Gen literar în Iona

Acesta este un extras din materialul depus în iunie 1996 ca teză la licenţă în teologie la, ceea ce era pe atunci, Institutul Biblic „Emanuel” din Oradea. Bibliografia ar putea fi considerată de unii, pe drept cuvânt, învechită, dar problematica dezbătută aici este mereu actuală, iar argumentele nu sunt întotdeauna noi. Acesta este un gest recuperator (teza este scanată şi corectată înainte de a fi postată pentru că am pierdut forma sa electronică), de care s-ar putea să beneficieze unii în ciuda vechimii sale.

Introducere

După ce a parcurs multe secole de supremaţie atât în Răsărit cât şi în Apus, la începutul sec. al XVI-lea Biserica s-a văzut confruntată cu energiile descătuşate de, ceea ce ulterior va fi numit, Reforma Protestantă. Atitudinea iniţială, de ignoranţă din partea Răsăritului şi de dispută din partea Apusului, a căpătat noi dimensiuni o dată cu ridicarea şcolilor teologice protestante de la Geneva, Halle şi, mai recent, Stuttgart şi Gottingen, ca să enumerăm doar câteva dintre ele. Fapt este că infuzia de tinereţe a determinat Biserica tradiţională la serioase reevaluari ale doctrinei şi practicii sale, mai ales că dictonul programatic al mişcării protestante, Sola Scriptura, era destul de stânjenitor.

Mişcarea raţionalistă debutată prin Iluminism a adus o altă noutate care s-a dovedit provocatoare pentru întreaga Biserica. Ea a culminat în teologia secolului al XVIII-lea cu pleiada de gânditori creştini, eminamente raţionalişti, ce se defineau în termenii promovaţi de Schleiermacher. De acum încolo se vorbeşte de critica literară a Scripturii, din ce în ce mai nuanţat, pe domenii: critica textuală, critica redacţională, critica formei şi altele. Sola Scriptura, în varianta raţionalistă aplicată de erudiţii creştini raţionalişti, a adus Scriptura în pragul extincţiei ca document al revelaţiei divine, prin alăturarea ei celorlalte lucrări de literatură universală, fie ele şi capodopere ale geniului literar uman.

Critica literară este o disciplină relativ tânără care se vrea ştiinţifică pentru că obiectul cercetării sale este fix (documentele) şi abordabil pe baza unor reguli şi principii fundamentale, bine stabilite, iar rezultatele sunt măsurabile. Când e vorba de critica formei rezultatul primar este sensul textului studiat însă poate fi la fel de bine pasul preliminar pentru studii avansate de critica surselor şi critică redacţională.

Aplicată unor documente arhaice, cum sunt cele biblice, critica literară poate începe cu evaluarea posibilelor surse ale textului din punctul de vedere al formei lor literare, aşa cum procedase Hermann Gunkel, întemeietorul criticii formei biblice (Barton 1984, 35). Erudiţi scandinavi ca Engnell urmau traseul invers de la observarea genului literar al textului la stabilirea surselor pentru ca alţii, ca Martin Noth şi Gerhardt von Rad, să aleagă o varianta mixtă (Barton 1984, 34).

Dupa cum arată Barton, sensul unui text depinde de genul său literar dar nu se poate stabili genul fără observaţii pe text, fapt ce implică şi unele decizii interpretative. De aici şi o anumită circularitate a unei astfel de intreprinderi (Barton 1984, 18). Cu toată aparenţa de ştiinţă exactă, critica literară biblică aplicată prin metoda istorico-critică nu este completă. Din punct de vedere literar ajunge să propună ignorarea sau ironizarea unor deficienţe literare dovedite, iar din punct de vedere teologic face abstracţie de restul literaturii canonice, tratând carţile prea individual (Barton 1984, 78-79).

Childs propunea ca remediu, fără a elimina definitiv critica literară, o nouă abordare a textului biblic, abordarea canonică. Aceasta nu reprezinta o nouă formă de criticism. Ea este o metoda de studiu care nu supune textul „purificarii” istorico-critice înainte de a-1 interpreta cu atenţie, ţinând cont de întregul canonic din care face parte (Childs 1979, 72-73).

Studiul de faţă întreprinde o cercetare a genului literar printr-o abordare de tip canonic pe cartea Iona. Aceasta înseamnă observarea preliminară a textului, compararea lui cu texte apropiate ca formă, pentru ca apoi, evaluând genurile înrudite să ne pronunţăm asupra formei literare atribuite textului. Cercetarea noastră nu vizează demararea unei analize de „critică înaltă” incluzând sursele şi activitatea redacţională.

Abordarea critică a unei lucrări literare din punctul de vedere al genului ridică multiple neajunsuri datorate, în principal, discrepanţei dintre culturile care interferează în planul studiului: cultura care a originat literatura studiată şi cultura care a generat sistemul critico-literar. Manevrând cu precauţie terminologia genologică şi observând cu atenţie forma literara a cărţii concluzia noastră este ca Iona reprezintă o naraţiune profetică autobiografică.

