Cine (mai) este păstor baptist?

Exerciţiul retoric (nu sunt în măsură să constat dacă este sau nu cathartic) deschis de Marius Cruceru (de aici încolo M.C.) pe blogul său cu privire la identitatea păstorului baptist soseşte cu întârziere. Spun aceasta pentru că, asemenea oricărui alt cult recunoscut în România, statutul păstorului este stabilit prin documentele autorizate ale cultului în cauză, în cazul nostru Statutul Cultului Creştin Baptist şi Mărturisirea de Credinţă. Consider că orice discuţie pe această temă trebuie să ţină cont de identitatea asumată prin aceste documente. Ar fi fost mai util un dialog pe această temă în perioada în care se negocia conţinutul Statutului. Totuşi, sper ca din frământări ca acestea să se contureze opinii mai coerente bazate pe înţelegeri mai precise ale învăţăturii biblice şi pe experienţa deceniilor, dacă nu chiar a secolelor. Pentru ca să realizăm un asemenea deziderat apelul la modelele Scripturii şi ale istoriei noastre sunt extrem importante. Altfel ne trezim bătând apa în piuă şi ne aşteptăm să iasă ulei.

Sper ca materialele extrase din Dicţionarul de imagistică biblică postate recent pe acest blog să ajute la conturarea unei teologii biblice cu privire la modelul păstorului (ciobanului) folosit pentru conducătorii (indiferent de natura lor) unui popor, nu numai al lui Dumnezeu. Acum voi rămâne la câteva obiecţii pe care le am la materialul prelucrat de M.C.

1. Păstorul nu este profesor în sensul folosirii „apucătorilor didactice” de la amvon, cu atitudine de superioritate şi cu un limbaj criptic şi greu de urmat. Manifestarea păstorului ca educator se rezumă în concepţia lui M.C. la „transmiterea predaniei, a mărturisirii de credinţă, cere catiheza”. Cu alte cuvinte afară de învăţăturile începătoare, pastorul ar face mai bine să nu se bage. Statutul declară însă în art. 19 (6) că „păstorirea se realizează prin (…) catehizare, educaţie biblică, predicare”. Prin urmare, pastorul este un educator, iar amvonul este o catedră. Sunt de acord că trebuie să avem în vedere audienţa, un educator bun întotdeauna face aceasta. Să nu uităm, însă, că educaţia, inclusiv cea biblică oferită de la amvon, este şi un act de cultură, din care fiecare trebuie să aibă ceva de învăţat. Nimic mai trist decât o adunare în care autorul Epistolei către evrei ne-ar spune ca audienţei antice: „cu toate că acum trebuia să fiţi învăţători, voi aveţi din nou nevoie de cineva care să vă înveţe adevărurile elementare despre cuvintele lui Dumnezeu” (i.e., cateheza, Evrei 5:12 f.). După cunoştinţa mea, cateheza, cel puţin în adunările cu dare de mână, este realizat fie integral, fie cu asistenţa unor fraţi mai pregătiţi din adunare şi nu în intregime de către păstor. Prin urmare, dacă munca păstorului ar presupune doar catehizarea, pregătirea înaltă ar fi cu totul nenecesară. Păstor poate să fie orice enoriaş care îşi cunoaşte crezul.

