Bocirea lui Israel pentru lascivitate şi opulenţă (Amos 6:1–7)

Reluăm astăzi studiul din cartea lui Amos. Comentariul pe care am promis că trebuie să îl scriu se apropie de ultimul capitol. Acest exerciţiu mă obligă să păstrez ritmul şi este benefic pentru mintea mea tulburată de detractorii mei. Eu scriu şi îi las pe ei să facă ceea ce Dumnezeu le-a permis să facă dar, cu siguranţă, toţi vom da socoteală pentru toate cuvintele nefolositoare ieşite din gura sau penelul nostru. Să aibă Dumnezeu milă de noi! Ca şi până acum, notele de final nu au fost incluse, deşi ele se vor regăsi în forma finală a documentului pregătit de publicare.

Al treilea şi ultimul bocet din cartea lui Amos aduce în discuţie dimensiunea economico-socială a vinovăţiei lui Israel. Agenda socială a rămas aceeaşi: acuzaţia de bază este în continuare nedreptăţirea celor sărmani. Aici, însă, este înfierată lascivitatea claselor înalte care se complăceau în opulenţa lor, negând dreptul sărmanilor la un trai decent şi la un tratament just în faţa legii. Profetul face din nou uz de artificiul Personenwechsel, schimbarea bruscă a persoanei pronumelor care se referă la destinatarii mesajului său. Pentru prima dată în carte, autorul recurge la un text în proză (6:9–10), care descrie prin condeiul martorului ocular dezastrul adus de împlinirea judecăţii divine. Tot ca titlu de noutate apare şi invocarea ironică a unor entităţi păgâne ca martori ai standardului modest de dreptate socială promovat de Israel, sau în citate ironice ale sloganurilor care defilau o mândrie militară dovedită falsă.

 

6.1aA  „Vai de cei trăiesc fără grijă în Sion

6.1aB  şi de cei ce se cred la adăpost în muntele Samariei,

6.1bA  distinse căpetenii ale popoarelor

6.1.bB  la care vine poporul lui Israel.

6.2aA  Treceţi la Kalne şi priviţi!

6.2aB  Mergeţi de acolo la Hamat-Raba

6.2.aC  şi coborâţi la Gatul Filistiei.

6.2bA  Sunt mai buni decât regatele acestea,

6.2bB  ori graniţele lor sunt mai extinse decât graniţele voastre?

 

6.3A  Celor ce au îndepărtat ziua cea rea

6.3B  şi au apropiat în schimb tronul opresiunii.

6.4aA  Celor ce se întind pe paturi de fildeş,

6.4aB  Celor  ce lenevesc pe divane,

6.4bA  Celor ce mănâncă miei din turmă

6.4bB  şi viţei din mijlocul grajdurilor

6.5A  Celor ce cântă cu gura şi cu acompaniament de liră,

6.5B  asemenea lui David improvizează muzică pe instrumente.

6.6A  Celor ce beau vin din pocale,

6.6B  Celor ce se ung cu cele mai bune uleiuri,

6.6C  dar nu se întristează din pricina dezastrului lui Iosif.

6.7A  De aceea, acum vor fi în capul coloanei exilaţilor;

6.7B  se va termina cu festivităţile celor ce acum lenevesc.“ 

 

Primul paragraf debutează tot cu interjecţia „Vai!” (cf. 5:18). Sarcasmul primei strofe (6:1) îi vizează pe israeliţii din Samaria, dar se extinde şi asupra iudeilor din Sion. Munţii respectivi sunt folosiţi aici ca metonimii ale lucrului pentru a sugera capitalele celor două regate cocoţate pe culmile celor doi munţi. Natura elevată a acestor conducători este recunoscută de profet cu ironie. Pretenţia de a fi „distinse căpetenii ale popoarelor” este una exagerată, deşi asumată cu emfază. Fără a face deosebirea între liderii de la Ierusalim şi cei din Samaria, Amos evidenţiază aici sindromul mesianic de care se fac vinovaţi aceştia.

Gravitatea comportamentului deviant al acestor lideri este scoasă în evidenţă şi prin comparaţie cu – culmea îndrăznelii! – destinul liderilor hitiţi (Kalne), aramei (Hamat-Raba) şi filisteni (Gat). Identificarea acestor cetăţi-stat este posibilă astăzi graţie documentelor extrabiblice descoperite. Kalne a fost capitala unui stat numit Unqi, situat în apropierea modernului Aleppo. Hamat-Raba, probabil modernul Hama, se afla la 140 de Km la sud de Aleppo. Kalne şi Hamat-Raba au suferit din pricina armatei imperiale a lui Şalmaneser al V-lea, pe la jumătatea sec. al IX-lea î.Cr. Cetatea filisteană Gat a fost disciplinată de regele arameu Hazael, dar şi-a găsit sfârşitul la mâna regelui Uzziah al Iudeei. Aşa se explică faptul că cetatea-stat Gat nu mai apare în lista cetăţilor filistene din oracolul de judecată adresat acestora (cf. Amos 1:6-8).