Gen şi formă

Clarificarea noţiunilor de formă şi gen literar ridică o problemă preliminară legată de utilitatea unui astfel de discurs şi apoi, implicit, de importanţa acordată procesului de cercetare a genului literar al unei cărţi. După cum spunea şi Coats, forma textului este strâns legată de sensul textului prin aceea că o anumită formă a fost generată într-un anumit context şi pentru un scop anumit; de accea căutând să înţelegem genul literar al unui text întreprindem de fapt primul pas spre înţelegerea sensului lui (Coats 1985, 8).

Dar ce este un gen literar? Exista vreo diferenţă între gen şi formă literară? Încă de la începutul studiului său pentru definirea noţiunii de gen literar, Adrian Marino remarca o anumită imprecizie a definiţiilor, o oscilaţie a conceptului şi lipsa unui consens în privinţa unei definiţii standard (Marino 1973, 701). Astfel, conceptele de gen, formă, specie, tip, originar gattung (Barton 1984, 32), sunt folosite de autori diferiţi pentru a defini acelaşi lucru. Rezumând definiţia lui Săndulescu putem spune că genul este un mod specific de organizare literară care prezintă umanitatea cu ochii artistului (Săndulescu 1976, 184).

Specificitatea organizarii materialului literar constă în anumite caractere comune legate mai ales de modul de raportare a individului creator la realitatea exprimată în operă şi de caracteristicile pur formale ale produsului de creaţie (ritm, masură pentru creaţia în versuri). Marino priveşte aceste caracteristici ca două din cele trei dimensiuni ale genului literar, adică cea tipologică şi respectiv estetică. A treia dimensiune, cea istorică, se referă la preferinţa unei anumite epoci istorice pentru un gen literar care-i reprezintă cel mai bine afinităţile, aspiraţiile şi convenţiile. Acestea vor da glas unei opere literare specifice prin formă, formule, stil, teme şi motive etc. (Marino 1973, 701-734). Aceeaşi dimensiune o avea în vedere şi Coats când vorbea despre contextul specific (Sitz im Leben) care au generat un anumit text şi funcţia specifică îndeplinită ulterior.

Există, însă, câteva inconvenienţe clare legate de procesul de identificare a genului literar al unei bucăţi literare, de catalogare sub un anumit titlu. Prima am anticipat-o deja discutând despre inconsecvenţa criticilor literari în promovarea unui sistem taxonomic bine definit şi lipsit de ambiguităţi. Astfel, sistemul clasic identifică genurile după doar doua criterii: raportul creator-realitatea ilustrată în creaţia sa şi caracteristicile formale. Acestea s-au dovedit, însă, insuficiente pentru delimitarea clara a genurilor şi, astfel, s-au dovedit necesare alte criterii, cum ar fi contextul şi funcţia pe care a avut-o textul respectiv. Totuşi, nici chiar acestea nu au putut asigura rigoarea clasificărilor literare.

La baza acestei realităţi a stat ceea ce constituie o a doua inconvenienţă, anume inexistenţa genurilor literare pure. În majoritatea cazurilor o operă literară face uz de mai multe genuri literare, fapt valabil şi în cazul lui Iona, unde capitolul 2 reprezintă cel mai amplu pasaj care nu concordă cu restul textului, ca gen literar bineînţeles, fiind un psalm de mulţumire (Sabourin 1970, 277).

De fapt, Marino observa că a anumită conformare cu condiţiile impuse de teoria literară este valabilă doar în ce-i priveşte pe epigoni şi nici într-un caz pe maeştri, pe deschizătorii de drumuri, novatorii, care întotdeauna s-au definit prin opoziţie cu vechile tipare. Momentele cheie oarecum simbolice pentru evoluţia genurilor ar fi:

l. Creaţii originale, opere de personalitate care deschid noi serii.

2. Teoretizarea şi dogmatizarea tradiţiei stilistice inaugurate de maeştri.

3. Noi creaţii care „sparg” vechile tipare şi initiază noi serii. (Marino 1973, 709)

Astfel, putem vorbi de genuri pure doar în epoca epigonilor, a conformiştilor, a lucrărilor mai puţin originale, iar nu în cea a creaţiilor originale, a capodoperelor care şi fac obiectul studiilor atente ale specialiştilor. Fiecare lucrare poate fi, deci, pe drept clasificată într-o categorie proprie chiar dacă ar putea fi întâlnite elemente specifice altor genuri.

Dupa cum am văzut, teoretizarea caracteristicilor unui gen literar are o funcţie euristică, adică instrumental-practică de unde şi caracterul arbitrar, convenţional al categoriilor introduse. Aceasta ar fi o a treia inconvenienţă. Definiţiile formal-teoretice sunt rodul esteticii secolului al XIX-lea şi al XX-lea sub influenţa ştiinţelor naturale, fapt dovedit şi de împrumutul conceptual taxonomic de origine naturalistă. Sistemul teoretic este încărcat cu concepte specifice şi nicidecum transculturale motiv pentru care, pentru a fi de un real folos, trebuie eliminat tot ce nu este relevant unei culturi deosebite, cu atât mai mult cu cât aceasta este una arhaică.