2. Păstorul nu este retor, în sensul că vorbeşte elocvent şi convingător. În accepţiunea lui M.C. există prea mulţi predicatori itineranţi care au fost ordinaţi păstori. Statutul recunoaşte lucrarea de predicare, ca echivalent al profetului din lista celor cinci slujiri enumerate de apostolul Pavel în Efeseni 4:11. Ca să aflăm numărul predicatorilor itineranţi ordinaţi ca păstori ar fi suficient să cerem fiecăruia lista cu angajamentele de predicare din anul trecut în alte biserici decât cea locală. Dacă păstorul are totuşi responsabilităţi de educator, să însemne aceasta atunci că putem educa oricum, fără inflexiuni, fără artificii retorice? Nu cred, cu atât mai mult cu cât discursul său de 40-50 minute trebuie să rămână memorabil cât mai mult timp, şi nu pentru gafele făcute. Din păcate, oricât de mult urăsc lucrul acesta, încă sunt mulţi oameni care vin la biserică pentru un discurs memorabil duminica. Deşi este trist, pentru mulţi enoriaşi, programul de închinare de duminica este oportunitatea unei încărcări pentru restul săptămânii. Până când vom reuşi să-i convingem pe toţi enoriaşii de responsabilitatea de a citi şi medita zilnic la Cuvânt, dându-ne noi înşine exemple în această privinţă, rămâne datoria de a-i „echipa pe sfinţi pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până când vom ajunge TOŢI la unitate în credinţă şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la omul matur şi la măsura maturităţii plinătăţii lui Cristos.” (Ef. 4:12-13) Dacă suntem convinşi de importanţa cuvintelor noastre, dacă Cuvântul Domnului vorbeşte prin noi, să nu folosim metode oratorice de îmbunătăţire a discursului? Dacă aşa stau lucrurile, iubiţi predicatori şi pastori vă rog să nu mai folosiţi ilustraţii (cum a făcut Domnul Isus) şi nici citate din autori seculari / păgâni / necreştini (cum a făcut Pavel)! Eu unul sunt convins de puterea Cuvântului lui Dumnezeu fără alte artificii şi sunt dispus să renunţ la toate artificiile acestea. Doreşte cineva să mi se alăture?

3. Păstorul nu este şef de instituţie, în sensul că se poartă ca nişte şefi cu subalternii lor, manifestă o grijă exagerată faţă de imagine şi este un bun administrator. În privinţa şefiei Scriptura este foarte clară şi nu trebuie să insistăm: conducătorii bisericii trebuie să înveţe tiparul de conducere prin slujire de la Domnul, un tipar opus celui promovat de lume (Marcu 10:42-45). Totuşi, credincioşii nu sunt ei tot oameni? Dacă există anumite principii general valabile pentru conducere, să nu se aplice şi la noi? Ar fi aşa, dacă ne-am fi dezis de natura noastră umană, de moştenirea noastră culturală, de contextul social în care trăim. Până una-alta e cam greu de dovedit că noi am încetat a mai fi oameni. În plus, Statutul vorbeşte foarte clar despre faptul că păstorul este ales cu prioritate dintre toţi slujitorii duhovniceşti ai unei biserici, indiferent dacă acela are o altă calificare duhovnicească se subînţelege, pentru că păstorul reprezintă adunarea în faţa autorităţilor de cult şi de stat (Art. 25.1, 37.1), el conduce lucrărilor Comitetului şi ale Adunării Generale. Până acolo merge asocierea aceasta încât Statutul recunoaşte asimilarea funcţiei de păstor cu cea de preot în bisericile tradiţionale (Art. 20.1) din pricina oficierii actelor de cult: botez, Masa Domnului, cununie şi ordinare, fapt solicitat în mod expres de Legea 489/2006. Interesantă ingerinţă a statului în treburile bisericii, nu-i aşa? Să încerce cineva să-mi demonstreze din Statut că Biserica Baptistă nu s-a instituţionalizat şi eu îi voi demonstra că păstorul nu trebuie să fie liderul / şeful instituţiei respective. Şi dacă este reprezentantul unei instituţii nu are nicio importanţă imaginea sa publică? Din moment ce disciplinarea unui greşit se face în raport cu „impactul asupra mărturiei bisericii” (Art. 13.2), aşadar Statutul acordă atenţie imaginii, cu siguranţă contează şi imaginea personală a păstorului. Un păstor neglijent cu îmbrăcămintea sa, cu manierele sale cu siguranţă că, în societatea urbană a secolului XXI, va avea un impact negativ asupra imaginii comunităţii pe care o slujeşte nu numai a sa personal. De fapt, M.C. este el însuşi preocupat de imaginea personală a păstorului (cf. secţiunea Păstorul nu poate fi politician). Ca administrator al problemelor bisericii, fie că îi place fie că nu îi place, păstorul este ultimul responsabil. Dacă nu îşi găseşte un diacon-administrator (conform Art. 37.2), sau nu poate delega un diacon sau un presbiter cu drept de semnătură pe documente (Art. 37.1) atunci este responsabil de tot ce se petrece în ograda lui. Cu siguranţă îi prinde bine să cunoască administrare. Oare nu de aceea se face acest curs la Facultăţile de Teologie?

