţie de a le valorifica. Faptul acesta demonstrează că cele două secţiuni au fost concepute ca lucrări separate, intenţia asocierii lor apărând ulterior şi nu s-au luat nici cele mai mici măsuri pentru a evita artificialitatea. Dacă s-ar fi avut în vedere cu adevărat binele unei audienţe nepretenţioase, după cum se declară, cărţile ar fi putut fi publicate separat în formatul unei ediţii de buzunar, indiferent de numărul de pagini.
(2) Folosirea notiţelor bibliografice nu este justificată pentru un homilariu care are ca audienţă un „public special”, adică „este adresată nu doar celui fără educaţie teologică, ci mai ales acelora care au nevoie de Evanghelie şi au un prim contact cu textul biblic”. Dezicerea de orice obligaţie academică este mai mult evidentă din aceste afirmaţii.
(3) Bibliografia este o selecţie a cărţilor de o anumită orientare, fără a se lua în calcul măcar alte opinii divergente de a autorului. De exemplu din lista celor 21 de autori incluşi în lista bibliografică la comentariul pe Iona, abia dacă citează 9 dintre ei. Dintre aceştia trei sunt citaţi cu privire la o temă colaterală. Restul comentatorilor sunt amintiţi în ceea ce ar fi trebuit să fie o bibliografie selectivă. Nefiind un specialist în domeniul studiilor VT, Negruţ şi-a permis luxul de a nu consulta bibliografia de specialitate, propunând de fapt doar nişte convingeri personale cu titlu de autoritate în domeniu. Autorul se citează pe sine (una dintre cele două cărţi, singurele academice scrise, Revelaţie, Scriptură, Comuniune, 1996) într-un context cu totul irelevant (vezi n. 4, p. 119). Acolo referinţa la Epistola lui Iacov ar fi fost suficientă. Referinţa este suficient de ambiguă pentru a crea senzaţia că autorul îşi sfătuieşte cititorii să citească întreaga sa carte pentru a afla mai multe detalii despre modul în care „Dumnezeu Se descoperă oamenilor prin Cuvânt, dar şi prin fapte” (p. 119). În plus James Limburg apare şi ca Limberg (p. 106, n. 1). Ca să nu mai spun că Wolff, în ciuda expertizei sale în literatura profetică ebraică, este citat (complet irelevant) doar pentru cazurile de oameni înghiţiţi de mamifere marine. Dacă este să vorbim de bibliografie, Iona este una dintre cărţile profetice ale VT care au fost studiate încă din Antichitate şi se studiază în cele mai multe colegii teologice din lume. Este o carte arhicunoscută şi răscitită. Bibliografia, chiar şi selectivă, ar fi trebuit să fie mult mai amplă.
(4) Dorinţa de a fi luată în calcul ca şi contribuţie academică răzbate şi din dorinţa de a publica lucrarea la o editură recunoscută CNCSIS (Editura Universităţii Emanuel în acest caz), deşi efortul financiar al publicării aparţine Editurii Făclia şi lui The Oak Lodge Trust.
(5) Prefaţa este semnată de un cadru didactic al instituţiei, altul decât vreunul dintre cei doi specialişti în VT ai Universităţii Emanuel, adică tocmai conferenţiarul cel mai apropiat de autor şi de domeniul cercetării sale: dr Marius Cruceru, specialist în literatura patristică. Specialiştii VT ar fi avut un cuvânt mai greu de spus aici dacă lucrarea ar fi fost de luat în seamă ca rod al cercetării academice.
Mă străduiesc să înţeleg în ce constă faptul că „volumul de faţă este produsul unei investigaţii interpretative care îndeplineşte criteriile elementare exegetice” (p. 7 şi coperta spate). Din perspectiva exegezei minimale, aşa cum eu o înţeleg, autorul ar fi trebuit să facă diferenţa dintre genul epic şi genul liric, Eclesiastul şi Iona reprezentând unul dintre aceste două genuri literare. Lectura volumului Biblia ca literatură al lui Gordon D. Fee şi Douglas Stuart, cunoscut cititorilor din România încă din 1995, ar fi trebuit să fie suficient pentru o minimă călăuzire în lumea exegezei cu pretenţiile ei. Indirect se avansează ideea că predicarea expozitivă îl disculpă pe orator de toate obligaţiile exegetice.
Aparenţa de academism se contrazice în mod evident lipsa „pretenţiei de savantlâc” despre care se vorbeşte în introducere. Dacă se acceptă că această lucrare nu poate intra in categoria „comentariilor biblice tradiţionale”, date fiind cele enunţate mai sus, contribuţia academică a acestei lucrări este minimă, dacă există cu adevărat. Autorul nu consideră o obligaţie a lua în discuţie opţiunile interpretative existente, ci doar caută să dea justificare opţiunilor personale asupra unor texte din aceste cărţi. Discuţiile subţiri despre paternitatea cărţilor este o dovadă în acest sens. Un asemenea subiect nici nu ar fi trebuit să preocupe pe un autor care scrie în afara domeniului specialităţii sale şi pentru o audienţă de nespecialişti.
Cu privire la pretenţia de a fi o „abordare homiletică a cărţilor Eclesiastul şi Iona” nu cred că acest exerciţiu justifică o ignorare a principiilor exegetice fundamentale. Biblia este o carte deschisă publicului larg şi, ca protestanţi, credem că orice are dreptul să o citească şi să o interpreteze. Totuşi, atunci când ne afişăm cu rezultatele muncii noastre ca profesori de teologie trebuie să ne străduim să oferim nu numai profunzime şi relevanţă, ci şi veridicitate şi interpretări solide şi verificate. Altfel, la ce ne ajută toată educaţia şi experienţa noastră de dascăli? Oricum, ca învăţători, vom avea un aspru judecător în persoana lui Dumnezeu Însuşi. Pretenţiile audienţei şi exigenţa lui Dumnezeu ar fi trebuit să fie motive suficiente ca Negruţ să nu se grăbească cu publicarea acestor predici.
Nu pot să recomand volumul nici ca lectură devoţională deoarece am pretenţia ca cel căruia îi permit să folosească Biblia pentru a mă încuraja în practicarea devoţiunii faţă de Dumnezeu să cunoască bine Scriptura pe care o expune şi nu să folosească orice mijloace pentru a-şi populariza propria agendă, fie ea şi teologică. Pot recomanda volumul pentru ilustraţiile cu tentă autobiografică folosite (vezi cel puţin pp. 137-140), pentru stilul cursiv şi narativ al scrierii şi pentru pasiunea pentru evanghelizare a autorului.
În zilele următoare voi aborda cartea Iona dintr-o perspectiva literară, fundamentându-mi concluziile teologice pe elementele narative strecurate de autor în mod intenţionat în textul său. Cel puţin ca dovadă a faptului că natura prejudecăţilor exegetice determină rezultate diferite ale procesului interpretativ.
Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.