Iona ca naraţiune profetică

2. Iona ca naraţiune

În această secţiune încercăm să găsim un răspuns la întrebarea ce fel de gen literar se potriveşte cel mai bine lui Iona. Primele argumente sunt inventariate aici, urmând ca altele să fie prezentate ulterior.

2.1. Introducerea cărţii

Chiar şi un prim contact cât de cât acreditat al cărţii Iona oferă câteva elemente foarte sugestive pentru o primă tentativă de clasificare genologică. Din deschiderea cărţii, autorul ne atrage atenţia folosind preteritul lui hāyâ specific naraţiunilor biblice (Gesenius-Kautzsch-Cowley 1990, 111f-h). Bineînţeles că vom avea în vedere celelalte apariţii ale lui wayehî în Canonul Ebraic din Iosua, Judecători, Rut, 1 Samuel, 2 Samuel, Neemia, Estera şi Ezechiel.

Trebuie făcute câteva observaţii cu privire la aceste introduceri. În cercurile teologice liberale unde se contestă şi istoricitatea lui Iona, Iosua este văzută doar ca o parte a întregului mai mare care este Hexateuhul. În acest context nu i se mai acordă credibilitate cuvântului wayehî ca introducând o carte ci mai degrabă o secţiune. Obiecţii similare s-ar putea ridica şi cărţii 2 Samuel, carte care, potrivit Canonului Ebraic, face corp comun cu 1 Samuel. Probabil că nici cazul lui Ezechiel nu este prea sigur, deoarece wayehî introduce o carte de 1273 versete, conform masora finalis, faţă de 48 câte are Iona, iar Ezechiel conţine mult mai multă profeţie decat Iona. Cărţii Estera îi este refuzat caracterul istoric pe baza neconfirmării datelor din carte de către arheologie, iar Neemia, din nou, face parte dintr-o scriere mai amplă: Ezra-Neemia. Rezistă astfel primului test, dacă ar fi să admitem comentariile liberalilor, cărţile Judecatori, Rut şi (1,2) Samuel, suficiente oricum pentru a demonstra că în toate aceste cazuri materialul biografic şi autobiografic este copleşitor. Oricum, lingviştii au ajuns la concluzia că particula wayehî este o marcă temporală a naraţiunii (Tatu 2004, 28-31)

Totuşi, în ce măsură se poate pretinde că existenţa unui singur cuvânt, în cazul nostru, ne dă dreptul a considera scriitura într-un anume fel şi nu în altul. Să consiste oare esenţa unui gen literar în primul cuvânt al scrierii? Dacă aşa ar sta lucrurile nu ar fi greşit să susţinem nici contrariul, cum că orice carte care nu începe cu wayehî nu conţine informaţii valide istoric, deci Pentateuhul ar fi pură mitologie. Similar, orice carte care începe cu expresii de tipul: „cuvintele lui…” ar trebui să fie profetică, ceea ce nu este adevărat în ce priveşte cartea lui Neemia nici din punctul de vedere al conţinutului, nici al structurii Canonului.

Bineînţeles argumentaţia construită pe baza unui singur cuvânt, fie el şi la început de carte este insuficientă. Oare nu s-ar fi putut ca acel cuvânt să se fi strecurat printr-o neatenţie a copistului? Dar în mod deliberat? Cât priveşte prima întrebare se poate afirma că problemele de critică textuală, deşi existente, sunt minore şi nu vizează primul verset al lui Iona. Oricât de neatent ar fi fost copistul, când a ajuns la Iona se afla în plin proces de copiere a profeţilor, a căror introducere tipică este diferită în mod evident. Cât priveşte a două întrebare nu se poate admite originalitatea ca şi caracteristica a muncii de copiere, întrucât sentimentul de sacru care însoţea o astfel de activitate, nu-i îngăduia scribului interacţiunea creatoare cu textul, iar din secolul al IX-lea d.H. procesul de copiere a fost reglementat în amănunt prin Talmud (Yeivin 1980, 36).

Acelaşi cuvânt îl întâlnim şi la începutul unor pericope narative. În categoria textelor mai ample am putea încadra, ţinând cont de chestiunile discutate anterior, Iosua, 2 Samuel, Neemia şi, cel puţin în parte, Ezechiel, iar printre cele de dimensiuni mai apropiate de Iona ar putea fi listate o mulţime de pasaje din Pentateuh sau din Profeţi, ca de exemplu Geneza 27:1-28:10, 38:1-30; 1 Regi 6:1-8:66, 9:1-10:13, 18:1-19:21; 2 Regi 6:24-8:6, pe lângă alte numeroase pasaje de dimensiuni mai reduse.

Concluzionând, se poate spune că wayehî reprezintă una dintre introducerile preferate de autorii naraţiunilor biblice. Aceasta înseamnă că, fără a fi exclusivistă, forma verbala de preterit a lui hāyâ cand este prezentă la începutul unei secţiuni întotdeauna introduce o naraţiune.