Până la acest punct, negaţiile îl privesc pe păstor în cadrul comunităţii bisericeşti. Următoarele două calităţi negate îl privează pe păstor de nişte calităţi în cadrul societăţii, ca şi cum funcţia de păstor este incompatibilă cu afacerile şi cu politica. Ulterior se va relua firul calităţilor păstorului în cadrul comunităţii ecleziale.

4. Păstorul nu este om de afaceri, dar ar putea la fel de bine să nu-şi câştige existenţa din păstorirea enoriaşilor, zice M.C. Totuşi, cei mai mulţi păstori baptişti din România primesc salarii din munca de păstorire fiind angajaţi ca păstori. Dacă este să fim stricţi cu mărturia biblică, vom găsi că salarizarea păstorilor este o necunoscută în biserica primară. Prin salarizare înţeleg angajarea unui om pentru anumite servicii în schimbul unei sume bine precizate primite la o dată exactă. Din câte cunosc păstorii îşi rotunjesc veniturile în diverse feluri, nu numai prin predarea religiei în şcoli. A munci nu este o ruşine. Dacă păstorirea presupune o integrare a păstorului în societate, printre oameni, atunci nu văd un mijloc mai bun de a se integra decât prin asumarea unei slujbe în societate. Nu cred că slujirea de dascăl într-o instituţie creştină, ca unul care eu însuşi o profesez, corespunde slujbei antice a „făcătorului de corturi” care era o meserie de pălmaş în cel mai pur sens al cuvântului şi nu o meserie de intelectual. Să-l vezi pe marele rabin Pavel cosind şi croind material este cu totul altceva decât elucubraţiile noastre verbale de la catedră şi apoi transformate de la amvon, şi apoi modificate la radio, şi apoi cosmetizate în reviste şi în cărţi. De aceea mă bucur întotdeauna când pot să-mi pun palmele la lucru în slujba semenilor, cu ciocanul, cu mistra, cu lopata sau cu rola, sau cu ce va mai fi. De ce sunt afacerile atât de urâte nu înţeleg. Oamenii de afaceri din România nu au nevoie de creştini printre ei? Oamenii de afaceri care susţin Fundaţia Crown Financial Ministries, printre alţii desigur, propun reforma acestei profesii.