A patra inconvenienţă, derivată din precedenta, ridică probleme în legatură cu dreptul unui sistem taxonomic extracultural de a evalua o literatură originală, mult mai veche şi determinată de condiţii social-istorice complet diferite, şi de a-i impune propriul sistem de clasificare şi sistemul taxonomic popular (el există!). Coman observa că la nivelul societăţilor arhaice se face deosebirea între „povestea consacrata” şi „povestea obişnuită” adică între „povestea sacră” şi cea „profană”. Există practic două sisteme, care-şi dispută dreptul de a circumscrie aceleaşi bucăţi literare propriilor lor concepte: cel cult şi cel popular.

Pentru Coman cele două sisteme trebuie respectate în propriul lor context exclusiv:

„A lua un termen (sau criteriu) dintr-o civilizaţie oarecare, a-l rupe de context şi a-l extinde apoi asupra altor civilizaţii şi situaţii narative este o greşeală tot atât de mare ca şi aeea născută din aplicarea brutală, nediferenţiată a genurilor consacrate la realităţile culturilor primitive.” (Coman 1985, 31)

Chiar dacă Mihai Coman se referea în acest context la naraţiunile orale pe care apoi le detalia, în speţă mitul, basmul şi legenda, el a atins un punct nevralgic, principal al disputei noastre. Explicat în contextul specific al exegezei textului Scripturii Ebraice am putea susţine că nu avem dreptul de a caută în Vechiul Testament genuri literare specifice altor culturi şi civilizaţii, bunăoară romanul, saga, nuvela şi altele, tot la fel cum nu putem exemplifica midraşul cu bucăti literare neevreieşti.

Aici originează, credem noi, neînţelegerea în privinţa catalogării capodoperelor Antichităţii orientale în general şi a literaturii ebraice în particular. Bunăoară, pentru Roznoveanu, istoria lui Ghilgameş catalogată de majoritatea criticilor drept „epopee” poate fi cel puţin la fel de bine un roman iniţiatic (Roznoveanu 1983, 56). Roznoveanu consideră romane şi alte capodopere ale literaturii universale printre care Ramayana, Avesta, Iliada, Odiseea ca să enumerăm doar câteva. Biblia însăşi este un metaroman, un roman complex, cu o mulţime de personaje şi cu un conflict multiplu, un termen preluat de la Nicolae Manolescu (Arca lui Noe, vol. III).

Cât priveşte literatura biblică, ea oferă o varietate şi mai mare de nuanţe de interpretare, domeniul reprezentării denominaţionale al criticilor fiind şi el destul de larg. Luând ca exemplu Iona au fost propuse tot felul de variante. De exemplu, se vorbeşte despre Iona ca mit, fabulă, legendă, legendă profetică, poveste, poveste satirico-didactică, parabolă, parabolă profetică, nuvelă didactică, alegorie, satiră, midraş, ficţiune didactică, naraţiune, naraţiune profetică sau naraţiune didactică. Pentru aceeaşi Roznoveanu Iona reprezinta modelul epic al naraţiunii care 1-a pierdut pe Dumnezeu, o categorie proprie autoarei sau, în termenii consacraţi ai genologiei, pendulează între romanul de aventuri şi proza de idei (Roznoveanu 1983, 67).

Am arătat cât de nesigur este terenul unui studiu de critica formei pentru că încearcă să acomodeze texte arhaice unor categorii moderne. Daca întreprinderea noastră are ca scop înţelegerea formei textului şi apoi coroborarea datelor cu rezultatele studiilor de critică literară, în masura în care acestea sunt relevante textului studiat, vom avea plăcuta surpriză cel puţin a apropierii de sensul textului dacă nu chiar a găsirii lui în varianta originală propusă de autor.

Bibliografie:

Barton, John. 1984. Reading the Old Testament: Method in Biblical Study. Philadelphia, PN: Westminster Press.

Childs, Brevard. 1979. Introduction to the Old Testament Scripture. Philadelphia, PN: Fortress.

Coats, George W. 1985. Saga, Legend, Tale, Novella, Fable. Sheffield: JSOT.

Coman, Mihai. 1985. Mitos şi Epos. Bucureşti: Cartea Românească.

Marino, Adrian. 1973. Dicţionar de idei literare. Bucureşti: Eminescu.

Roznoveanu, Mirela. 1983. Civilizaţia romanului: Rădăcini. Bucureşti: Albatros.

Sabourin, Leopold. 1970. The Psalms: Their Origin and Meaning. New York, NY: Alba House.

Săndulescu, Alexandru. 1976. Dicţionar de idei litare. Bucureşti: Academia Română.

Comentariile sunt închise pentru Gen literar în Iona

Filed under Iona

Comentariile sunt închise.