2.2. Chemarea profetului

Însărcinarea din partea lui Dumnezeu pentru o anumită lucrare, în cazul nostru propovăduirea, este exprimată cu ajutorul unei perechi de verbe de mişcare, ambele la imperativ şi juxtapuse fără ajutorul vreunei conjuncţii coordonatoare qûm lek. Percepută ca o poruncă, ea este refuzată de Iona la primul apel. Iona „s-a ridicat” dar nu ca să meargă la Ninive, ci ca să fugă (librōah) spre Tarşiş. Când porunca îi este prezentată a doua oară (3:2), Iona se conformează: „se ridică şi merge” (3:3).

Aceeaşi asociere de imperative, fără particule conjunctive este foarte frecvent întâlnită în Vechiul Testament, în exclusivitate în pasajele narative. Chiar daca imperativul lui qûm poate apărea singur, ca invocaţie, mai ales în psalmi, cel mai adesea el apare urmat de cel puţin un al doilea imperativ, un verb de mişcare şi el. Dintre câte verbe i-au fost asociate următoarele sunt cel mai des întâlnite, în ordinea crescatoare a frecvenţei lor: a coborât (yārad), a urcat (‘ālâ), a ieşit (yātsâ), a mers (hālak). Astfel, perechea apare în alte nouă pericope narative pe lângă cea din Iona (cf. Even-Shoshan 1989). Dintre acestea mai apropiate de cele din Iona sunt cele în care Dumnezeu Însuşi face trimiterea: „Scoală-te şi du-te” (Gen. 13:17; Num. 22:20; Deut. 10:11; 1 Regi 17:9; Ier. 13:4, 6). Din nou se constată apropierea de naraţiunile Vechiului Testament în general şi de naraţiunile profetice în particular.

2.3. Intriga

Pentru cititorii moderni cartea lui Iona este una dintre cele mai captivante naraţiuni biblice. Deşi îi admitea o deosebita calitate de a întreţine cititorul, Dennis Trevor considera că prin seriozitatea mesajului pe care vrea să-l transmită Iona este întrecuta doar de naraţiunile Patimii lui Cristos din evanghelii (Trevor 1991, 34). Cum realizează cartea acest lucru? Prin tot ceea ce este, dar în primul rând prin intriga cărţii şi modul în care evoluează aceasta spre rezoluţie. Asa cum fac şi alte naraţiuni biblice, intriga va introduce conflictul imediat ce autorul şi-a prezentat personajele. În Samuel, la sfarşitul primelor şapte versete, cititorul va încerca o deosebită compasiune faţă de nefericita Ana şi va dori să afle un răspuns la întrebarea: Ce se va întampla cu această femeie? Autorul a reuşit astfel să capteze atenţia cititorului. Similar, citind Rut, după numai cinci versete vom fi confruntaţi cu o situaţie tulburătoare: Ce se va întampla cu acestă văduvă care tocmai şi-a îngropat fiii? (Limburg 1993, 34).

In Iona marea dilema a cititorului o constituie destinul profetului care refuză ascultarea de Dumnezeu. Cum va sfârşi Iona nesupunerea sa? Debutul cărţii este brusc, fără detalii. Personajul este vag conturat, iar conflictul apare imediat, chiar conflictul principal, întrucât există şi conflicte secundare. Deznodământul nu este explicit, ci la fel de insidios ca şi introducerea.

La sfârşitul capitolului 1 avem un grup de marinari fenicieni închinându-se Dumnezeului evreilor, iar pe profetul Lui aruncat in mare. Ne-am putea grăbi interpretând o dreaptă judecată a lui Dumnezeu şi rezolvarea conflictului. Însă după cele întâmplate în capitolul 2, capitolul 3 ni-l readuce pe Iona în prim-plan şi pare a redeschide vechiul conflict cu aceleaşi cuvinte: „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare şi strigă împotriva ei…” (3:1). De data aceasta deznodământul e amânat până în capitolul 4 unde la reacţia recalcitrantă a lui Iona, Dumnezeu răspunde cu o altă întrebare, rămasă fără răspuns. Intriga are, deci, mai multe etape de intensitate gradat-crescătoare. Faptul că personajul nu este prezentat în detaliu afară de evoluţia sa spirituală, iar deznodământul este doar sugerat, face ca identificarea cititorului cu Iona să fie posibilă cu mai multă uşurinţă. Răspunsul la întrebarea finală trebuie să o dea fiecare cititor şi ascultător in parte.

Din punctul de vedere al prezentării şi dezvoltării conflictului, cu dezbatere la nivel de idei, Iona poate fi considerată fără îndoială o naraţiune tipic vetero-testamentală.

Bibliografie:

Even-Shoshan, Abraham. 1989. A New Concordance of the Bible. Jerusalem: Kiryat Sefer.

Gesenius-Kautzsch-Cowley. 1990. Gesenius’ Hebrew Grammar. Oxford: Clarendon Press.

Limburg, James. 1993. Jonah. London: SCM.

Tatu, Silviu. 2004. Exegeza naraţiunilor biblice: analiza literară a Judecătorilor. Oradea: Metanoia.

Trevor, Dennis. Lo and Behold! The Power of Old Testament Storytelling. London: SPCK.

Yeivin, Israel. 1980. Introduction to the Tiberian Masorah. Missoula, MT: Scholars Press.