5. Păstorul nu poate fi politician. Aici nu am nimic de adăugat şi mă supun Statutului care zice că „Păstorii bisericii nu pot fi membri ai partidelor politice” (Art. 26.3). Cu alte cuvinte, ceilalţi slujitori duhovniceşti, ordinaţi sau nu, ar putea fi. Rezultă de aici, că dintre toţi slujitorii duhovniceşti (Scriptura le spune prezbiteri), păstorii sunt mai deosebiţi, sunt speciali, ce să mai spunem, sunt şefi ai instituţiilor. În schimb „datoria noastră”, continuă M.C., „este să stăm la căpătîie de paturi de spital şi la capăt de sicriu, în faţa mirilor şi cu braţele încărcate de copii la binecuvîntare, datoria noatră este să stăm în amvoane, nu la tribunele politice.” Aşa revenim la amvon de unde predicăm cateheza. Totuşi, politica nu se face numai ca membru de partid. Păstorii fac politică atunci când aduc în serviciile publice ale bisericii lor politicieni pe care îi prezintă ca pe candidaţii preferaţi. Păstorii fac politică atunci când sucombă înaintea curtării politicienilor de a fi susţinută candidatura lor într-un fel sau altul. Ca unii care ne dorim să fim echidistanţi faţă de politicieni şi să avem motive să ne putem ruga pentru ei fără deosebire de coloratura lor politică, atunci trebuie să ne păstrăm echidistanţi. De aceea, la Biserica Providenţa, prin hotărârea Comitetului de conducere am organizat o seară de prezentare a candidaţilor partidelor politice la alegerile uninominale din noiembrie 2008. A fost o seară specială, nu am sacrificat o seară de închinare publică, în perioada de campanie electorală, când toţi candidaţii au fost trataţi în mod egal, fiind solicitaţi să-şi prezinte valorile şi să răspundă la întrebări. Au fost orientaţi înspre Dumnezeu care aude totul şi li s-au făcut cadou o Biblie cu recomandarea de a o citi. Au fost încredinţaţi cu toţii harului lui Dumnezeu. Cu siguranţă putem face politică în multe feluri nu numai fiind un membru de partid. Când scrii un articol despre problemele societăţii, şi faci recomandări, dai soluţii, te plasezi de o anumită parte a baricadei, adică faci politică. Cu aversiunea faţă de spital pe care o declară M.C. şi pe care o regăsesc şi la alţi păstori, ce îi mai rămâne de făcut păstorului, afară de cateheză?

6. Pastorul nu este preot, în sensul de persoană de rang superior din pricina ordinării. Deşi îi dau dreptate lui M.C. în privinţa trecerii la un rang superior, consider că bărbaţii ordinaţi în cultul baptist îşi asumă prin ceea ce eu numesc „legământul consacrării” un nivel superior de angajament în slujire. Am precizat deja că din punct de vedere legal pastorul este asimilat preotului tocmai pentru că săvârşeşte actele de cult. Este cam greu să nu te încrezi în statutul de preot când te recomanzi ca atare, eşti privit ca atare şi funcţionezi ca atare. Scriptura, însă, că „Bătrânii (adică prezbiterii) care cârmuiesc bine să fie consideraţi vrednici să primească o îndoită onoare, mai ales cei ce se ostenesc în predicare şi învăţare.” (1 Timotei 5:17) Cum va fi fiind îndoita onoare şi mai ales procesul de predare-primire? De ce numai cei ce predică şi învaţă se califică pentru o asemenea onoare şi nu cei ce umblă la patul bolnavului, în faţa mirilor, cu copii în braţe?

7. Păstorul nu este prestator de servicii spirituale şi liturgice. Aici resimt cel mai bine spiritul lui M.C. Cea mai clară călăuzire a Duhului în privinţa închinării vine atunci când nimeni nu coordonează programul, ci fiecare se ridică după cum este inspirat. Cu siguranţă nu ne-ar plăcea aşa ceva. Pot fi instruiţi şi alţii să coordoneze programele publice ale bisericii. Deja lucrul acesta este practicat de unele biserici, care preferă să aibă scurte sesiuni de pregătire a programelor de închinare ale bisericii în săptămâna dinaintea duminicii în cauză.

8. Pastorul nu este leader, adică nu stă în frunte. „El trebuie să fie ŞI lider, dar nu ÎN PRIMUL rând lider”. În acelaşi timp, el „nu poate fi lider”. Nu ştiu cum poţi fi ceva doar într-o mică măsură. Eu ştiu că dacă trebuie să fiu ceva, atunci trebuie să fiu ce pot mai bine în măsura abilităţilor dăruite mie de Dumnezeu. Orice altceva mai puţin este păcat. Este ciudat faptul că Biblia vorbeşte despre marii lideri ai lui Israel, politici sau spirituali că sunt păstori ai lui Israel. Cum se face că păstorul însuşi nu este un lider nu ştiu. Fără a se obosi, pentru simplul fapt că este ales cu 75% din voturile adunării sunt şanse foarte ridicate să fie cel puţin un lider de opinie, dacă altceva nu este. De aici derivă, indiferent dacă îi place sau nu, indiferent dacă se simte pregătit sau nu, faptul că el este un lider, la care oamenii se uită pentru coordonare, direcţie, viziune. Un păstor fără viziune ar fi bine să şi-o lămurească curând, altfel într-adevăr nu este lider.

