Teologie prin doxologie

psalm150

Amos 5:8–9

 

Făcătorul Pleiadelor şi a Orionului,

Schimbătorul umbrei morţii în dimineaţă

şi [Cel care] ziua în noapte a întunecat-o.

Chemătorul apelor mării

şi [Cel care] le-a împărţit pe faţa pământului.

Domnul este Numele Lui.

Îngăduitorul ruinei peste cel tare

şi [Cel care] ruina împotriva fortificaţiei va aduce.

Strofa a treia aduce în atenţia cititorului a doua doxologie din cartea lui Amos, întrerupând firul acuzaţiilor început în versetul 7. Probabil că termenul cheie care a permis această intruziune a fost verbul „a schimba” (ebr. hph, 5:8aB), întâlnit în v. 7 cu privire la justiţia schimbată în pelin. Aici Dumnezeu este autorul transformării, iar umbra morţii devine, sub controlul Său, zori de zi. Cele patru calităţi ale lui Dumnezeu evidenţiate sunt marcate prin tot atâtea pronominaţii, exprimate prin participii: Făcătorul, Schimbătorul, Chemătorul, Îngăduitorul.

Prima unitate poetică, un triplet (5:8a), vorbeşte despre autoritatea lui Dumnezeu ca Creator. Pleiadele şi Orionul sunt constelaţiile evidenţiate dintre toate câte sunt şi care apar împreună şi în Iov. Spre deosebire de israeliţii care adoptaseră culte mesopotamiene în care constelaţiilor li se aducea închinare, Amos Îl prezintă pe Dumnezeu ca şi Creator al constelaţiilor. Tot aici maiestatea Sa este salutată ca generator al luminii, chiar primul act al creaţiei.

A doua unitate poetică, un cuplet (5:8b), mărturiseşte despre suveranitatea lui Dumnezeu asupra apelor, despre autoritatea prin care păstrează echilibrului dinamic dintre uscat şi apă şi se asigură de continuarea circuitului apei în natură de care beneficiază întreg pământul. Cupletul este reluat ad-litteram şi în ultima doxologie a lui Amos (9:6b). Considerăm că terminologia folosită aici nu permite interpretarea cupletului ca o referire la cataclismele cu apă, cu atât mai puţin potopul. Prin urmare, doxologia Îl cinsteşte pe Dumnezeu pentru Providenţa Sa prin care Îşi susţine creaţia.

Amos alege tot ce este mai magnific în creaţie pentru a crea cea mai penetrantă şi concisă doxologie. De fapt, tema luminii şi a apelor continentale va fi reluată în profeţia sa. Tocmai aici rezidă dovada că, în ciuda caracterului intruziv al doxologiei, autorul doxologiei este acelaşi cu autorul celorlalte pasaje din carte.

Ultimul cuplet celebrează abilitatea lui Dumnezeu de a interveni în istoria oamenilor. În fiecare dintre liniile poetice ale cupletului apare substantivul „ruină”. Participiul din rădăcina blg ridică dificultăţi de interpretare deoarece singura derivaţie confirmată lingvistic provine din arabă şi nu este satisfăcătoare în acest context („a se lumina de bucurie”). Receptorii judecăţii lui Dumnezeu sunt aici atât indivizii („cel tare” ca sinecdocă a părţii), cât şi colectivităţile („fortăreaţa” ca metonimie a lucrului, referindu-se la garnizoana cantonată aici). O ultimă problemă este ridicată de însăşi forma verbală care încheie cupletul. Deşi TM preferă un Kal, cele mai multe versiuni antice citesc un Hifil. Preferăm forma aceasta care oferă cauzalitate ruinei: Domnul o aduce. În concluzie, Dumnezeu este Acela care administrează justiţia pe pământ, chiar şi împotriva celor care se cred inexpugnabili, permiţând războiului să îşi întindă tentaculele criminale şi asupra lor. Prerogativele lui Dumnezeu ca şi Creator, justifică atitudinea Sa faţă de tot ce este mai ferm şi mai robust în lumea oamenilor.

 

Comentariile sunt închise pentru Teologie prin doxologie

Filed under Curs online SVT3

Comentariile sunt închise.