Faptul că Amos dă ca exemplu audienţei sale aceste cetăţi prospere, superioare celor israelite, presupune faptul că, la data respectivă, cetăţile fuseseră cucerite. Sugestia inerentă întrebării retorice: „Sunt [ei]  mai buni decât regatele acestea?” anunţă un deznodământ cel puţin la fel de drastic şi asupra israeliţilor. Termenul „graniţe” reprezintă o metonimie a lucrului şi se referă la ţară, teritoriul ocupat de aşezările vasale unei cetăţi-stat precum Kalne, Hamat-Raba şi Gat. Citarea acestor cetăţi poate fi considerată o probă în privinţa datării profeţiei lui Amos.

Următoarele versuri descoperă identitatea vinovaţilor prin intermediul unei serii de şapte  pronominaţii. Imaginile provin din sfera petrecerilor zgomotoase în care luxul face casă bună cu lascivitatea. Termenii folosiţi pentru a descrie depravarea israeliţilor fac aluzie la închinarea cultică, fiind o acuză indirectă de lezmajestate la adresa evreilor care foloseau în interes personal ceea ce erau datori să aducă Domnului. Astfel, mieii şi viţeii îngrăşaţi nu mai trec pe la preoţi ca să ia partea cuvenită Domnului, muzica religioasă este ridiculizată prin creaţii lirice seculare, se consumă vin din „pocale”, şi se ung cu ulei aromat rezervat cultului.

O dovadă în plus asupra discursului de natură cultică este oferită de însuşi termenul care încheie oracolul,marzeah, un termen tehnic care denotă un ritual religios închinat morţilor, şi strămoşilor prin extensie. Descrierea oferită de profet acestor „închinători” din Samaria este o parodie a închinării pe care israeliţii o deturnaseră dinspre Dumnezeu spre propriile lor plăceri.

Prima serie de pronominaţii, o pereche, pune în opoziţie „îndepărtarea” şi „apropierea”, dar aduce împreună cele două linii poetice prin expresiile sinonime: „ziua cea rea” (lit. „ziua cea amară”) şi „tronul opresiunii” (6:4a).

A doua serie de pronominaţii, trei la număr, evocă lenevirea plăcută pe divanuri încrustate cu fildeş, consumând în dulce amorţire cotletele rumegătoarelor îngrăşate (6:4b). Referinţa la fildeş din acest vers poate fi considerată o sinecdocă a întregului, căci paturile respective nu erau confecţionate din fildeş masiv, ci doar aveau încrustaţii din fildeş. Deşi acest tip de pat nu mai apare menţionat în documentele biblice, este menţionat în Analele asiriene ca parte a tributului pe care regele iudeu Ezechia l-a plătit împăratului Sanherib.

Ultima serie de pronominaţii, tot trei la număr, adaugă aspectul indulgenţei toxicomaniei şi delirului la cele enunţate deja, întregind imaginea unor depravaţi patriotarzi superstiţioşi (6:5-6). Acompaniamentul muzical, alcoolismul şi terapia aromatică sunt asociate, ca şi astăzi, pentru realizarea unor efecte narcotice, pentru inducerea unor stări de bine care nu îşi au fundamentul în realitatea obiectivă. Referinţa la alcoolism nu este nouă în Amos, deoarece israeliţii au mai fost acuzaţi o dată pentru lascivitatea lor, tot în context cultic, în oracolul introductiv (2:7-8). Ceea ce este şi mai grav, în accepţiunea profetului, este faptul că aceşti epigoni cutează a se compara cu marele artist de muzică cultică, regele David, când inspiraţia lor provine nu de la Duhul Domnului ci din intoxicaţia alcoolică.

„Iosif” funcţionează aici ca metonimie a cauzei creatoare, deoarece făcând referire la fiul patriarhului Iacov care a primit singura moştenire a seminţiei din Canaan, se avea în vedere descendenţa acestuia de la Samaria. Israeliţii foloseau acest titlu ca un nume de onoare, dar profetul este laconic aici şi ironic totodată cu privire la israeliţi, deoarece aceştia nu vădeau nici cel mai mic interes pentru naţiunea lor. Singura lor preocupare era cum să benchetuiască mai aprig, cum să-şi cultive mai mult preocupările mondene şi cum să se exprime mai bine prin simţuri.

Concluzia acestui vaiet continuă pe nota ironcă de pe parcursul său. Astfel, cei care s-au măgulit a fi „căpetenii ale popoarelor” (reşit haggoyim) şi se ungeau cu „cele mai bune uleiuri” (reşit şemanim) vor sfârşi în „capul coloanei exilaţilor” (beroş golim). Cine a avut locul întâi în onoruri şi lux îl avea şi în pedeapsă.