Cu Iona în misiune la capătul pământului

 

Iona 1:1-2:10

Nivelul narativ

Eroul şi misiunea lui: Iona caută să scape de presiunea trimiterii sale la Ninive cu un mesaj de avertizare din partea lui Dumnezeu. Ca şi în alte situaţii din VT, eroul nu reuşeşte să-şi vadă visul cu ochii. Un cuvânt de atenţionare aici. Nu toate naraţiunile VT oferă exemple pozitive şi doar arareori naratorul oferă o judecată morală asupra celor relatate. Astfel, rămâne la latitudinea cititorului să tragă concluziile, motiv pentru care dezbaterea teologică pe marginea textelor narative este cu atât mai necesară.

Expoziţiunea include arătarea Domnului către Iona şi trimiterea sa cu un mesaj necunoscut cititorului în această fază (cu siguranţă este un mesaj de avertizare pentru că păcatele lor au atins culmea toleranţei lui Dumnezeu).

Momentul incitant este asigurat de reacţia neaşteptată pe care Iona o are faţă de o chemare atât de onorantă: Iona reacţionează prompt, aşa cum ceruse Domnul, dar ca să fugă de Dumnezeu în direcţia opusă, astfel refuzând misiunea care i s-a încredinţat.

De aici încolo urmează desfăşurarea acţiunii, când Iona caută să evite obstacolele care l-ar împiedica să-şi atingă ţelul. Primul dintre ele, şi cel de netrecut de fapt, este marea. Iona preferă să ignore semnele clare chiar şi pentru păgâni, şi se coboară în cală cu toată „ne-simţirea” de care este capabil. Al doilea obstacol este ridicat de marinarii fenicieni care nu acceptă să se ducă la fund cu corabia şi cu Iona cu tot. În ciuda eforturilor pe care le fac, marea se întărâtă tot mai tare. Fenicienii recurg la soluţiile religioase, tot fără efect. Apoi, trag la sorţi pentru a identifica vinovatul şi aşa iese la lumină vina lui Iona. În ciuda faptului că avea oportunitatea să se pocăiască, odată descoperit, Iona preferă să moară.

Punctul culminant este realizat de rugăciunea marinarilor fenicieni, care dovedesc că intuiţia lor este de mai bună calitate decât cunoştinţele lui Iona. În acest moment cititorul încă nu ştie încotro va merge acţiunea.

Deznodământul ne descoperă soluţia aleasă pentru rezolvarea crizei în care se aflau marinarii fenicieni din pricina unei mări tot mai tulburate: profetul neascultător este aruncat în mare, marea se opreşte şi fenicienii recunosc autoritatea lui Dumnezeu asupra vieţii lor. În mare, însă, pe Iona îl aştepta un peşte trimis de Domnul care îi oferă circumstanţele necesare pentru pocăinţă şi pentru a relansa chemarea iniţială: Iona trebuie să meargă la Ninive cu mesajul Domnului.

 

Nivelul teologic

Iona este un evreu cu convingeri religioase puternice, dovadă mărturisirea sa de credinţă (1:9). În plus, este un evreu ale cărui convingeri naţionaliste au fost consolidate de împlinirea profeţiei sale despre refacerea frontierelor Regatului de Nord pe vremea lui Ieroboam al II-lea (2 Regi  14:25-26). Probabil că orice om cu prejudecăţile lui Iona ar fi savurat anunţul căderii cetăţii Ninive, capitala Imperiului Asirian, statul care făcea legea în acea vreme în Orientul Apropiat. De aceea, a fi mesagerul lui Dumnezeu către o cetate care i-a atras atenţia Domnului prin păcătoşenia ei, dar faţă de care nu s-a rostit încă sentinţa finală, nu putea fi un motiv de bucurie. Iona are o altă părere vizavi de mersul istoriei care nu coincide cu a Domnului. Pentru a nu le oferi şansa pocăinţei ninivenilor (vezi 4:2), Iona preferă să o apuce în direcţia opusă.

Coborârea lui Iona este gradual urmărită de autor: întâi la Iafo (traducerilor nu mai păstrează rădăcina verbală originală aici), apoi în cala vasului, pentru a sfârşi în mare. În psalmul său Iona vorbeşte chiar de o coborâre mai profundă: până la temeliile pământului.

Afrontul pe care îl aduce Iona lui Dumnezeu este cu atât mai mare cu cât imaginea de suveran a lui Dumnezeu devine mai clară pentru cititor. Acelaşi Dumnezeu care îl desemnează pe Iona să meargă la Ninive, aruncă o furtună pe mare şi numeşte un peşte să-l ia pe Iona.

Este uluitoare împietrirea lui Iona, care preferă să moară, dar şi fermitatea cu care Dumnezeu îl tratează pe Iona. El l-a chemat pe Iona să ducă mesajul la Ninive şi aşa se va întâmpla, chiar dacă Iona este de o altă părere. Doctrina creştină care acoperă acest aspect teologic este harul irezistibil.

Iona este prototipul credinciosului care nu şi-a înţeles menirea de a conlucra cu Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor şi are reţineri faţă de anumite comunităţi naţionale sau etnice. În România interbelică era la modă să fii creştin ortodox, patriot şi antisemit, o grupare care încă nu a dispărut cu totul. Sclavia din Lumea Nouă şi regimul de apartheid au fost create tot de unii care se dădeau creştini şi mult timp le-a mai luat să le desfiinţeze. Astăzi există tot felul de fobii rasiste tolerate în sânul Creştinismului, în ciuda faptului că am fost chemaţi la eliberarea de acestea şi la lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu printre popoare. Pentru Iona, Dumnezeu a pregătit trei zile de meditaţie într-un peşte. Dumnezeu are ac şi de cojocul rasiştilor care se dau creştini. Toate la timpul hotărât de El.