9. Păstorul nu este manager. Sunt de acord principial cu această aserţiune. Totuşi, ce ne facem cu păstorii care au fost binecuvântaţi cu darul administrării? Dacă Dumnezeu care este suveran peste împărţirea darurilor, nu cred că ne putem permite să interferăm cu Domnul însuşi. Îmi doresc şi eu şi militez pentru asumarea slujirii diaconale la modul cel mai plenar de diaconi.

10. Pastorul nu este DJ, entertainer sau circar, în sensul folosirii de la amvon a limbajului licenţios, a limbajului colorat, a exagerării cu glumele. „Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la simţul umorului şi la o bună cumpănire în folosirea acelor instrumente retorice care pot stîrni zîmbetul de care nici Dumnezeu nu se lipseşte.” Desi am înţeles că păstorul nu este orator, iată aici proba contrarie. Deşi munca educativă a păstorului se restrânsese la cateheză, aici înţeleg că de la amvon este predicat Cuvântul Domnului. Păstorul poate glumi dar cu măsură, poate folosi ironii dar în mare viteză, poate folosi ilustraţii hazlii dar nu prea des, etc. Poate că ne trebuie un dozator de glume. Sunt convins că anumite artificii retorice de efect într-o adunare, nu sunt de efect în alta. Apostolii au folosit, e adevărat cu totul ocazional, chiar şi sentinţe foarte aspre. La profeţi ele apar mai des. Terminologia invocată în titlu: „DJ, entertainer sau circar” este mult prea dură pentru realitatea simplă în care trăim noi. Eu unul nu cunosc păstori baptişti, e adevărat că nu am cunoştinţe vaste în acest domeniu, care să se califice pentru aceste titluri. Dacă planează suspiciuni asupra anumitor predicatori, atunci ar trebui să se discute cazual şi să fie sesizate persoanele respective pentru a se îndrepta.

În cele din urmă, dacă păstorul nu este nimic din toate acestea, putem trăi ca păstori foarte liniştiţi: toate problemele adunării nu mai sunt ale noastre, sunt ale lor, şi ele trebuie rezolvate de cine va vrea, eventual diaconi şi alţi presbiteri. Păstorii rămân cu cateheza, cu vizitarea bolnavilor, cu cununiile şi binecuvântarea copiilor (asta de unde o mai fi răsărit că nu este nici în statut şi nici în Biblie ca obligaţie a păstorilor?). Dacă dau învăţătură să nu se streseze prea tare cu pregătirea pentru că poporul e greu de cap şi nu facem din amvon nici pupitru sau catedră nici platformă. Să se ţină de transmiterea doctrinei de bază şi să lase pe ceilalţi cu închinarea, cu coordonarea, cu administrarea, cu reprezentarea şi cu toate celelalte. Şi eu zic că atunci când cineva doreşte să ajungă păstor baptist să-şi citească Biblia, Crezul dar şi Statutul ca să ştie ce îl aşteaptă. Şi dacă e băiat deştept şi îl înspăimântă toate acestea să stea pe lângă un păstor mai vârstnic şi să se deprindă cu responsabilităţile acestea, sau să se ocupe de altceva.

Îmi imaginez că unii speră ca toată discuţia aceasta să nu fi fost doar un exerciţiu retoric! Doar când se va răspunde la întrebarea: „Cine sunt păstorii cu adevărat?” vom putea emite nişte concluzii. Deocamandată acest exerciţiu de via negativa ne-a lăsat în braţe cu mediocrităţile comune. Aştept să vedem ce ni se propune pe via positiva şi mă gândesc cu îngrijorare la cele ce ne mai rămân de spus.

Anunțuri

Comentarii închise la Cine (mai) este păstor baptist?

Din categoria Uncategorized

Comentariile nu sunt permise.