 

Nivelul homiletic

Credinciosul se achită de misiunea încredinţată de Dumnezeu pentru că:

1. Dumnezeu este suveranul căruia i se datorează ascultare.

2. Dumnezeu are toate mijoacele necesare pentru a determina răspunsul asteptat.

 

Interpretarea lui P. Negruţ

Primului capitol din Iona i se acordă trei capitole, fragmentând ceea ce este în mod clar, atât în tradiţia evreiască precum şi în cea creştină un întreg. Să nu mai vorbim de faptul că la nivel narativ aici avem o singură naraţiune cu episoadele ei componente. Cel mai bine ar fi ca şi capitolul 2 să intre în aceeaşi pericopă, dar am preferat să îl tratăm separat pentru că este un poem.

Prima lecţie desprinsă de Negruţ din vv. 1-3 este despre omniprezenţa lui Dumnezeu. Totuşi, autorul nu subliniază nici măcar o dată cum că Dumnezeu era în furtuna aceea (vezi 1 Regi 19). Din contră, faptul că Dumnezeu „aruncă” o furtună sau „numeşte” un peşte sugerează un Dumnezeu depărtat care lucrează prin intermediari. În plus, expresia „a fugi de la Faţa Domnului” promovează o percepţie tradiţională cu privire la asocierea dintre prezenţa Domnului şi Templul de la Ierusalim (vezi 2:7). În schimb, se putea sublinia aspectul autorităţii lui Dumnezeu asupra tuturor teritoriilor din moment ce însuşi Iona recunoaşte că marea şi uscatul sunt creaţia lui Dumnezeu, cu alte cuvinte el circula pe teritoriul jurisdicţiei lui Dumnezeu.

Se foloseşte modul în care este tratat profetul Iona pentru a promite gratuit în Numele lui Dumnezeu că El are gânduri bune cu toţi oamenii (cf. p. 101). Scriptura nu promite în alb un viitor strălucit pentru toţi oamenii indiferent de standardul moralităţii promovat la nivel individual. Greşeala derivă din faptul că autorul a identificat în Iona un om de rând, când principiul corespondenţei ar fi trebuit să conducă înspre un credincios. A crede, însă, că exemplul lui Iona corespunde  unuia care se află „într-un bar de noapte, într-un loc al păcatului” (p. 103) este mai mult decât propune textul. În plus, aplicaţia schimbării vieţii, o abilitate incontestabilă a lui Dumnezeu, nu reflectă situaţia personajului Iona.

Lecţia a doua, desprinsă din capitolul 1, priveşte harul lui Dumnezeu (deşi nu este evident din titlu). Negruţ consideră că refugierea lui Iona în somn în cala vasului şi-ar găsi corespondentul în refugiul pe care îl găsesc tinerii în muzica discotecilor (p. 110), pentru ca o pagină mai încolo să vorbească despre creştinii apostaţi (p. 112).

În acest context Negruţ are un sfat incredibil: „Dacă eşti şeful unei instituţii, nu-ţi angaja un pocăit care fuge de Dumnezeu pentru că va aduce nenorocire peste acea instituţie. … Dar dacă ai angajat pocăiţi care fug de Dumnezeu şi trăiesc în păcat, dă-i afară! Sau cere-le să se pocăiască!” (p. 113) Cum anume va reuşi şeful unei instituţii seculare să controleze acest fenomen? Probabil cerând o recomandare din partea păstorului acelei persoane, sau luându-şi ca şi consilier un pastor. Cum este posibil un astfel de lucru când promovăm separarea statului de biserică?

Mai mult, intenţia sinucigaşă a lui Iona de a fi aruncat în mare este interpretată ca un gest de pocăinţă, „o întoarcere necondiţionată”! După ce a promovat pocăinţa pentru cititorii săi ca soluţie la situaţie înstrăinării de Dumnezeu, autorul uită că aceasta trebuie să fi fost soluţia şi pentru Iona. Mai degrabă văd aici încăpăţânarea lui Iona care a refuzat cu îndărătnicie misiunea lui Dumnezeu, preferând mai degrabă moartea (a nu se înţelege aici neapărat iadul) în locul îndeplinirii unei misiuni care aducea pe duşmanii poporului Israel într-o poziţie favorabilă.

Ca să încheiem discuţia asupra acestui capitol cred că nu putem uita a corecta interpretarea dată de autor afirmaţiei ap. Pavel că Dumnezeu îi lasă pe unii oameni în voia minţii lor blestemate (Rom. 1:28), ca şi cum ar fi vorba despre pierderea minţii asemenea cazului lui Nebucadneţar (p. 114). Cele două situaţii sunt complet diferite. Ap. Pavel este foarte clar cu privire la ce înţelege el prin afirmaţia „Dumnezeu i-a lăsat pradă minţii lor corupte” prin simpla continuare a frazei: „ca să facă lucruri care n-ar trebui să le facă” şi printr-o listă detaliată a tuturor păcatelor specifice Antichităţii şi, din păcate, comune şi modernităţii. Cu toate acestea, Dumnezeu poate la fel de bine, să-i tolereze pe unii o viaţă de om fără să îi deranjeze prea tare (vezi cazul unor dictatori ca Pol Pot şi Stalin care au murit în patul lor din cauze naturale).

Lecţia a treia, extrasă din v. 10-16, vorbeşte – în sfârşit – despre suveranitatea lui Dumnezeu regăsită (doar) în pocăinţa marinarilor fenicieni. Aici consider că interpretarea se păstrează în limitele sugerate de text şi ţinteşte bine în direcţia evanghelizării, deşi aceasta este o temă secundară a capitolului.